Sep 26, 2013

Posted by in Consemnari

Valeriu COTEA – Un susținător al valorilor – Cristofor Simionescu

Orice prezenţă ale cărei dimensiuni ies, într-un fel sau altul, din serie, se supune anevoie caracterizării. Cristofor Simionescu a fost, oarecum, un astfel de caz… Cineva trebuie totuşi să încerce.

Cristofor I. Simionescu a văzut lumina zilei la 17 iulie 1920, în satul Plopeni, comuna Dumbrăveni, judeţul Suceava. Potrivit unei vechi credinţe, cei născuţi în intervalul 21 iunie şi 21 iulie aparţin zodiei Racului – consultînd un vechi gromovnic am aflat că cine se naşte în această zodie este „precaut, înclinat spre meditaţie, dotat cu multă imaginaţie… este tandru, binevoitor, sensibil, plin de fantezie, dornic de linişte… respectă convenţiile sociale şi recunoaşte necesitatea disciplinei, chiar dacă acceptă greu îngrădirile… Cu toate că nu pretinde a le şti pe toate, vrea să aibă ultimul cuvînt”. A venit pe lume duminica, semn norocos, într-un an bisect.

Plopeni-Dumbrăveni, un loc deopotrivă încărcat de istorie şi de darurile naturii, pe care localnicii au deprins să le respecte şi să le folosească cu pricepere şi hărnicie. E vorba de lumea satului, o lume plină de mistere, de semne tainice, în care alături de credinţă dăinuie încă superstiţia, o lume unde evenimentele dramatice petrecute în acele locuri au un ecou puternic. Acolo, spunea Cristofor Simionescu, „am copilărit de-a valma cu copiii de ţărani, desculţ de la începutul verii pînă toamna tîrziu; acolo am simţit mirosul specific pămîntului reavăn; acolo am tresărit înfiorat la cîntecul mierlei şi am crezut în prevestirea cucuvelei; acolo am învăţat primul pluguşor şi am purtat cămaşă înflorată, cu şitoare”.

Părinţii – tatăl, Ioan Simionescu, mama Lucreţia (înainte de căsătorie Sireteanu) – au fost învăţători, „luminători ai copiilor de ţărani”. Ambii provin din familii de buni gospodari, cu rădăcini adînci în pămîntul Ţării de Sus. În cei 14 ani de apostolat la Plopeni (1919-1933), tatăl, „omul şcolii, sever dar drept” şi mama, „dăscăliţă de mare sensibilitate morală şi înzestrare nativă”, reuşesc să facă din şcoală „nu numai un institut de instrucţie ci şi o casă de educaţie”. De unde aprecierea perpetuată de-a lungul anilor pînă astăzi, potrivit căreia în înfăţişarea actuală a localităţii sînt numeroase însemne din priceperea şi devotamentul învăţătorilor Simionescu.

A urmat şcoala primară (1927-1931) în satul natal, iar cea „mai departe” la Liceul „Ştefan cel Mare” din Suceava (1931-1933) şi la Liceul Naţional din Iaşi (1933-1939), cunoscut astăzi sub denumirea de Colegiul Naţional „Mihail Sadoveanu”. Iniţial, a beneficiat de şcoala de tip haretian, apoi a cunoscut pe cea de factură germană, unde se preda condensat, acodîndu-se multă importanţă sistematizării materiei şi extragerii elementelor esenţiale şi, în fine, pe cea de influenţă franceză, unde se punea accent pe o predare elevată. Incitat, îi făcea plăcere să-şi evoce învăţătorii şi profesorii, ale căror nume le avea înscrise cu majuscule în memoria sa afectivă. Dintre cei de la „Naţional” sînt amintiţi Virgil Marineanu (punctualitate de ceasornic), Mihai Costăchescu (expunere îngrijită), I. Şiadbei (respectul frazei), G. Finţescu (rigoare ştiinţifică), Valeriu Buţureanu, M. Bantaş (cultul tradiţiilor valoroase). Elev fiind, era o atracţie şi o încîntare pentru Cristofor Simionescu să fie prezent în ceea ce compunea efervescenţa intelectuală a Iaşului. Prefera mai ales conferinţele din Aula Universităţii, unde a avut privilegiul să-i audieze pe Horia Hulubei, George Călinescu, Nicolae Iorga, Ioan Petrovici, Petre Andrei şi mulţi alţii, care i-au stimulat devenirea.

În perioada 1939-1944 a urmat cursurile Facultăţii de Chimie Industrială de la Cernăuţi-Iaşi, primind la absolvire diploma de inginer chimist cu calificativul magna cum laude. A avut ca profesori printre alţii pe Dimitrie Mangeron, Tudor Ionescu, Radu Cernătescu, Ştefan Procopiu, Constantin Gheorghiu, Ilie Matei, Ilie Popa, Ion Creangă, Cristea Niculescu-Otin, Gheorghe Alexa ş.a., toţi dascăli de excepţie, adevărate celebrităţi. Dintre cei care, pe lîngă curs, conduceau şi lucrări practice de laborator sînt amintiţi mai tinerii Emil Gaiginschi, Nicolae Popinceanu, Mihai Dima, Gheorghe Huidovici, Elena Cocea – distinsă colaboratoare a profesorului Ilie Matei, „adevărată preoteasă” în domeniul chimiei organice.

În 1948, Cristofor Simionescu a susţinut teza „Contribuţii la cunoaşterea uleiurilor vegetale indigene”, obţinînd titlul de doctor inginer în ştiinţe chimice, pentru ca în 1953 să i se acorde titlul de doctor docent în ştiinţe chimice.

În 1944 este încadrat asistent universitar la Institutul Politehnic „Gh. Asachi” din Iaşi. În 1948 este avansat conferenţiar, încredinţîndu-i-se şi predarea unui curs la Facultatea de Agronomie. În 1952 i se acordă titlul de profesor. Cînd eu devenisem preparator, în 1950, el, cu şase ani mai vîrstnic decît mine, era deja conferenţiar. Ne cunoşteam, ne respectam, dar nimic mai mult. Unii colegi de-ai săi, prieteni apropiaţi, îl preţuiau şi-l prezentau laudativ ori de cîte ori se ivea prilejul, urzind în jurul său unele „legende”. Chiar şi cei, nu prea mulţi de altfel, care socoteau că avansarea lui ieşea din logica normalităţii, deoarece i se dăduse „racheta” de profesor fără să fi trecut suficient prin faza „copil de mingi”, îl considerau un cadru universitar talentat, instruit, original. Aici fac o paranteză şi spun că nu este exclus că la rapida sa ascensiune o contribuţie majoră să fi adus academicianul Ilie Murgulescu, ministrul învăţămîntului în acea perioadă, care îi aprecia rezultatele muncii. Cu sau fără sprijin, adevărul e că puţini oameni de ştiinţă contemporani s-au născut sub o stea atît de norocoasă precum Cristofor Simionescu. Dar tot atît de adevărat este că „norocul fără minte nu prea merge înainte”.

În anul 1947, după o prietenie tandră cu Natalia Voiţenco, şi ea fiică de învăţător, crescută în spirit catolic, studentă la Chimie Industrială, iubirea lui pentru ea şi a ei pentru el se finalizează într-o armonie conjugală. De acum încolo, el nu mai este singur, întrucît Eu şi Tu devin Noi. Căsnicia lor este apoi întregită, în 1948, prin venirea pe lume a unui fecior, Bogdan, în prezent preşedintele Filialei Iaşi a Academiei Române, iar în 1952 de cel de al doilea fecior, Tudor, devenit cercetător la INCERC, filiala Iaşi.

Talia, aşa cum îi spunea el soţiei, a fost după părerea celor care au cunoscut-o o mare şansă a vieţii lui. Modestă, cu mult bun simţ, şi de mare delicateţe sufletească, i-a „înseninat viaţa”, aşa după cum el însuşi recunoaşte, prin iubire, prin muncă, cu dragostea sa pentru flori, „prin credinţa în biruinţa binelui”. A înţeles şi a acceptat încă de la început că el şi numai el, în calitatea de cap de familie, este persoana care va lua prioritar hotărîrile. A pus umărul la toate urcuşurile lui, a adus şi menţinut calmul şi echilibrul familial. I-a fost principalul sprijin în clipele de cumpănă şi l-a încurajat ori de cîte ori era nevoie. I-a fost după propria-i mărturisire „cea mai anonimă şi mai valoroasă colaboratoare”. Recunoscută ca un notabil cercetător în domeniul căruia i s-a consacrat, se pare totuşi că principala ei preocupare a fost familia, unde reuşea să creeze un climat spiritual favorabil şi o bună atmosferă de convieţuire. I-a fost de un ajutor aparte, cu multă înţelegere mai ales în anii, nu puţini la număr, cînd diversele funcţii îl obligau la respectarea unor rigide reguli de protocol. Toate acestea l-au îndreptăţit pe Cristofor Simionescu să vadă în familie reazemul lui de nădejde.

Încredinţîndu-i-se încă de pe cînd era tînăr înalte funcţii didactice, Cristofor Simionescu n-a fost, practic, discipolul cuiva. Îl considera mentor pe Ilie Murgulescu dar numai în domeniul organizării învăţămîntului. Cu toate acestea, puţini îl egalează în omagiul adus atît celor care au pus bazele, cît şi celor care au asigurat continuitatea, dezvoltarea şi înnoirea domeniilor cărora li s-au consacrat.

Fără a avea pretenţia epuizării tuturor laturilor activităţii desfăşurate pe linie didactică, aş sublinia mai întîi iubirea pentru şcoală a lui Cristofor Simionescu. Munca de catedră, îndeplinită cu maximă răspundere, cu dăruire şi profesionalism, a reprezentat principalul crez al existenţei sale. De aici şi acordarea unei importanţe majore întocmirii prelegerilor, întemeiate pe minuţia documentării, pe multitudinea surselor bibliografice. Dublate de capacitatea de selectare şi sistematizare a materiei, aceste exigenţe sînt evidente şi în scrierile didactice (cursuri, caiete de lucrări practice, culegeri de exerciţii de chimie etc.) multiplicate pe plan local, dintre care se amintesc: Chimia compuşilor macromoleculari, Tehnologie organică. Aplicaţii, Chimia lemnului şi celulozei, Chimie organică, Culegere de exerciţii şi probleme de chimie organică. Menţionarea principalelor contribuţii anterioare la fundamentarea problemelor prezentate în cadrul cursurilor era o datorie de etică profesională. Ansamblul acestor detalii ale ţinutei didactice a profesorului Cristofor Simionescu defineşte deopotrivă respectul pentru probitate, ca şi scopul formării tinerilor studenţi. A reuşit sau nu, n-o pot spune decît foştii discipoli. Cert este că pentru cele peste 50 de serii de absolvenţi, Cristofor Simionescu rămîne profesorul reper. Grăitoare în sprijinul acestei opinii sînt şi cursurile festive de care a beneficiat fiecare serie, la absolvire ori cu prilejul întîlnirilor la împlinirea unui număr rotund de ani, 10, 20,… 50. Nu cunosc dacă în centrul universitar Iaşi mai există un alt profesor cu un număr atît de mare de cursuri festive, dintre care o bună parte au fost publicate.

Ce s-ar putea scrie despre Cristofor Simionescu ca rector? Trebuie spus, înainte de toate, că în istoria învăţămîntului universitar românesc el este singurul care a deţinut această demnitate administrativă de conducere 23 de ani. Această neobişnuită durată obligă la a sublinia de îndată principalul atribut cu care se poate rezista uzurii nu atît a timpului, cît aceleia a puterii, anume intuirea profundă a realităţilor, a oamenilor de tot felul, a faptelor, a evenimentelor, intuire pe care Cristofor Simionescu a ştiut să o regleze cu un anumit talent, în acord cu circumstanţele. Drept urmare, în acestă perioadă de aproape un sfert de veac cît a fost rector, Politehnica „Gheorghe Asachi” „a devenit puternică şi respectată”. S-a reuşit să se aducă la Iaşi învăţămîntul textil de la Bucureşti, cel de îmbunătăţiri funciare de la Galaţi; s-au înfiinţat secţii de specializare la toate facultăţile; s-a reuşit înfiinţarea învăţămîntului de compuşi macromoleculari. Cum consolidarea acestuia reclama prezenţa simultană a unei puternice industrii şi cercetări ştiinţifice de profil, Cristofor Simionescu s-a implicat şi a militat pentru înfiinţarea la Iaşi a Combinatului de Fibre Sintetice, a urmărit finalizarea clădirii Institutului de Chimie „Petru Poni” unde devenise director (1970-2000) şi s-a ocupat direct de marea investiţie pentru Facultatea de Chimie Industrială.

O realizare concordantă reuşitelor din planul practic al învăţămîntului este aceea din planul predării vechilor şi noilor discipline apărute, concretizată în susţinerea competenţei, a expertizei, indiferent de obiecţiile politice ridicate.

Mai puţin supus canoanelor acelor vremuri restrictive, dar avînd precauţia de a nu deveni un ins problemă, care să atragă asupră-i o serie de suspiciuni, Cristofor Simionescu a apărat, aşa cum a putut şi cît s-a putut, acei profesori interbelici stigmatizaţi de regim ca necorespunzători din punct de vedere politic. Din acest punct de vedere, se pare că datorită lui Institutul Politehnic a înregistrat foarte puţine pierderi valoroase. Mai mult încă, tot graţie lui Cristofor Simionescu, parte din profesorii eliminaţi de la Universitatea „Alexandru I. Cuza”, ca de exemplu Ştefan Bîrsănescu, Vasile Harea, Alexandru Zacordoneţ, Petre Andrei, Tiberiu Popescu ş.a. au fost reîncadraţi (e adevărat, nu pe posturi similare) la Politehnică, de unde aveau asigurat, de bine de rău, un salariu.

Un alt exemplu, din multe altele, este şi cel din 1975, cînd Cristofor Simionescu a încadrat la Politehnică aproape jumătate din numărul cercetătorilor de la Institutul de Matematică Filiala Iaşi abuziv desfiinţat. O asemenea atitudine, similară unei sfidări, şi deloc pe placul conducerii superioare de partid, solicita din partea lui Cristofor Simionescu o anume îndrăzneală şi o anume prudenţă. Le-a avut.

Multă precauţie i se cerea şi în legătură cu popularitatea de care se bucura şi care trezise suspiciunea autorităţilor atunci cînd depăşea obişnuitul. Conştient că în relaţia lui cu autorităţile politice pot exista fluxuri şi refluxuri, Cristofor Simionescu avea abilitatea să rezolve problemele, cu deosebire cele legate de oameni, cu implicare precaută şi multă luciditate. Sigur, nu a fost scutit de erori; nu intenţionate însă şi nu inumane. Dispus a vedea în oameni mai curînd calităţi şi nu defecte, dorea şi se străduia să fie el însuşi o referinţă.

Apreciat de academicienii mai în vîrstă – Vasile Rîşcanu, Ion Enescu, Mendel Haimovici, Jules Niţulescu – care îl considerau un fel de „copil minune”, Cristofor Simionescu este ales, în 1963, preşedintele Filialei Iaşi a Academiei Române. În această calitate, pe lîngă unele reuşite organizatorice, ca de exemplu obţinerea de localuri proprii pentru unele institute de cercetări, Cristofor Simionescu a sporit substanţial numărul celor trimişi la studii în străinătate şi a reluat, după o întrerupere de decenii, publicarea Memoriilor Secţiunilor Ştiinţifice ale Academiei. Convins că altfel nu se va putea pătrunde în circuitul mondial de valori, a impulsionat şi sprijinit publicarea multor contribuţii ştiinţifice româneşti în reviste de mare circulaţie.

Impunîndu-se ca o personalitate de linia întîi în viaţa universitară ieşeană, recunoscîndu-i-se în timp şi statutul de profesor universitar reprezentativ pentru ştiinţa chimică românească din a doua jumătate a secolului XX, Cristofor Simionescu a desfăşurat pe lîngă o prodigioasă activitate didactică şi o fructuoasă activitate de cercetare. Iniţial, ca un bun strateg, a căutat şi a reuşit, cum de altfel s-a mai arătat, să pună bazele învăţămîntului universitar de compuşi macromoleculari, să finalizeze lucrările reclamate de înfiinţarea Institutului de Chimie Mmacromoleculară „P. Poni”, să contribuie eficient cu procese tehnologice originale la Combinatul de celuloză din Brăila şi la cel din Suceava, la Combinatul de fibre sitetice Săvineşti etc.

Dornic de înnoire şi deschis acesteia, şi-a canalizat forţele, mai întîi, în constituirea unor nuclee de creaţie care să se cristalizeze apoi în adevărate şcoli. În acest sens, a selectat atît cît a permis schema, cadre dotate cu care a pus bazele primei şcoli de celuloză, hîrtie şi fibre de la Iaşi. Amintesc cu plăcere că, pe lîngă profesorul Vasile Diaconescu, i s-au alăturat de-a lungul anilor Elena Calistru, Emanuel Poppel, Dorel Feldman, Grigore Stejar, Nicolae Asandei, Margareta Grigoraş, Ion Oprea, Elena Corlăţeanu, Gheorghe Rozmarin şi alţii. Cu un adevărat cult al colegialităţii de breaslă, Cristofor Simionescu a rămas strîns legat de toţi aceşti colegi şi colaboratori, care i-au sprijinit reuşitele şi invers.

În ansamblu, a condus şi a realizat cercetări în domeniul chimiei organice şi al polimerilor naturali şi sintetici.

Intuind că pentru a ajunge la polimerii sintetici trebuie puse mai întîi bazele unor studii de profunzime în chimia macromoleculelor naturale, Cristofor Simionescu abordează, împreună cu colaboratorii săi, cercetări privind valorificarea proteinelor vegetale, încleierea hîrtiei în mediu neutru, obţinerea fibrelor proteo-celulozice de mare randament, sinteza unor derivaţi celulozici. Rezultatele obţinute, recunoscute şi peste hotare, au permis trecerea la o nouă etapă cînd multe probleme au început să constituie subiecte pentru teze de doctorat cum ar fi fracţionarea celulozei, prehidroliza stufului, cercetări de chimie aplicată în tehnologia hîrtiei, obţinerea carboximetilcelulozei, distrucţia celulozei ş.a.

I se recunoaşte meritul de a fi efectuat studii sistematice, la nivel european, asupra chimiei lemnului, sintetizate într-o lucrare monografică apărută la Editura Academiei în 1966. Unic în felul său, acest volum cuprinde numeroase observaţii şi un număr foarte mare de date experimentale utile atît pentru chimişti cît şi pentru silvicultori.

Tot de numele său se leagă şi studiile întreprinse pe unele specii lemnoase, mai ales cele cu dezvoltare rapidă (plop, salcie) în vederea valorificării lor ca materie primă în tehnologia hîrtiei şi chiar la producerea de energie.

În acelaşi context se înscriu şi cercetările privind elucidarea mecanismelor de biosinteză, care determină diferenţe de compoziţie chimică în lemnul cu dezvoltare normală şi cel infectat tumoral. S-a constatat astfel că indiferent de specia studiată, dar în funcţie de forma şi natura tumorii, se înregistrează scăderea conţinutului de celuloză şi creşterea celui de lignină.

Cristofor Simionescu este de asemenea recunoscut drept unul dintre numele cele mai reprezentative care au condus şi efectuat cercetări privind stuful şi paiele de graminee, cercetări care au stat la baza stabilirii unor procese tehnologice de valorificare superioară a acestora. În cadrul unei teze de doctorat coordonată de el s-a abordat cu curaj chiar unele aspecte cu privire la chimia ligninei din stuf.

Realizînd sinteze de noi polimeri, îndeosebi prin mecanism radicalic, a contribuit la crearea unor noi ramuri ale chimiei macromoleculelor, cum ar fi mecanochimia, plasmochimia, magnetochimia polimerilor etc.

Cristofor Simionescu a întreprins deopotrivă interesante studii cu privire la compuşii macromoleculari cu proprietăţi semiconductoare, îndeosebi poliacetilene, cu aplicaţii de mare importanţă în electrotehnică.

A dezvoltat chimia de sinteză a unor compuşi macromoleculari proveniţi din acetilenă şi derivaţi cu proprietăţi semi- şi fotoconductoare, ceea ce i-a permis să aducă importante contribuţii la elaborarea teoriei conducţiei în compuşi organici.

De mare însemnătate sînt şi cercetările în domeniul copolimerizării şi al obţinerii copolimerilor secventaţi.

Contribuţii lămuritoare a adus şi cu privire la relaţia ştiinţei cu filosofia, iar studiile asupra unor precursori ai materiei vii i-au înlesnit trecerea la noi direcţii de cercetare. L-a pasionat în mod deosebit problema cancerului vegetal şi cea a originii vieţii, convins fiind că viitorul va proba valabilitatea ipotezelor sale. A abordat cercetări privind sinteza iniţiatorilor bi- şi polifuncţionali pentru polimerizare radicalică, bloccopolimerizare şi obţinerea polimerilor grefaţi. A sintetizat medicamente macromoleculare cu acţiune retard, a imobilizat enzime pe polimeri, a elaborat un model original asupra originii vieţii, cunoscut sub denumirea „teoria la rece” şi a experimentat obţinerea unor protocelule cu membrană, investigînd totodată acţiunea lipidelor şi a proteinelor în procesul de autoasamblare a materiei.

Este coautor la 70 de brevete de invenţie; a iniţiat şi organizat de asemenea trei congrese naţionale de chimie şi 10 simpozioane internaţionale de chimia şi tehnologia celulozei; a condus peste 100 de teze de doctorat (15 susţinute de cercetători din alte ţări).

A fost membru al academiilor de ştiinţe din R. Moldova, Ungaria şi New York, al Academiei Europene de Ştiinţe şi Arte şi al Academiei Internaţionale de Ştiinţa Lemnului, al societăţilor de chimie din Franţa, SUA şi România, al Societăţii de Chimie Industrială din Paris, precum şi al Academiei Oamenilor de Ştiinţă din România. I-a fost conferit titlul de Doctor Honoris Causa al Institutului Chimico-Tehnologic din Sofia şi al Universităţii din Suceava.

A fost distins cu Medalia de aur a Societăţii Americane de Chimie, Ordinul Naţional „Steaua României” în grad de Mare Ofiţer şi altele.

Intelectual de larg orizont, Cristofor Simionescu s-a impus şi printr-o masivă şi interesantă producţie de carte. Pentru el cartea, atît la propriu cît şi la figurat, e totul, e spirit, e binecuvîntare, e leac, e refugiu, e iubită. Într-un cuvînt, e un factotum menit a ţine loc de orice. A dorit şi a reuşit să îmbogăţească domeniul cu peste 20 de cărţi de specialitate care, în majoritatea lor, se bazează pe cercetările proprii publicate în prealabil în reviste şi periodice din ţară şi străinătate. Monografiile şi tratatele pe care le-a coordonat şi le-a scris s-au adunat una cîte una devenind cu timpul cărţile sale de vizită, una din cele mai impunătoare izbînzi ale şcolii de chimie ieşene.

Dintre acestea, reţin cu precădere atenţia Chimia lemnului în RPR (1964), Chimia stufului (1966), Mecanochimia compuşilor macromoleculari (1967), Copolimerizarea grefată prin mecanisme anionice (1971), Copolimerizarea grefată prin mecanisme anionice (1971), Chimia lemnului şi a celulozei (2 vol. 1972, 1973), Chimia lemnului în România. Plopul şi salcia (1973); Tratat de chimia compuşilor macromolecular (4 vol. 1973-1993), Chimia algelor marine (1974), Originea vieţii (1983), Chimie macromoleculară (1985), Poliacetilene (1987), Implicaţii bioenergetice ale coloranţilor (1988).

A publicat şi lucrări privitoare la istoria chimiei ca de exemplu „Figuri de chimişti români”, 1964. Este fondatorul şi redactor responsabil al revistei “Cellulose Chemistry and Technology” (1966).

I se recunoaşte calitatea de preţios şi fidel colaborator cu articole, studii şi eseuri la „Contemporanul”, „Cronica”, „Viaţa studenţească”, „Viaţa Politehnicii”, „Flacăra Iaşului”, „Opinia”, „Ateneu”, „Tribuna României” etc., cu emisiuni la Radio Iaşi şi Radio Bucureşti precum şi cu apariţii oportune la televiziune, prin care Cristofor Simionescu a participat activ şi divers la viaţa epocii, la îndrumarea acesteia, legitimîndu-şi o multiplă condiţie, de om al şcolii, de om de ştiinţă şi publicist.

După numeroase exerciţii „probe” în ale scrisului, publicate în diferite periodice, dorind să rămînă prezent în planul culturii şi nu numai în cel strict al profesiei, Cristofor Simionescu încearcă şi reuşeşte a-şi „împărtăşi cugetările şi stările de spirit, roadele meditaţiei şi trudei, unui public cît mai larg”. Hotărîrea de a se spovedi şi în scris se concretizează în 1978, cînd îi apare primul volum din „Gînduri”, urmat apoi de încă patru. Toate cele cinci volume, care însumează peste 800 de pagini, îl consacră definitiv şi în peisajul publicistic ieşean. În afară de interesul literar nemijlocit, memoriile sale, precum genul memoriilor, amintirilor, jurnalelor în general, sînt de un incontestabil interes pentru istoria culturii noastre, pentru reconstituirea imperceptibilului unor momente – stare de spirit, atmosfera timpului, dimensiunea morală – imperceptibil care are ca sursă, dincolo de date şi fapte, spusele unor martori. Respectul faţă de înaintaşi, faţă de tradiţiile valoroase şi de instituţiile de cultură este constant. Despre unii înaintaşi – Gheorghe Asachi, Petre Bogdan, Gheorghe Spacu, Ilie Murgulescu, Ştefan Procopiu ş.a. şi parte dintre colegi – Raluca Ripan, Mihai Dima, Ion Curievici ş.a. – îi reuşesc adesea tuşe portretistice expresiv conturate, observaţii socio-morale definitorii. Scrie, şi scrie de bine, despre foştii studenţi, deveniţi între timp personalităţi de prim rang în chimia românească. În comentariile sale se întîmplă să fie uneori ironic, chiar caustic, dar niciodată răuvoitor. Evocă admirativ pe Omul-şcoală, aşa cum i se spunea odată lui Spiru Haret, cel care prin cuvîntul învăţător înţelegea o vocaţie şi nu o profesie. Pagini emoţionante, izvorîte dintr-un fapt aparent banal, sînt şi cele cu privire la schimbul epistolar dintre învăţătorul Gheorghe Sireteanu, bunicul matern al lui Cristofor Simionescu, şi Spiru Haret, pe atunci ministrul instrucţiunii publice. Bogate în reflecţii sînt şi serialele privind ştiinţa (I-III din vol. II şi IV-IX din vol. III) şi căile către ea (I-IV din vol. III) precum şi serialele referitoare la şcoală (I-VII din vol. II). Prezent în aproape toate aceste seriale, învăţătorul – fie că este vorba de cel care introduce pe copil în tainele scrisului şi cititului, fie de toţi cei existenţi la etajele învăţămîntului – are, după Cristofor Simionescu, o dimensiune care nu poate fi măsurată cu mărimile obişnuite.

Ca agronom, preţuiesc opinia lui Cristofor Simionescu conform căreia „dezvoltarea industrială trebuie să creeze oportunităţi pentru agricultură”; m-a sensibilizat de asemenea veneraţia ce o poartă marelui agrochimist Haralambie Vasiliu, despre care consideră, pe drept, a fi avut „un grăunte de geniu”.

Cu un adevărat cult al muncii, meticulos, neobosit, multiplu informat, Cristofor Simionescu avea darul de a instaura o stare de confort lucrativ oriunde îşi desfăşura activitatea. Deşi în aparenţă calm, era totuşi un tip de om uşor nervos, continuu sub tensiune, locuit constant de altceva. Avea însă resursele necesare supravegherii sinelui, rareori pierzîndu-şi controlul. Consecvent în relaţiile cu cei din jur, îi plăcea să spună lucrurilor pe nume.

Ajuns centrul elitei chimiei ieşene, Cristofor Simionescu a dovedit tact, abilitate de conducător dotat, onest, fără aere de vedetă. Prevenitor, generos dar şi exigent, rareori dur, dar totdeauna drept, a impus permanent lucrul bine făcut. Diferenţele de opinii nu-l deranjau, ci dimpotrivă, îl făceau şi mai prezent. Acordînd mare pondere cercetării fundamentale, cerea de la colaboratori probitate, tenacitate şi devotament.

I se atribuie meritul de a fi lucrat în domeniul ştiinţei chimice româneşti cu un orizont de idei cu totul nou. Într-adevăr, visul său era recunoaşterea de facto în lume a unei veritabile şcoli româneşti de ştiinţa polimerilor. Specialiştii, şi nu numai ei, pot spune dacă visul i s-a înfăptuit şi cît, ce anume i se datorează. Oricum, Cristofor Simionescu este, poate, cea mai complexă şi reprezentativă personalitate a Iaşului din cea de a doua jumătate a secolului XX. Şi-a consolidat poziţia prin loialitate, curaj şi respect îndeplinindu-şi funcţiile cu maximă răspundere, cu dăruire şi profesionalism. S-ar mai putea spune că relieful personalităţii sale era completat şi de anume tandreţe, de solicitudine, de generozitate şi o anumită ingenuitate sufletească care erau numai ale lui. Susţinător al valorilor şi exponent înflăcărat al cetăţii, Cristofor Simionescu are şi marele merit de a fi rămas credincios Iaşului pînă în ultima clipă a vieţii, cu toate că i s-au ivit cîteva ocazii tentante de a-l părăsi. A ştiut să-şi apere privilegiul de a rămîne, în conştiinţa posterităţii, o celebritate cu care Iaşul se mîndreşte, iar dintre numeroasele referinţe ce întăresc această opinie mi-a rămas precizarea superonorantă că „la Iaşi, pe strada Theodor Pallady, într-o căsuţă mică, locuia cîndva un Om Mare”.

Revista indexata EBSCO