Sep 26, 2013

Posted by in Atitudini

Vasile IANCU – La ce se gîndea Heraclide. 1

Sumbru final de an. Şi, parcă, nu-i destul ce vede în jurul său, pe chipurile oamenilor, ce aude, în dialogurile lor, cînd repezite, cînd răbufnite-încrîncenate, cînd aplatizate de pauze mocnite, ca atunci cînd eşti frustrat şi neputincios, a fost şi martor, chiar şi numai sufleteşte, la prea multe înmormîntări. Mai multe decît în toată viaţa lui de pînă acum.

A plecat în cenuşa ţărînii unchiul M. Tîmplarul artizan, cititorul de cărţi bune. Îl văzuse cu puţine săptămîni în urmă. Probabil, printr-o misterioasă chemare, căreia i se zice telepatie, a trecut prin Valea Doamnei, după cîţiva ani de absenţă. Să-l vadă pe acest bărbat fermecător din spiţa neamului patern. L-a găsit trist. Din fiinţa lui pieriseră veselia seducătoare, optimismul măsurat, pofta de istorisiri. Nu i-a mai arătat atelierul de tîmplărie, doldora de scule şi obiecte frumoase, lucrările zămislite de mîna lui. Părea că e pîndit de cineva malefic, imposibil de ocolit. De boala ce o purta deja în el? Nu i-a spus nimic lui Iustin Moroşan. L-a întrebat de cîteva ori: „Tu, cum o duci, Iustine?”. Draga lui soaţă îşi înfrîna lacrimile cu eforturi vizibile. Cum a fost despărţirea? Nici nu vrea să-şi reamintească. S-a dus să-i vadă mormîntul. Ţărîna de deasupra era încă proaspătă. Pospaiul de omăt căzut în zilele din urmă se topise. Florile se uscaseră. Le bătuseră vîntul, brumele, gerul. Cimitirul, tot, e invadat de buruieni uscate. În fluieratul subţire al unui firicel de crivăţ, prevestitor de vreme rea, nordică, aude cîntecul melancolic al brazilor din preajmă. Doar bătrînul tei, de lîngă clopotniţă, de peste trei sute de ani, după părerea unui fost pădurar, care ştie şi toaca-n cer cum bate, doar venerabilul arbore mai dă puţină vigoare peisajului. Biserica, măreaţă în copilărie, e modestă şi neîngrijită. Cere ocrotire. Unde sînt nopţile de denii, cînd stătea, uimit şi, totodată, înfiorat de ceea ce vedea, în balconaşul de deasupra naosului, ascultînd corul pînă la ivirea zorilor? „Doamne, unchiule, cîte zile au trecut de atunci?”, se întreba. E cu neputinţă de numărat. Nici n-ar dori să ştie. I s-ar chirci şi mai tare sufletul.

A părăsit pămîntul, pe care abia păşise, copilul unor prieteni de familie. Poate va fi înger. N-apucase să ţipe la părinţi. Care, încă tineri fiind, sînt consolaţi de neamuri că nu le-a trecut timpul, vor mai avea copii, să fie fără griji. Şi spun cuvintele astea cu detaşare, ca şi cum copiii ar nişte fiinţe ce trebuie planificate. Se zice că în Occident chiar sînt programaţi în cabinete speciale.

O altă ceremonie funerară: profesorul B. , cu care avusese bune relaţii, între timp, devenise, vai lui, activist, s-a sinucis. S-a aruncat în faţa unui tren. În scurta scrisoare de adio, a lăsat mărturie că gestul său, de necrezut – întotdeauna, sinuciderile surprind – a fost pecetluit de trădarea nevestei. Cinicii spun că a fost normal ca senzuala lui consoartă să-şi găsească un amant, de vreme ce zelosul activist, proaspăt promovat, stătea numai prin şedinţe. Un nefericit cu ambiţii mari, crede Moroşan. Cînd a auzit amănunte, pe care nu voia deloc să le audă – au unii plăcerea să despoaie, verbal, trupurile deja zdrobite –, despre tragedia profesorului, şi-a adus aminte, brusc, de ceea ce văzuse cu ani în urmă, pe cînd era în prima clasă de liceu.

…Îşi făcuse lecţiile. Terminase de scris ultima temă pentru acea zi. Orele erau după amiază. În bucătăria de-alături, se auzea clinchetul tacîmurilor. Gazda, bătrîna doamnă Grecu, văduvă, fostă proprietară de prăvălie şi crîşmă, trăind din chirii, îi pregătea masa de prînz. Abia aştepta să-l cheme. Gătea minunat din te miri ce. Privea pe fereastră către linia ferată şi aştepta, cum făcea de multe ori, să audă semnalul sonor, la bariera depoului, al acceleratului de Bucureşti. Era spre dricul prînzului. Toate trenurile de călători, mai cu seamă, cele rapide, îi creau un nemaipomenit dor de ducă, o dulce nostalgie. Casa în care găzduia era situată la vreo sută de metri de calea ferată, aproape de barieră. Vede o femeie mergînd încet pe lîngă terasament. Ca într-o fulgerare teribilă, femeia leapădă pardesiul şi se aruncă pe şine. Se aude scrîşnetul înfiorător al roţilor. Peste cîteva clipe, mecanicul sare din cabina locomotivei şi se duce în spate, cuprinzîndu-şi capul cu mîinile. Se uită sub vagoane. Mai mulţi călători coboară din vagoane şi se îndreaptă către acelaşi loc. Iustin Moroşan iese afară şi pleacă, grăbit, către scena tragediei. Trupul sfărîmat era învelit cu propriul pardesiu. Zvonul de după: sinucigaşa, o tînără asistentă medicală, fusese terorizată de soacră, iar soţul ei, în armată, n-o putea ajuta cu nimic. Deseori, vedea secvenţa aceea. Ca şi acum, cînd participă la înmormîntarea profesorului.

Mahărul cel mare al judeţului a interzis ca vreun tovarăş din sistem să rostească cuvînt la mormîntul lui. Şi, pentru a fi slugi perfecte, n-a participat nici un activist. Ar fi zis: „Ne-a făcut de ruşine. Ne-am înşelat. Am promovat un om slab. Pe viitor, să fim foarte atenţi. Cadrele nu şi-au făcut datoria”. Rinocerul-şef, în deplin acord cu superiorul, comentează: „Cum a putut face aşa ceva, măi, tovarăşi?! Doar era activist. Nu ne face cinste. Este clar.” Individului totul îi este clar. Nu are îndoieli. Puţine lucruri îi mai stîrnesc mirări lui Iustin Moroşan, cînd vine vorba de asemenea bipede. Are altfel de uimiri. De altminteri, rinocerul nu a fost în stare să ia parte la înmormîntarea propriei mame. Numai pentru că, în acea zi, avea şedinţă de birou! Ce-ar fi zis tovarăşul prim, dacă el, membru al biroului, ar fi lipsit? Isprava a circulat, totuşi, în clădirea administraţiei locale, ca o ciudăţenie.

A dispărut şi nevasta primului activist. De o boală necruţătoare. Pentru el, o uşurare. Iustin Moroşan o cunoscuse în cîteva împrejurări. Şi, de fiecare dată, a văzut o femeie tristă, fără noroc. O fi fost, probabil, şi fericită, în vremea tinereţii, cînd bărbatul ei, nomenklaturistul de azi, era un flăcău de la ţară, ruşinos, şcolit la o profesională, strungar cuminte într-o uzină, fără năravul vorbelor mincinoase, fără pofte de urcuş în organizaţii şi comitete. Iar ea, o fată sfioasă, tot de la ţară, cu frica lui Dumnezeu, care învăţase să bată la maşina de scris şi făcuse şapte clase, în toţi anii, cu coroniţă. Ştia bine limba română, a avut dascăli excepţionali. Îi plăcea să citească, dar părinţii, sărmani, n-au putut s-o ţină la liceu. Fusese angajată dactilografă, la aceeaşi uzină, şi a terminat liceul la seral. De citit nu s-a lăsat nici odată. Îi povestise chestiile astea, într-un rînd, cînd s-a intersectat cu ea în drumul către şcoala unde aveau copii. Au făcut cîţiva paşi împreună. S-au aflat, în aceeaşi sală, şi la şedinţe cu părinţii. O femeie normală. Recent, a întîlnit-o la un spectacol de teatru, la casa de cultură. Venise o trupă mare, cu un spectacol mare, de la Bucureşti. În pauză, au schimbat impresii. Avea observaţii de bun simţ, intuiţii de bun gust. Era o doamnă, cu o cultură de autodidactă autentică. Schimbau vorbe nu întotdeauna convenţionale. Nu trebuia să fii psiholog să pricepi ce trăieşte această femeie alături de primul activist, ”buldogul taciturn”, cum îi zicea Iustin Moroşan, pecete verbală răspîndită în anumite cercuri. Ajunsă, se pare, şi la urechile împricinatului. Un motiv în plus să-l iubească. Multă lume din tîrg ştia că are o amantă tînără, bufetiera cantinei de partid. Evident, şefă. Ea îi serveşte, dimineaţa, cafeaua şi paharul cu vin roşu, o veritabilă Busuioacă de Bohotin, nu aia falsificată cu zahăr şi arome chimice, pe care o găseşti în toate crîşmele din România, de parcă viţa asta s-ar cultiva pe mii de hectare. Vinul ăsta, balsamic şi dulceag, se spune, cu verificate însuşiri afrodisiace, îi place mîrlanului care face legea în teritoriul guvernat de el. A şi auzit, din gura lui botoasă, de mops, la prima confruntare cu el, tęte-ŕ-tęte: „Aici, noi facem legea!”

Mocirla mitizatului colectiv-colectivist, în care individul e zero, această mlaştină e lacomă. Aproape toate mădularele ei ori sînt neroade, ori blegoase, ori ticăloase, ori făţarnice. Amicii de cafea, doar doi-trei, recunosc că sînt laşi, că au familii de apărat şi de hrănit, că n-au studii terminate. Sînt neterminaţi nu numai cu învăţătura. Măcar atît au: o sinceritate, şi aceea, cam turtită. Atunci cînd l-a acuzat pe rinocerul-şef de incompetenţă, transformînd ziarul într-o gazetă de perete, de abuz de putere, a rămas singur. A vorbit în deşert. În sala mare, unde sînt opt birouri redacţionale şi unul, de neatins, pentru şăf, cînd au loc şedinţe, se lăsase o tăcere de plumb. Nu se ştie de ce, numai secretarul, şeful şăfului, mustăcea. Ca oricărui biped cu suflet de pigmeu, îi place ca numai el să fie de neatins, iar ceilalţi din jurul său, toţi, să fie făcuţi praf, să stea în genunchi. Rinocerul, alb la faţă, a părăsit încăperea. Secretarul- scorpion îl trage deoparte pe Iustin Moroşan şi, cu o nonşalanţă stupefiantă, îi propune un tîrg: să-l lase în pace pe şeful său, că n-are nici un spor, se ocupă biroul de soarta lui, şi să-l pună la zid pe cutare. Pe unul dintre cei trei amici. De ăsta voia el să scape. Atunci, n-a înţeles de ce. Îi trebuia un mic pretext, iscat, care va să zică, din interiorul redacţiei, ca să-l termine. Pusese ochii pe nevastă-sa şi îl voia îngenuncheat. Să vină la el doamna şi să-i ceară clemenţă. Iar el, generos şi culant… Ipochimenul e stricat pînă în măduva oaselor. Tractoristul limbut şi obraznic – de nu era aşa, rămînea la meseria onorabilă de lucrător al pămîntului – dictează învăţămîntul, cultura, presa într-un judeţ. Face ravagii pe unde trece. Are sămînţă de asiat barbar. Refuzul net al lui Iustin Moroşan îi învineţeşte obrazul arămiu. Brusc, îi întoarce dosul, precum o ţaţă masculină, şi, în paşi energici, îi şuieră: „Mai vorbim, noi, tovarăşu’!” Peste cîteva zile, montează o şedinţă. De la Dej a-nvăţat „cutezanţa”: înscenarea. Ucenic silitor. Subiectul: „cazul Moroşan”. Născociri, ticăloşii. La ultima mizerie de învăţămînt ideologic, „tovarăşul Moroşan a dovedit grave lacune ideologice. A răstălmăcit valabilitatea materialismului dialectic şi istoric, punînd sub semnul îndoielii originalitatea marxism-leninismului etc.”. Citise, din curiozitate, pentru un examen la Drept, mai multe pagini din „Contribuţii la critica filosofiei dreptului a lui Hegel”. Între alte „originalităţi” marxiste, reţinuse un fapt deseori repetat la cursurile de aşa-zise ştiinţe sociale din facultatea pe care o absolvise, cursuri nu numai inutile, ci şi imbecilizante, că idealistul Hegel a fost corijat radical de tatăl manifestului partidului comunist. Iar la învăţămîntul politic obligatoriu, vreo două ceasuri de cretinizare, spusese, apud Marx, că dialectica nu este o mişcare a ideilor, ci a societăţii materiale, iar progresul se creează prin contradicţii şi prin surmontarea acestora de către proletarii luminaţi. Aşa că, de ce se tem unii tovarăşi, aici, de faţă, de contradicţii? În concluzie, şi în socialism sînt contradicţii, unele, destul de adînci, generatoare de crize. Să avem curajul să le spunem şi să le depăşim… Şi s-a lansat în alte speculaţii, cu citate gata pregătite din eseul „genialului” gînditor din Trier, pofticios de trai burghez. Juca şi el un teatru cabotin. Parcă, atît aşteptase rinocerul-şef, care îşi tot nota în caietul său de lector al învăţămîntului ideologic: „Să punem în discuţie afirmaţiile tendenţioase ale tovarăşului Moroşan…” N-a avut spor. Bravii colegi erau buimăciţi. Dialectică, idealism, determinism istoric, Hegel, lupta contrariilor… Prea mult pentru reproducătorii de citate din bălmăjitele cuvîntări ale supremului conducător. Nimeni n-a scos o vorbă. Adevărul e că asemenea ore erau insuportabile pentru mai toată lumea. Şi atunci, s-a pus la cale montajul. Promisiunea ideologului şef. Vorbitorii erau instruiţi. La scară mică, intervenţiile celor „montaţi” îi amintesc de ceea ce îi povesteau martorii şedinţelor de demascare stalinistă din anii cincizeci. Parcă, această societate încremenise. Mental. Primul care muşcă e agrarianul Slăvescu, fabricant de procese- verbale cu pretenţii de articole. Fostul vulcanizator, trecut pe la Şcoala de literatură „Eminescu” – nu-i vine să creadă că acest ins a fost coleg cu Nicolae Labiş, despre care n-a spus nici odată vreo vorbă memorabilă, deşi au stat în aceleaşi săli de cursuri doi ani –, cu tonul lui ştiut, sfătos-ipocrit, înşiră baliverne şi propune o sancţiune severă pentru Iustin Moroşan. Geanta lui încăpătoare, din vinilin, e personificarea personalităţii tovarăşului Slăvescu. Îl însoţeşte pretutindeni. Dacă ar avea grai, i-ar povesti viaţa. În taşca aia mare, boţită, cu mîner trainic din piele, să reziste la poveri, poţi găsi pîine, ceapă, un calup de brînză, o palmă de slănină afumată, să nu care cumva să moară de foame, în numeroasele sale deplasări, un borcan cu rîme , o cutie cu ace pentru pescuit – pe teren, caută oricînd o baltă cu peşte –, cuţitul de vînătoare, pe care se pot vedea, deseori, pete de sînge, ciorapi de schimb sau schimbaţi, o batistă mare, roşie, scorţoasă, ca un mizer prosop de bucătărie, un mic bidon din plastic, în care toarnă vin de la oricine, de orice fel, de oriunde, cît de puţin, să fie… Nici odată, Iustin Moroşan n-a văzut un om care să bea vinul – un fel de a spune – în maniera agrarianului : îl toarnă pe gît ca într-o pîlnie. Iar cînd e rost de înfulecat pe gratis, se repede iute către bucate, cu toate cele peste o sută de kilograme ale trupului său greoi, pe care e plantat un cap rotund, rozaliu, cu păr scurt, alb şi des ca o perie de frecat podelele. Uneori, cînd alcoolul îi cam inundă creierii, adică, după vreo trei litri de vin, zice, rîzînd gros: „La viaţa mea, am băut cît s-ar umple cu vin trei bazine olimpice”. E sincer şi mîndru. Dar cine se lasă înşelat de aerul său uşor decrepit, de vorba sfătoasă, poate primi o copită de la Slăvescu, cînd se aşteaptă mai puţin. Senin, în toate şedinţele, oferă lecţii de morală şi de autoperfecţionare în meseria asta. Iustin Moroşan trece de la perplexitate la furie. Din fericire, a învăţat, cum-necum, să tacă, iar cînd, totuşi, e silit să ia cuvîntul, îşi struneşte vorbele. Se uită fix la colosul de grăsime şi zîmbeşte. Cei doi amici pe care contează tac mîlc. Bunul prieten din tinereţea lor sturlubatică, din anii liceului, reîntîlnit peste ani în această redacţie, nu mai seamănă aproape deloc cu bărbatul degradat de acum. Stă, tăcut, absent, într-un fotoliu jerpelit, în faţa maşinii de scris, ca şi cum ar cloci versuri nemuritoare. Alcoolurile l-au sfîrşit. Cîteodată, se întreabă dacă i-a fost chiar prieten. Aude că, în drum către redacţie, dimineaţa, trece prin piaţă şi bea tării puturoase cu zarzavagiii din cupe de ardei iute. După două-trei zile de absenţă dipsomanică, faze tot mai frecvente, vine la slujbă spăşit, cu ochelari fumurii pe nas. Cît va mai rezista? E poetul judeţului, versificatorul de serviciu, membru al Fondului literar, zice cu orgoliu, unde depune cereri pentru împrumuturi. Protectorul lui, un literat-ideolog din capitală, inexplicabil, hatîrul ce i-l face, i-ar fi spus primului activist: „Cine asigură versurile pentru prima pagină a ziarului, la zile aniversare? Cine vă face scenariul pentru Cîntarea României şi pluguşoarele pentru Anul Nou? Aveţi activişti cu păcate mult mai grele decît ale lui. Aşa că nu mai contează un beţiv în plus, plătit de partid”.

Cînd vrea să iasă din stările infecte, Iustin Moroşan caută pe unul din trei oameni- salvatori, toţi, din afara tîrgului pierzaniei: un profesor cu obiceiuri aşezate, tradiţionale, convorbitor cu har, cu o bibliotecă în care găseşte multe cărţi rare; un practicant profesionist de muzică – are şi sute de discuri, un pick-up performant, cadou de la un prieten stabilit în Elveţia, printr-un mariaj fericit cu o fată din ţara cantoanelor –, amfitrion cu o casă neverosimil de burgheză pentru timpurile astea; şi un universitar din Iaşi, profesorul Diamantescu, latinist redutabil, istoric literar, specializat în literaturi din clasicitatea greco-latină, de aceea, şi puţin cunoscut. Un povestitor ieşit, parcă, din coasta lui Sadoveanu, ca atunci cînd prozatorul rosteşte Amintirile humuleşteanului, Sara pe deal… Chiar dacă vorbeşte despre proza creştină a lui Tertulian, el spune o poveste. Şi, nu atît cuvintele alese, frazele îngrijite, uneori, savante, influenţate, se pare, şi de topica latină, cît mai ales tonul, inflexiunile glasului, muzicalitatea timbrului, privirea deschisă cu care te priveşte dau savoare discursului său. Deşi, oltean de felul său, de prin sudul fierbinte, n-are vorba aprinsă, repezită, ci calmă şi caldă, colorată ca o scoarţă moldovenească. Simte nevoia să-l vadă pe latinist. De multă vreme nu l-a mai văzut. Îi dă un telefon. Gînd la gînd cu bucurie, îi zice. Îl aşteaptă. Are să-i povestească despre cele mai recente traduceri ale sale, după texte deloc cunoscute la noi, din veacul al XVI-lea moldav. Ceva senzaţional. „Taifasul nostru va fi însoţit de o frîncuşă de Cotnari, o nebunie, adaugă cu veselie în glas. Dar din dar se face rai”.

Îmbrăţişări calde, fără nici o urmă de afectare ipocrită. Se aşează în fotolii comode, în faţa unei mese mici, joase, pe care se odihnesc un ibric cu cafea spumoasă şi două ceşti generoase. Liantul primei discuţii: prietenul lor comun, mai ales, al latinistului, foşti colegi de liceu, depusese un manuscris de proză la singura editură din Moldova şi aşteaptă de doi ani un răspuns. Da sau ba? Zilele trecute, a tras iar o fugă pînă la această editură şi a plecat cum a venit. Directorul, un ins pe care îl cunosc amîndoi, director, preşedinte, oricum, şef de profesie, pe deasupra, şi poet oficial, e campionul amînărilor suspecte, al pertractărilor mlăştinoase. O meduză care scapă oricărei certitudini. Numai „organele” au certitudini în ce îl priveşte: ştiu că omul ăsta e soldat credincios.

– Eu mă izbesc mai puţin de aceste lucruri, zice latinistul. Nu intru în aria lui de preocupări. Eu le dau spre publicare, cînd le dau, traduceri din autori latini şi studii filologice din clasici greco-latini. Vin cu referate de la somităţi academice şi tovarăşul director se înclină. Ce să comentezi, politic vorbind, despre Metamorfozele lui Ovidiu, despre tragediile lui Seneca sau despre comediile lui Plaut? Dar ştiu că ăştia cu foarfeca cenzurii îţi pot face zile fripte. Prietenul Ion a plecat beat de furie. L-am calmat. La despărţire mi-a zis că-l bagă undeva la origine pe clămpăul ăsta perfid de director şi nu mai trece pe la el nici odată. A tras concluzia că mişelul vrea ceva la schimb. Or, Ion nu vrea să-i dea nici o leţcaie, nici o damigeană, nici un măcar un pachet de Kent, să ştie că nu va fi publicat nici odată. Între timp, a revăzut manuscrisul, a mai adăugat nişte proze la volum şi îl va da la altă editură. Cum i-o fi norocul. Nu reuşeşte să scoată a doua carte de patru ani. E disperat din cauza asta. I-am reamintit de Eminescu şi de cazul altor mari scriitori care în timpul vieţii nu şi-au văzut tipărită decît o carte, uneori, pe patul de moarte, sau nici una. Şi au intrat, pe urmă, în toate istoriile literare, în manuale. L-am consolat şi nu prea. Olteanul meu e iute tare şi nerăbdător. Poate că păţania asta îl va potoli şi îl va face mai înţelept. Vom trăi şi vom vedea.

Latinistul soarbe tacticos din cafea şi îl întreabă cînd să aducă vinul. E la frigider. Mai încolo, îi spune. Poate, spre seară. Nu poate să suporte nici o picătură de vin, de alcool rafinat, nici vorbă, înainte de orele prînzului.

– Să discutăm despre lucruri mai plăcute, zice.

Acord deplin. Aşteaptă povestea textelor latine. Profesorul Diamantescu se duce către bibliotecă şi ia de pe un raft un dosar corpolent. E pregătit. Îl pune pe masă şi îşi aşează palmele grele peste corpul de hîrtii dactilografiate. Din loc în loc, se văd fîşii strecurate în dosar, ştraifuri indicatoare. Latinistul e un bărbat masiv, făcut din aluat vîrtos, croit, parcă, să reziste la îndelung efort cărturăresc prin biblioteci şi arhive, la masa de scris.

– Doi poeţi germani, şi nu numai poeţi, unul, născut în Saxonia, dar trăitor, din tinereţe pînă la capătul vieţii, în Moldova şi în Transilvania, la Suceava şi Cotnari, la Braşov şi la Cluj, unde a şi sfîrşit, pe numele lui Johannes Sommer, celălalt, născut la Mediaş, unde şi moare de ciumă şi e înmormîntat ca pastor luminat, Christian Schesaeus, aceşti doi umanişti, în sensul cel mai pur al cuvîntului, au lăsat opere foarte importante pentru cunoaşterea istoriei Ţărilor Române, spune profesorul latinist. Opere scrise în latină, pe teritoriul limbii române, adică, în Ţările Române, limba cărturarilor din Evul de Mijloc şi a renascentiştilor, sînt puţin sau deloc cunoscute în literatura română. Pentru că n-au fost traduşi decît fragmentar, ici, colo. Ei ar trebui, în opinia mea, să fie comentaţi atît în istoria literaturii române, cît şi în istoria poporului român. Călinescu îl pomeneşte o singură dată pe Sommer, doar pe el, în treacăt, atunci cînd vorbeşte de descoperirea Occidentului, citîndu-l ca profesor la Şcoala latină de la Cotnari, întemeiată de Iacob Heraclide Despotul. Atît. Despre Schesaeus, autorul unei capodopere, Ruinae Pannonicae, în care istoriseşte în versuri, după izvodul Eneidei lui Virgiliu, momente deosebite din istoriile Moldovei, Valahiei şi Transilavaniei, după ce Ungaria fusese transformată în paşalîc, despre acest poet, nici un cuvînt. Notabil, Constantin Giurescu scrie despre umanistul Johann Sommer, autorul celor cincisprezece elegii închinate lui Despot Vodă, sub titlul De clade Moldavica, despre opera sa de istorie, Vita Iacobi Despotae, despre Christian Schesaeus şi lucrarea sa poetică, compusă, precizează istoricul, într-o excelentă latină. Trimiteri preţioase la cel din urmă umanist transilvan găsim la istoricul Ştefan Bezdechi şi la doi cercetători, de care nu-mi aduc aminte în clipa de faţă, în articole publicate în revista Manuscriptum. Dincolo de informaţiile şi aprecierile celor doi umanişti privind Ţările Române, pe mine mă interesează, acum, personalitatea lui Iacob Heraclide Despotul. Mai toţi istoricii se rezumă la următoarea caracteristică: aventurismul acestui voievod de origine greacă. Ceea ce-i nedrept şi superficial. Şi de aceea, am făcut traduceri din aceşti doi poeţi de limbă latină, care au creat pe pămînt românesc, privindu-ne pe noi, cu bune şi rele, aşa cum sîntem. Ei sînt, în credinţa mea, reprezentanţii unei firave renaşteri pe teritoriul României de azi. Renaştere care a fost curmată, nu din vina lor. Poate că viitorii istorici vor interpreta altcumva faptele şi personalitatea lui Iacob Heraclide Despotul. Celebru, cum ştim, doar prin drama lui Alecsandri. Acest bărbat de stat a avut viziuni umaniste ce depăşeau cu mult vederile domnilor şi boierilor din principatul Moldovei, din vremea aia. Vorbim de jumătatea veacului al şaisprezecelea, coane Iustine. Poate, într-o oarecare măsură, să-l fi avut ca emul pe Petru Cercel din Valahia.

– Amîndoi, voievozi cărturari, poeţi, poligloţi, amîndoi cu domnii foarte scurte şi amîndoi ucişi. Să fie ăsta un fenomen simptomatic pentru destinul acestui neam? Nu ştiu ce să zic. Un istoric afirmă că prin dispariţia tragică a celor doi domni pîlpîirile Renaşterii pe teritoriul românesc extracarpatic se sting. Dar, ca să folosesc verbul unui mare actor autohton – să fi fost la Hollywood, avea palat în Honolulu –, dezvoltă… Dezvoltă subiectul cu visările lui Heraclide.

– O să încep scurta mea pledoarie pro Heraclide cu ceea ce menţionează un istoric francez, anume că lucrarea lui Johannes Sommer despre viaţa lui Despot Vodă este tot ce s-a scris mai serios şi mai complet despre acest tragic personaj istoric, bîntuit de mari proiecte umaniste pentru Moldova. Aşa că mai toate informaţiile mele au sursa în opul istoric Vita Iacobi Despotae, Moldavorum reguli şi în ciclul de elegii De clade Moldavica. Am zis mai toate, pentru că şi în cîntul VII din epopeea lui Chr. Schesaeus, pe care l-am tradus prima oară din latină în limba română, sînt informaţii de preţ despre personalitatea lui Iacob Heraclid Basilic. Cum zice în precuvîntarea cîntului pomenit, „predat mişeleşte duşmanului de militarii săi răzvrătiţi, pentru a fi ucis, în anul 1563, după ce ocupase domnia în anul 1561”. Foarte, foarte succint: Iacob Heraclide abandonează studii de Medicină la Montpellier şi, în spiritul vremurilor cavalereşti, dar, probabil, şi pentru a cîştiga bani, se angajează în armata imperială germană. Timp în care, scrie o lucrare despre arta militară, devine un protejat al împăratului Imperiului Romano-German Carol Quintul. Mărturie a stimei de care se bucura la curtea imperială, pentru calităţile sale intelectuale, dar şi scriitoriceşti, Carol Quintul dă un decret prin care viitorul domn al Moldovei este împuternicit să numească notari şi judecători imperiali şi să încununeze poeţi. La venirea pe tronul Moldovei, războinicul cărturar îl numeşte profesor la Schola Latina de la Cotnari pe Sommer, care va fi şi rector. Apoi, Heraclide voia să întemeieze şi o bibliotecă domnească, după modelul bibliotecilor lui Matei Corvin, de la Buda, a împăratului Maximilian, de la Viena. Avea în minte şi măreţia celor din Alexandria şi Pergam. La începutul domniei, într-o întrunire cu boierii, în divan, le spune acestora, spre a-i îmbărbăta, în lupta programată cu turcii, că sînt viteji ca romanii din care coboară şi de care tremura lumea toată, şi că misia lor este să redobîndească locurile Moldovei pe care le ţin păgînii. În viziunea sa, poate, de războinic medieval, credea că poate să cucerească şi Ţara Românească, pe urmă, şi toată Ţara Grecească. Gîndea să refacă Imperiul Bizantin, distrus de osmanlîi. O viziune utopică, fireşte, dar caracteristică spiritelor înalte. Să ne imaginăm că acest domn ar fi stat pe tronul Moldovei măcar zece ani . Şcoala latină de la Cotnari ar fi căpătat anvergură, cu influenţe nebănuite în dezvoltarea culturală a Moldovei, biblioteca plănuită ar fi existat cu siguranţă. Şi ce efecte putea să aibă.

Latinistul se aprinsese puţin. Şi la faţă. I-a ciocnit paharul, a sorbit lin, cu înghiţituri mici, adulmecînd arome. Parcă ar fi învăţat lecţii de degustare a vinului, de la un amic al său, vestit profesor de viticultură şi oenolog de talie europeană. A tras un ştraif din dosar.

– Nu te supăra, vreau să-ţi citesc cîteva versuri…

– Cum să mă supăr, coane? Doar pentru acest fel de răsfăţ am venit. Şi iar repetă cuvîntul actorului preţuit: Dezvoltă.

– Ascultă ce zice poetul Schesaeus: „Moldavia est regio Dacicis contermina terris/ Planitiem in longam porrecta, ubi divite gleba/ Luxurians tellus…” Moldova este o regiune vecină cu tărîmul dacic/ Întinsă într-o cîmpie lungă unde, cu glie fertilă/ Pămîntul îmbelşugat…

Latinistul scandează, traduce în română, mai scoate un ştraif şi scandează alte versuri latine, iar traduce. Pledoaria lui pentru personajul Heraclide, cu gîndurile sale vizionare, capătă tot mai multă forţă de convingere. Şi-au luat rămas bun, promiţîndu-şi că se vor întîlni mai des. A ieşit din apartamentul eruditului profesor cu sufletul împăcat şi cu o bucurie a minţii. Pentru cîteva ceasuri, netrebniciile, scîrbele ce-i tulburaseră fiinţa se ascunseseră, parşive, într-un ungher neştiut. Deocamdată.

Revista indexata EBSCO