Jun 28, 2013

Posted by in MOZAIC

Constantin DRAM – Tu ne iubesti pe toti!

Într-o carte nu de mult timp apărută la editura Timpul, artistul Gheorghe Boancă ne relevă o altă dimensiune a sufletului său creator, situată în relatie de fericită complementaritate cu cea care l-a fixat pînă acum în constiinta publicului său.

Cartea de fată adună rostiri poetice de o sinceritate la fel de tulburătoare ca si picturile „naive” cu care si-a fericit adevărat-văzătorii: sînt alcătuiri ce urmează canonul psalmic si re-amintesc dimensiunea fundamental ortodoxă a trăitorilor pe aceste meleaguri, ipostaziindu-l pe acel care stie si poate să-si strige tragic păcatul si vina într-o lume în care multi obisnuiesc să treacă nepăsători. Textele sînt într-o curgere firească, nicicum artificioasă, amintind de litania psalmistului dintotdeauna, asa cum avea să se fixeze în mentalul românesc prin traductiunile din cel de-al XVII-lea veac, asezate după blînda cezură folclorică.

Versetele lui Gheorghe Boancă exprimă o triplă durere: aceea pe care textele biblice ne-o transmit, coagulînd-o în jurul Icoanei Totale, cea a Calvarului, aceea a oamenilor din jur, pentru care sufletului poetului intră într-o rezonantă totală si aceea a propriei trăiri, convertită în litanie existentială. Latura naturii cu adevărat omenească a Domnului este taina cea mai mare care a schimbat lumea si care rămîne motorul spiritual pentru eternitate: „Pentru poporul Lui a plîns/ A-ngenuncheat dar a învins/ Pentru cei multi El a murit/ A înviat si-a biruit/ El pentru noi a pătimit/ A fost scuipat, a fost lovit/ ?i judecat si biciuit”.

Omenirea, spune autorul versetelor, a ajuns în grea cumpănă; dincolo de ateism, de tumulturi inutile, de prefaceri infinite ale Universului, spaima cea mare este a degringoladei spirituale si materiale în care se zbate lumea de astăzi: „Iar unii au ajuns de nu mai stiu ce-i cu ei/ Au uitat si drumul către casă/ De o vreme nu mai au nici pîine pe masă/ Atît de necăjiti sînt/ C-asteaptă să vină potopul pe pămînt/ Unii se roagă, altii înjură/ Se ceartă, se dedau la rele si fură/ Iar multin-au ce pune în gură/ Multi nu mai au sperantă de viată/ ?i nu stiu dacă se vor trezi dimineată/ Vai! Sărmanii de ei si de a lor viată.”

Nu lipseste nici imaginea celebră, a funiei pe terminate, prin care psalmistul îsi vede propria viată, cu zile numărate: de aici clamarea nimicniciei sale, în texte revelatorii, ca si arătarea flăcării iubirii, transcendentă si dorintă de încorporarea în marea Taină a Spiritului. Sînt versuri tulburătoare cu irizări luate din culorile picturile sale, cu ton de melopee ce aduce aminte de tînguirile ce răzbat, la vreme de seară, printre frunzisurile subcarpatice: „Sufletul îmi este trist si din cînd în cînd oftează/ Fac un pas înainte si doi înapoi/ Iar în sufletul meu de multă vreme se desfăsoară/ un război/ Doamne, te rog, adu-Ti aminte de mine, de noi/ De cei săraci plini de nevoi/ De cei flămînzi, oropsiti si goi/ Te rugăm, ajută-ne si ne dă putere/ Te rugăm îmbărbătează-ne să putem scăpa din durere.”

Cu accente morale evidente, cu linia evidentă a curătiei si a bunătătii sufletesti, cu accente ce re-investesc tonalităti stiute, cu irizări cromatice de calitate, cu alunecări ce tin de ludicul naiv, cu sinceritatea clamării peste veac si cu credinta netărmurită în ceea ce a fost si ceea ce va să vină, Gheorghe Boancă se arată, în acest volum, ca si în tot ceea ce înfăptuieste, un autentic artist.

Revista indexata EBSCO