Jun 28, 2013

Posted by in MOZAIC

Emilian MARCU – Vitrina cãrtilor

Emanoil Rei, Tablouri memorabile, Editura George Tofan, Suceava, 2012, 150 p. Prefată Liviu Papuc.

Si în această nouă carte de povestiri succinte tablouri într-o expozitie narativă, Emanoil Rei reuseste să aducă în prim plan, personaje, sau chiar grupuri de personaje, asa numitele personaje colective, care au ceea ce se spune: viata. În povestirile sale epicul este atît de bine surprins si dozat încît îi creează cititorului sentimentul că este translat direct în mediul pe care îl descrie, cu lux de amănunte, autorul în aproape fiecare dintre aceste povestiri. Toate personajele importante din aceste povestiri au o puternică latură psihologică, o latură prin care se expun si se prezintă. O anume mîndrie a apartenentei la un grup social sau etnic îi transmite, genetic, autorului un mod de comportament special. Din chiar prima povestire, Hutulii, autorul spune, spre a se lua aminte si să se stie cum că: „Noi sîntem urmasii dacilor liberi, asemănători cu cei pe care îi puteti contempla de pe cunoscuta Columnă de pe metopele de la Tropaeum Traiani…” si mai jos întăreste cele afirmate: „…să se stie că înaintasii nostri munteni n-au fost îngenuncheati niciodată…” după această pozitionare în spatiul istoric si în timp, Emanoil Rei, parcă împlinit că a spus răspicat toate acestea, asa cum ar face fiecare hutul, nu numai din povestirea sa, începe să-si deruleze pe îndelete, povestirea într-un dulce grai moldovenesc, molcom si sincer, redînd frînturi de dialoguri aproape reale, sau lăsînd cititorului iluzia că ar fi reale. Sînt surprinse, în fiecare dintre povestirile din această carte, scene din viata satului bucovinean, cu tărani, intelectuali, tineri, adolescenti, elevi, exact asa cum este lumea rurală în realitate. Scenele, mai ales cele din viata de zi cu zi, din vatra satului sînt scrise anume spre informa cititorul cu îndeletnicirile acestor personaje, cu bunele si cu relele lor, dar si cu dorinta ascunsă a autorului de a se păstra, toate acestea, ca într-o veritabilă arhivă, spre neuitare, toate preocupările, datinile si obiceiurile locului ce, la o privire superficială ar putea părea ne trebuitoare. Este, de fapt, si un semnal de alarmă, în fiecare dintre aceste tablouri narative, semnal tras cu mult talent de povestitor, cel care încearcă să ne avertizeze că acela care îsi uită trecutul nu merită să-si trăiască viitorul. De remarcat la Emanoil Rei predispozitia pentru latura educativă, pentru latura de terapie psihologică, tocmai prin această infuzie de ritmuri pe diverse paliere din povestirile incluse în Tablouri memorabile din satul bucovinean. Unele dintre povestiri desi tratează teme devenite ancestrale, prin stilul autorului capătă o notă de prospetime si sînt aduse ca din adîncuri în prim planul vietii diurne. Povestirile din această carte chiar asta sînt: niste adevărate tablouri votive, care redau, în linii grave, cu tuse speciale, scene din viata satului din zona Bucovinei, scene ce se pot transla fără nici un risc în tablouri din aproape toate satele din România contemporană si mai ales a unei Românii de după război, perioadă cînd oamenii erau îngroziti de teroarea unor indivizi fanatici, care judecau si decideau în numele unei societăti de dînsii inventată, asa cum se întîmplă în emotionanta povestire Vrăjmasii poporului sau chiar în Destăinuiri, povestiri în care fantoma trecutului, cu toate terapiile săvîrsite odată cu trecerea timpului, îsi mai arată coltii în memoria celor care au fost atinsi de aripa ucigătoare si mîna lungă a securitătii, frîngîndu-li-se aspiratiile, destinul si familiile. Personajele din aceste povestiri cuprinse în tablourile memorabile ale lui Emanoil Rei, prin modul de comportare, în scris, au devenit cu adevărat memorabile.

„Prin crochiurile sale Bucovina si-a cîstigat un cronicar-artist, care stie să-i instruiască dar si, în acelasi timp, să-i delecteze pe cititorii de toate vîrstele si de toate profesiile, printr-o proză sensibilă de înaltă tinută”. Mentionează în prefata la această carte criticul si istoricul literar Liviu Papuc. Emanoil Rei, cu fiecare carte a sa se defineste tot mai mult drept unul dintre veritabilii scriitori de proză scurtă, proză de care se simte atîta nevoie în aceste vremuri.

 

4p

Constantin Parascan, Istoria Junimii postbelice, Editura Timpul, Iasi, 2013, 568 p.

Apărută cu sprijinul Autoritătii Nationale pentru Cercetare Stiintifică, Istoria Junimii postbelice (1975-1990), semnată de Constantin Parascan este o adevărată istorie literară contemporană în date mai putin cunoscute, o adevărată radiografie a evolutiei tinerilor scriitori din acea perioadă, astăzi multe dintre ele nume de referintă în literatură, autori de importante cărti de poezie, proză, dramaturgie, critică si istorie literară, eseistică, scriitori care s-au format sau au apărut sporadic dar care au fost într-un anume fel marcati de această miscare literară. Sînt consemnate, cu maximă acribie si profesionalism, toate sedintele de cenaclu de la Casa Pogor unde tinerii aspiranti la gloria literară aveau sansa de a evolua în fata unui numeros public avizat dar si în prezenta unor scriitori consacrati, trecînd astfel prin furcile caudine ale profesionistilor, dar si prin multiplele comentarii ale novicilor. Multi dintre scriitorii tineri, în această perioadă au citit sau au participat la sedintele de cenaclu de la Casa Pogor, cele mai multe conduse de distinsul critic literar Daniel Dimitriu, cel care era redactor la revista „Convorbiri literare”, si autorul unor importante cărti despre Macedonski, Bacovia etc. apar în această Istorie… date, multe date despre scriitorii care astăzi sînt personalităti marcante dar si păreri, gînduri, interviuri realizate cu personalitătile timpului invitate cum ar fi: George Lesnea, Ioanid Romanescu, Nicolae Tatomir, Horia Zilieru, Corneliu Sturzu, Florin Mihai Petrescu, Mihai Ursachi, Constantin Ciopraga, Haralambie ?ugui, Dorin Tudoran, George Bălăită (ordinea este aceea a prezentei la sedintele de cenaclu), dar si actori de la Teatrul National Vasile Alecsandri din Iasi: Dionisie Vitcu, Petru Ciubotaru, Emil Coseru, Adina Popa, Cornelia Gheorghiu. Această carte a putut fi întocmită pe baza înregistrărilor audio ce se efectuau dar si datorită consemnărilor fidele din procesele-verbale efectuate de secretarul cenaclului, Nicolae Purcaru.

Constantin Parascan, cu un har special si cu tenacitatea muzeografului de vocatie, a stiut să alcătuiască această carte, cu atîta măiestrie încît rugozitatea datelor si a detaliilor să-si piardă din asperităti si să devină ca de aventuri, cu personaje ce se manifestă, cu totul special de la o pagină la alta. Lectura acestei cărti care este stiintifică se efectuează asemenea unei scrieri politiste, nume de scriitori posibili, care cu vremea au confirmat sînt mentionati dar apar si multe nume de pretendenti, care au rămas eterne sperante sau aspiranti la glorie fiind trecute aici da nume de… caracudă. „Ideea de a scrie această Istorie… s-a născut cu multi ani în urmă. Dacă nu chiar din clipa înfiintării acestui Cenaclu (cu toate că stiam si afirmam public, aparent în glumă, dar în fond foarte serios, faptul că mărturisirile pe care le lăsam: procesele verbale de la sedinte, însemnările noastre personale în jurnale, mentiuni în presa locală si centrală, înregistrările pe bandă magnetică etc. vor constitui un material documentar pe care se vor sustine doctorate) oricum cu trecerea anilor s-a cristalizat tot mai mult, iar acum o consider o datorie” spune autorul acestei cărti. Iată că această datorie se materializează printr-o carte – tezaur, o carte de istorie literară de un interes special, fiind oglinda fidelă a formării unui capitol/ capitole de istorie literară, altfel necunoscută. Si dacă prozatorul Constantin Parascan ar fi realizat numai această carte ar rămîne un nume important în literatura română.

 

4p.

Stefan Amaritei, Faldurile noptii, Editura Junimea, Iasi, 2012, 64 p. Prefată de Ioan Holban.

Poezia lui Stefan Amaritei din această nouă carte continuă spectacolul lumii, în care nota de expresionist, de un usor teribilism de copil mare este un spectacol în care „magma aprinsă din sorii pămîntului” cea care „sugrumă silaba din urmă”, pentru că în acest peisaj „măscăriciul cărunt se zvîrcoleste/ între tavan si fumul de zgură”, se derulează tot acest film halucinant sub faldurile noptii. Asa cum scrie în una dintre poezii: „Bronzul din clopote împarte sunetu-n două” cînd „Crîngul tremură sub aburii serii/ si însusi orbul clatină-n mînă/ toiagul de ceară topită”. Perisabilitatea sunetului dar si a imaginii îl preocupă pe poet pînă aproape de obsesie. Ritualul apocaliptic, un ritual acoperit de magmă în continuă explozie este decantat cu multă migală în aproape fiecare dintre poemele din această carte. În fond această formulă de poezie este o continuare a poeziilor din celelalte volume semnate de Stefan Amaritei, acutizîndu-se doar ca si concept de pragmatism experimental. Pentru Stefan Amaritei „Frigul umed glezna-mi atinge” simte cu toată fiinta atunci cînd cîmpul pare o „arenă ce varsă aburi albi”. El declansează sau doar este martor la o apocalipsă în care cîinii „paznici dorm cu boturile ascunse,/ prizonieri în lanturile lor”

Universul mereu în degradare, în haos este recompus în poeziile sale, reorganizat, prin puterea focului, a apei, a aerului si, mai ales, a cuvîntului. „Flacăra blîndă a focului..”, „Luciul apelor din lacuri” în „cetatea uitării” unde se afundă în „bătrînele ape” sînt fragmente de versuri care re-compun imaginea lumii destructurate, administrează într-un anume hel haosul „de-a lungul luminii”.

„Stefan Amaritei, asa cum sustine si Ioan Holban în prefată, capătă întruparea unui Pelerin în pustiu, pelerin predestinat la săvîrsirea unor ritualuri expresioniste dincolo de constiinta apocaliptică, căci Faldurii noptii e o carte unde conturează atmosfera, decorul, strigătul a cea ce va fi rămas din fiintă în dansul hipnotic”. Aceasta este poezia lui Stefan Amaritei: o experientă a vidului, a haosului si o (re)chemare a Fiului Omului, în orizontul, oricît de firav, al sperantei si al lumii.

 

 

4p.

Vasile Diacon, Bucovina în sex. XX – Istorie si cultură, Editura TipoMoldova, Iasi, 2012, 750 p. Argument Gheorghe Buzatu, Postfată Stela Cheptea, Cuvînt de încheiere Mihai Iacobescu.

Un masiv op de istorie a Bucovinei din sex. XX. Publică Vasile Diacon la editura TipoMoldova, în anul de gratie 2012, volum recomandat cititorilor de cîteva nume de referintă în domeniu, precum regretatul istoric Gh. Buzatu, Prof. Univ. Dr. Mihai Iacobescu si Cercetător stiintific pr. I. dr. Stela Cheptea de la Centrul de Istorie si Civilizatie Europeană – Academia Română – Filiala Iasi, cuvinte care evidentiază, atît probitatea stiintifică a lui Vasile Diacon, cît si munca sisifică depusă pentru a pune în valoare si a evidentia unele aspecte rămase într-o umbră acută. Vasile Diacon, istoric de certă valoare, s-a remarcat de-a lungul timpului prin acribia cu care a scris si publicat multe dintre cărtile sale despre istoria încrîncenată a Bucovinei, cărti care au devenit un adevărat reper pentru cercetătorii si istoricii preocupati de această temă. Capitole precum: Consolidarea nationalismului românesc în spatiul bucovinean, Luptele politice de după 1900 si pînă la declansarea Primului Război Mondial, Emigrările din Bucovina, Aspecte legislative ale integrării Bucovinei în Regatul României, Aspecte privind viata culturală în Bucovina după anul 1900 (Societăti culturale bucovinene. Rolul Junimii, Societatea academică „Dacia” si arcăsiile. Alte societăti). Diverse aspecte ale vietii social-economice bucovinene, pot constitui, fiecare în parte, tematica unor cărti separate. De un real interes pentru cei preocupati de viata Bucovinei, de oamenii care au militat pentru Unirea cu Regatul României, de fapt pentru reîntregirea României de dinainte de marele rapt, se bucură Anexele acestei cărti, un capitol substantial si extrem de interesant. Se vorbeste în carte si sînt evidentiate date despre: Memorandumul lui Arcadie Dugan, prezentat în sedinta din 28 martie 1914 a societătii „Junimea” urmat de cererea de convocare a sedintei si de lista invitatilor, Condica cronicală a parochiei ortodox-orientale Gemene cu atinentele ei Ostra si Slătioara, începînd cu anul de la Christos 1890, Condica cronicală espositurei parochiale Negrileasa, Condica cronicală a parohiei Bucsoaia cu filiala Frasin, Condica cronicală a Parohiei Rus Moldovita si Pagini din Jurnalul lui Leca Morariu. De asemenea, de un real interes, dar si de maximă necesitate este Bibliografia pe care a străbătut-o si a inserat-o în carte Vasile Diacon, devenind un bun instrument de lucru pentru viitorii cercetători ai acestui domeniu care solicită un interes special. Sînt prezentate Almanahurile, anuarele, calendarele, Fondurile arhivistice, Publicatiile, Lucrările speciale, Documentele publicare, Studii si articole, Monografiile locale si zonale, cu indicarea precisă a sursei din care provin. Toate acestea constituie un volum dens, serios, un volum din care se pot deslusi încurcatele căi ale Domnului pe care le-a străbătut Bucovina în cei peste 200 de ani de la marea răpire teritorială si mai ales din suta de ani de cînd a fost răstignită în fel si chip, fiind ciuntită la marele mezat al istoriei si la cheremul unor imperii. Alături de Istoria lui Ion Nistor această c masivă carte despre Bucovina semnată de Vasile Diacon dă măsura unor realităti istorice pe cît de interesantă pe atît de dramatică.

 

 

4p.

Ticu Leontescu, Se poartă negru, Editura Eurostampa, Timisoara, 2012, 92 p. Cuvînt însotitor de Gheorghe Sechesan.

Cartea de poeme semnată de Ticu Leontescu, continuă linia poetică pe care autorul si-a propus-o încă de la debut, o linie poetică sobră, bine ancorată în preceptele biblice pe care le stăpîneste cu multă exactitate, poetul fiind si un bun profesor de religie, poeme de o profundă si implicată substantă religioasă. O sobrietate a tonului care nu produce nici un fel de asonante cu mesajul propus, o tinută discretă a tonului fără a exagera ceea ce este profund religios dar si fără a face paradă de aceasta, ca un bun stăpînitor al acestui teritoriu, teritoriu abordat de suficient de multi poeti care, însă nu-i cunosc pe deplin tainele. Ticu Leontescu abordează aceste teme, cunoscînd temeinic, fără a mima, detalii si amănunte pe care, doar avînd instructie în domeniu le poti cunoaste. De altfel poezia profund religioasă nici nu se poate mima. Temele abordate, adesea, încearcă să decodeze, prin poezie, Cărtile sfinte, cele după care s-a croit lumea si după care este guvernată. Se poartă negru este titlul ales deloc întîmplător ales, ci cu o anume piosenie, pentru că negrul este culoarea de mare sobrietate în care se săvîrsesc toate ritualurile bisericesti. În fata lui Dumnezeu, ca toti muritorii, Ticu Leontescu mărturiseste: „Sînt singur, Doamne./ Tot mai singur sînt/ în univers./ Asemenea-ntr-o carte/ scrisă cîndva, strînsă acum –/ ultimul vers… // Ce spaimă îmi inspiră/ atîtea pagini goale?/ Si ce singurătate!”. Această singurătate pare a fi nota fundamentală a cărtii, singurătate pe care Ticu Leontescu de altfel si-o asumă. În dialogul său liric face o subtilă radiografie a junglei umane, constatînd: „Lumea de azi?/ Un balamuc global./ O junglă urbană fără dresori”. „Amărăciunea, spune Gheorghe Sechesan, este accentuată de amintirile copilăriei, învăluită în aura sfîntă a credintei… Este o pledoarie pentru răgazul individului în acest iures al vietii pentru viată, o invitatie de a ne reîntoarce, cu ochii, cu sufletul spre Dumnezeu”. Adevărate invocatii către Divinitate sînt multe dintre poemele din cartea Se poartă negru a lui Ticu Leontescu în care adesea constată: „O Doamne,/ de unde-am pornit/ (din ce vatră de sat)/ si unde, iată, am ajuns!/ Ce-am fost ieri/ iar azi ce sînt –/ e pur si simplu un miracol!/ N-a fost nimic întîmplător,/ si nici n-a fost noroc”. Poeme despre „Har si Calvar” despre „Sfînta Sfintelor din mine” despre „Cei doi Adam” sau „Cartea Proverbelor” compun o carte de poeme atractive, o carte de întelepciune, de o bună prezentare a „inimii-clopot”, o carte în care cititorul se poate regăsi si se poate reîntîlni cu visele, cu speranta, si de ce nu, cu, Divinitatea.

 

3p

Liliana Rus, Pasărea în lesă, editura BrumaR, Timisoara, 2013, 54 p.

Scrisă cu multă sensibilitate, poezia Lilianei Rus îti creează impresia că după fiecare poem vezi un fluture înotînd pe apele cerului, înotînd cu multă nesigurantă. „Astept să intri pe usă,/ mai usoară, mai transparentă/ decît rochia ta de bemberg./ Să-mi vorbesti cu vocea copilăriei mele” este eleganta dedublare a sinelui, o adevărată translare într-o oglindă cînd fidelă, cînd infidelă, ca o amantă din vestul sălbatic, asemenea gesturilor autoarei care mereu se situează pe linia subtire a indeciziei. Usor descriptivă, de parcă s-ar afla în fata unui album cu fotografii în sepia, autoarea simte „cînd frica se agită ca o ferigă pe mare” atunci cînd „tăcerea este împăturită în lumina amurgului”. Starea de continuă incertitudine o caracterizează cel mai bine pe Liliana Rus, dominată de o stare ipotetică de frică. Dar uneori versurile sensibile, chiar frumoase adesea, sînt estompate de locuri comune, care atenuează întreaga emotie, mai ales cînd spune: „Într-un basc de copil stă ascuns/ puful/ cenusiu al disperării mele”. Dialogul cu Bunul, imaginar desigur, căci lui pare ai fi adresate aceste poeme, îi construieste un esafod pe care autoarea este cu: „Ochii măriti, acolo unde lumina pluteste dintr-un Film mut”. În acest subtil dialog cuvintele plutesc asemenea fluturilor sau păsărilor care, ca într-un adevărat pelerinaj, să vadă, Pasărea cu lesă unde se află ducatul ei de nisip (ducatul de nisip al poetei desigur). Cred că atunci cînd Liliana Rus va reusi să se debaraseze, aruncînd peste nacela în care se află, balastul pe care îl cară, în această nacelă în care stăpîni sînt de cele mai multe ori îngerii de lumină, cînd îsi va scutura, cu o mai atentă si severă luare aminte unele, hai să le spunem teribilisme sau gratuităti, va scoate la lumină poeme frumoase încărcate de o emotie reală. Spun acestea tinînd cont de multele versuri sensibile chiar atunci cînd va simti că: „Moare frica mea în zăpadă”. Pasărea în lesă este o carte a metaforelor frumoase ascunse printre multe tatonări, o carte care, desi usor grăbită, reuseste, într-un spatiu închis, un spatiu sugrumat de lesă, să dezvăluie oaze de poezie autentică. Si nu e deloc putin lucru.

 

3p.

Vera Crăciun, Strune de dor, Editura PIM, Iasi, 2012, 142 p. Prefată de Cezarina Adamescu.

„E atîta gingăsie, atîta armonie si candoare în versurile rondelurilor, atîta muzicalitate si zvon de înaltă eufonie, încît ai putea să inventezi mici melodii pe aceste cuvinte” ne avertizează prefatatoarea acestei cărti, poeta si criticul literar Cezarina Adamescu. Strune de dor de Vera Crăciun este o carte de poezie explicit romantică, ce-si derulează poemele pe tărîmul visului, al dorului (asa cum reiese chiar din titlu), al imaginarelor castele de nisip, prin descrierea viscolirii din suflet sau înflorirea din priviri, cu sentimentul că ai descoperit inefabilul. Nu stiu dacă după lecturarea acestei cărti s-ar putea recompune lumea, dar cu sigurantă că s-ar putea reconstitui ceva mult mai important pentru fiecare cititor în parte, si anume, sufletul uman cu toate trăirile si aspiratiile sale, cu toate bucuriile si mai ales tristetile sale. Una dintre calitătile acestei cărti este stăpînirea detul de bine a prozodiei, dovedind exercitiu îndelungat. Stăpînind destul de bine această latură a scriiturii, Vera Crăciun îsi asterne tonurile strunelor de dor, metaforic vorbind, care, asa cum speră, vor cînta în vesnicie. Trebuie să-ti propui foarte mult în viată dacă vrei să realizezi ceva din tot ce îti doresti. Si Vera Crăciun chiar asta face în carte sa. Îsi propune foarte multe. „Te-nvălui în mistere, trăiesti din infinit/ Frămînti a ta durere din zori în asfintit” spune în Rondelul mării si nu greseste cu nimic. E o adevărată clamatie, în sens voiculescian, această continuă învăluire în mistere, învăluire ca într-o densă ceată a marilor incertitudini. Rondelurile Verei Crăciun au o anumită gingăsie dar si o foarte bună stăpînire a tehnicii de a scrie, cu multă imaginatie, chiar dacă unele dintre versuri au un caracter sentimental-intimist ce te duce cu gîndul la începutul de secol XX: „Curînd petala se va stinge”, „E trupul de iubire în marea furtună” si multe alte versuri din care se simte mereu: „Chemată-n taina noptii de clestar” chiar dacă totul este nostalgie, dor, tresărire, si mai ales „teama de a rămîne solitar”. Să fie oare teama de marea singurătate în doi? Sau doar solitudinea alergătorului de cursă lungă în acest dulce-amar ce-a fost iubirea? Vera Crăciun, prin aceste strune de dor, încearcă să interpreteze o melodie ce se doreste a fi un altar înăltat iubirii. Asa cum remarcă si Cezarina Adamescu în prefata la această carte „Vera Crăciun îsi concentrează atentia si privirile asupra fiintei sale, a sinelui său linistit, calm, generos, însetat de frumusete”. Si toate aceste aspiratii se pot regăsi de către cititor, cu asupra de măsură în cartea Verei Crăciun.

Revista indexata EBSCO