Sep 26, 2013

Posted by in MOZAIC

Marius VASILEANU – Întrebările tradiției, întrebările purtătoare de viitor

Moto:

N. Steinhard, călugărit deja, către prof. Virgil Ciomoş:

«Dragă frate Virgile, Duhul s-a refugiat astăzi în ştiinţă»…

 Sînt toate întrebările puse de René Guénon şi întrebările Tradiţiei (perene), totodată? Mai sînt purtătoare de viitor toate subiectele pentru care René Guénon pledează? Ce alte întrebări purtătoare de viitor poate propune timpul nostru?

Am observat adesea între guénoniştii din România contemporană o perspectivă adulatoare şi invariabil non-critică la adresa scrierilor lui René Guénon.Personal, consider că o astfel de preluare non-critică nu este productivă – naşte atitudini improprii tradiţiei spirituale autentice, generează derapaje, fanatisme, şi, adeseori, semidoctism. Iată de ce consider necesară o permanentă punere sub semnul întrebării a acestor scrieri şi afirmaţii, care suna prea adesea a sentinţe. Cît provine dinspre indubitabila iniţiere şi inspiraţie pe care René Guénon le avea şi cît anume din producţiile acestuia erau păreri personale, supuse perisabilităţii aşadar?

Revenind la una dintre scrierile sale cele mai cunoscute, al cărei ecou a produs imense valuri între contemporani, constatăm de asemenea pasaje al căror înţeles este chestionabil – ne referim în continuare la Criza lumii moderne (Editura Humanitas, 1993, traducere de Anca Manolescu).

Concret, postîndu-se ostentativ de partea a ceea ce el numeşte ştiinţă sacră, René Guénon face o critică dură, lipsită de orice nuanţă, la adresa ştiinţei contemporane lumii în care trăia. Pentru a nu fi interpretat greşit, precizez că înţeleg şi apreciez principiile imuabile pentru care pledează maestrul. Cu toate acestea, unele afirmaţii ale sale sînt, pe cît de îndrăzneţe, pe atît de ridicole precum: „nu s-a înţeles că, pe de o parte, cunoştinţele de detaliu sînt nesemnificative în ele însele şi, ca atare, nu merită să le fie sacrificată cunoaşterea sintetică” (vezi Criza…, p. 86). Pentru a nu rupe din context, se face referire mai departe la principiul superior care ar trebui să primeze în abordarea oricărui detaliu. Este adevărat. Numai că aceasta se petrece îndeobşte acolo unde avem de-a face cu ştiinţe la început de drum – ceea ce se putea constata din belşug la început de secol XX şi în secolul XIX. Istoria ştiinţei este însă plină de fascinante surprize. Astăzi este un loc comun ca o ştiinţă să fie abordată holistic – aşadar din perspectiva unui principiu superior, ceea ce ne obligă să gîndim din cu totul altă prismă necesitatea oricărui detaliu, implicit pasajul sus-citat…

René Guénon trăia într-o anume paradigmă, de aceea constatăm că în bună măsură critica sa la adresa filosofiei ştiinţei vremii sale era îndreptăţită: „Sub pretextul de a le asigura independenţa, concepţia modernă a separat radical ştiinţele de orice principiu superior şi le-a privat astfel de orice semnificaţie profundă, şi chiar de orice interes real din punctul de vedere al cunoaşterii; închizîndu-le într-un domeniu iremediabil mărginit, ea nu poate ajunge decît într-un impas” (p. 88). Cu toate acestea, constăm astăzi, la mai puţin de un secol de la scrierea acestor afirmaţii (1931), ştiinţa nu este nicidecum în vreun impas, dimpotrivă. Şi, între noi fie vorba, nu era nici la vremea la care René Guénon îşi scria eseurile la care facem referire. Focalizarea pe anumite domenii ale cunoaşterii, făcînd abstracţie de întreg, a avut rostul ei. Astăzi întîlnim abordări care depăşesc asemenea false bariere. Este un joc între vid şi plin pe care René Guénon nu pare să-l fi desluşit sau anticipat prea clar – ne referim strict la perspectiva sa asupra ştiinţei moderne.

René Guénon venea în întîmpinarea avîntului ştiinţific cu o teorie despre o ştiinţă de ordin sacru a cărei apologie o face, dar nu sesizează că privind dinspre sacru toate îşi au rostul lor, inclusiv durerile naşterii ştiinţei secolului XX – de unde şi anumite paragrafe care astăzi sînt desuete: „Pentru a ne convinge că lucrurile stau aşa e de ajuns să remarcăm că majoritatea contemporanilor noştri confundă ştiinţa cu industria şi că sînt numeroşi cei pentru care inginerul reprezintă tipul însuşi al savantului” (p.89). Pînă la un punct chiar avea dreptate – aceasta era lumea în care trăia maestrul. Însă datorită unor astfel de ingineri inclusiv René Guénon putea călători ceva mai repede decît era posibil cu doar cîteva decenii în urmă, graţie acestora lumea începea să îndrăznească să zboare etc. Oare dacă ar trăi astăzi René Guénon ar vorbi cu aceeaşi discutabilă lejeritate despre informaticieni, geneticieni, biochimişti, astronauţi etc.?

René Guénon uită că privită dinspre continuu lumea este strict continuă, privită dinspre discontinuu este şi continuă şi discontinuă. Iată de ce face afirmaţii precum aceasta: „Ştiinţa constituită în manieră modernă n-a pierdut numai în profunzime ci, am putea spune, şi în soliditate; raportîndu-se la principii ea participă la imutabilitatea acestora în măsura în care i-o permitea obiectul ei specific; izolată însă în lumea devenirii ea e lipsită cu totul de stabilitate, e incapabilă să-şi mai găsească un punct fix de sprijin; deoarece nu porneşte de la certitudini absolute, ştiinţa e redusă la probabilităţi şi aproximaţii ori la construcţii pur ipotetice, fruct al fanteziei individuale” (p. 89). Maestrul nu observă că ştiinţa este unul dintre cei mai dinamici vectori ai cunoaşterii umane. Ceea ce astăzi sau odinioară, în vremea sa, este, părea izolat, între timp şi-a găsit un făgaş şi un rost în marele fluviu al cunoaşterii universale. În treacăt fie spus, Guénon făcea abstracţie şi de ceea ce se scrisese la nivelul excelenţei, prin Hegel, spre exemplu, în privinţa filozofiei ştiinţei, căci Fenomenologia spiritului cu al său prim capitol dedicat chiar acestui subiect apăruse cu mai bine de un veac în urmă (1807)…

O altă afirmaţie a lui René Guénon care pare hazardată şi aduce o atitudine de gratuită superioritate este aceea în care acesta consideră că ar fi inutil să constatăm corespondenţe între ceea ce numeşte „datele tradiţionale” şi teoriile ştiinţifice, condamnate perpetuu la perisabilitate, în opinia sa. Principial, este de înţeles atitudinea maestrului în care nu doreşte să facă nici o concesie contingentului, efemerului. Din fericire, la acest capitol, veacul în care trăim îl infirmă pe zi ce trece pe René Guénon. Din ce în ce mai mulţi cercetători de anvergură se apropie de credinţa în Dumnezeu, ca liman şi concluzie a anilor de căutare pe calea ştiinţei. Iată că drumul către credinţă şi, cine ştie, poate mai departe, către intrarea pe o cale iniţiatică începe pentru mulţi contemporani nouă tocmai pe calea ştiinţei, prea grăbit dezavuată de René Guénon.

A relua la infinit întrebările lui René Guénon fără a le aduce la zi este discutabil şi reducţionist. A da răspunsuri tranşante respingînd in nuce orice nu intră în doctrina oficială este simplist şi ne împuţinează. Fetişizarea lui René Guénon nu ar fi agreată, probabil, nici chiar de acesta. Să nu pui nici un cap deasupra ta, nici măcar capul lui Buddha, se spune în buddhismul tradiţional…

În cartea sa intitulată Experienţa spirituală şi limbajele ei (Editura Humanitas, 2008), Părintele André Scrima, unul dintre cei mai rafinaţi teologi ortodocşi contemporani şi un fin cunoscător al lui René Guénon, vorbeşte despre „spaţiul destinat să adăpostească elanul unei civilizaţii purtătoare de viitor” (p. 331). Pledăm, din nou, în finalul acestei intervenţii pentru o lectură a textelor lui René Guénon nonsectară, nonidolatră, proaspătă, vie. Numai astfel vom putea să intrăm în rezonanţă cu Tradiţia vie şi, mai ales, să ne punem întrebările purtătoare de viitor…

Revista indexata EBSCO