Sep 26, 2013

Posted by in Panoramic editorial

Emilian MARCU – Vitrina cărților

Dan Puric, Fii demn, Editura Bucureşti, Bucureşti, 2011, 208 p.

După ce şi-a construit o carieră deosebită, chiar spectaculoasă, de actor, după truda lui imensă şi gratuită întru trezirea de român (mulţi s-au grăbit, numai pentru a-l denigra, să-l definească, nici mai mult nici mai puţin decît legionar, ocolind, cu bună ştiinţă, noţiunea de patriot), actorul Dan Puric şi-a început o rodnică şi frumoasă carieră de scriitor. Cartea Fii demn, titlul pare aproape o poruncă-rugăminte, un îndemn la… demnitatea de a fi român, cuprinde secvenţe de memorie ale copilului care a fost, dar şi gîndurile şi speranţele pentru mai bine ale adolescentului şi chiar ale maturului de acum. Poate că formaţia profesională şi cea intelectuală a mamei sale, medic, dar şi a bunicii sale pe care o elogiază cu multă pioşenie, i-au bătătorit, într-un anume fel, lui Dan Puric, drumul spre dragostea faţă de semeni şi în mod cu totul special dragostea faţă de români şi de România. În general actorii, ca şi medicii, sînt nişte oameni cu totul speciali, nişte adevăraţi tămăduitori de suflete şi de trupuri. Ştiu să-şi asume, primii, destinul personajelor, ceilalţi destinul persoanelor, a oamenilor. Dan Puric şi le asumă pe ambele. Spectatorul e fascinat de acest miracol numit Dan Puric, de pe scenă, cititorul e capacitat de amploarea ideilor pe care le transmite, în conferinţele sale sau prin cărţile sale, de puritatea gîndurilor scrise cu har în paginile acestor cărţi. Puterea de observaţie, dar şi de sinteză, fac din Dan Puric, un admirabil scriitor-memorialist şi nu numai, care, prin scrierile sale este în imediata vecinătate a unui alt mare actor român, şi l-am numit aici pe Dorel Vişan, un alt mare patriot. Cartea Fii demn este concepută şi structurată pe şase capitole: Amintiri (sau de ce nu sînt eu aşa cum sînt), Capitolul doi (sau mici povestiri ajutătoare pentru regăsirea de sine), Capitolul III (sau despre roua demnităţii noastre – mărturii), Capitolul IV (sau alte poveşti şi eseuri pregătitoare pentru a ne reobişnui cu actul mărturisirii creştine), capitolul V, Mierla albă şi capitolul VI, România sufletească, care, în fond sînt toate nişte mărturisiri dar şi nişte mărturii totodată, mărturii pe care Dan Puric le prezintă cititorului spre păstrarea în memorie şi mai ales spre neuitare şi spre a nu se mai repeta trecutul aceasta atît de dramatic. În acest sens se remarcă prin dramatism, chiar prin tragism, capitolul V acolo unde sînt înserate mărturiile document despre: Nişte martiri, Luceafărul martir şi Înviere, în ceea ce autorul a denumit simbolic: Mierla albă. Cartea „Fii demn” a lui Dan Puric este un mare capitol din tragedia recentă a poporului român, pe care nu avem dreptul şi nici voie să o uităm.

 

4p.

 

 

Marin Ifrim, 1989, Cartierul metaforelor, Editura Editgraph, Buzău, 2012, 84. Prefaţă de Ion Roşioru.

Poet, cu o bogată activitate lirică în presa de specialitate şi în volume, Marin Ifrim îşi încearcă virtuţile scriitoriceşti, cu mult succes, în proză. Este adevărat că proza alegorică pe care o scrie se vrea, cum este şi firesc, un acid pamflet, la adresa multor politruci şi veleitari care împînzeau sau mai împînzersc cenaclurile literare de prin diverse localităţi. Cartea 1989, Cartierul metaforelor este o admirabilă parodie la adresa unor „liricari”, aşa cum în denumeşte el, adică a autorilor de poezele” care se descurcă şi ei cum pot, şi dau din coate pe unde pot. Autorul radiografiază activitatea literară şi nu numai, a unor scriitori de mucava, care, cu ajutorul coatelor şi a proptelelor, reuşesc să inunde viaţa literară, să uzurpe, cu vîrf şi îndesat, calitatea de scriitor autentic. După cum se poate înţelege destul de uşor din pamfletul lui Marin Ifrim, lucrurile, în mare, nu par prea mult schimbate astăzi, faţă de vremurile de tristă amintire. Aceeaşi înghesuială a veleitarilor pe scara de serviciu a literaturii, aceeaşi luptă cu datul din coate în diverse direcţii, cu insinuări fără nici o acoperire, interpretînd cu brio aria calomniei şi a lui „lasă că ştim noi”, numai şi numai să se poată căţăra pe scara valorică, aşa cum se caţără pe o scară de tramvai. Spiritul ludic, notă dominantă a acestui micro-roman, pe care Marin Ifrim îl practică, îl ajută să contureze portrete care acumulează tare de comportament ale unor scriitori de mucava, ale celor pe care autorul îi are în vizor. „Liricari” precum Frau Valmana, se pare figura emblematică a cărţii, Linu Filărece, Mihăilescu Metreiu sau Nero Între maluri, se pot regăsi cu multă uşurinţă, în multe dintre localităţile cu „moft şi cu iz culturalicesc” unde o droaie de ambiţioşi de duzină „cu ştaif şi parapon” vor cu orice preţ „ieşirea din anonimat prin forţa geniului, de care, neapărat sînt bîntuiţi, ei şi familiile lor. „Prozatorul are un teribil spirit de observaţie şi e ajutat de o memorie pe măsură cînd propune neuitării noastre, poate cu speranţa secretă ca istoria să nu se repete (dar vagă e această speranţă, pentru că istoria se repetă cu vîrf şi îndesat) prin ceea ce a avut mai odios” spune în prefaţa extrem de aplicată semnată de Ion Roşioru, cel care realizează şi un portret exact al prozatorului Marin Ifrim. Am descoperit, cu uşurinţă, unele adevărate, palpabile, personaje de care nu poţi a te face a nu înţelege cine sînt: Frau Valmana, Ion Nosferatu, Seminţoi sau Găgău, şi nu poţi să nu urmăreşti, cu coada ochiului şi astăzi, pe cei care mai mişună printre adevăraţii scriitori, şi în aceste zile, acum în „tranziţia românească, dar şi în democraţia originală, care îşi continuă, cu mult zel, de pe socluri de mămăligă, înotul prin norii de caţă, crezînd că înoată în ocean” Avertismentul lui Marin Ifrim este demn de luat în seamă şi în plan social nu numai literar. Poate, ţinînd cont de această fojgăială de veleitari, personaje ale lui, dar şi personaje de care ne lovim mai mereu, ne vom putea feri la timp şi nu vom risca să ne murdărim pantofii, călcînd, ferească sfîntul pe ei.

 

 

3 p.

 

 

 

 

Catinca Agache, Daniel Corbu un optzecist orfic, Editura Princeps Multimedia, Iaşi, 2013, 84 p. Cu iconografie.

Pentru că şi optzeciştii au trecut deja de pragul în care se manifestau precum lupii tineri, cei care atacă victimele numai în haită, şi au depăşit fatidica vîrstă de şasezeci de ani, deci au devenit, nolens-volens, şasezecişti, asemenea victimelor pe care le sfîşiau pînă mai ieri, au început să apară monografii, studii, eseuri ample, eseuri prin care să se reliefeze activitatea lor, sigur, mai ales activitatea literară. Unul dintre aceste cazuri fericite este poetul Daniel Corbu, un optzecist uşor atipic, despre opera căruia, criticul şi istoricul literar Catinca Agache întocmeşte un temeinic eseu. Motive şi simboluri, Spectacolul cărţilor, Un optzecist orfic, Conceptul de Megapoem sau Multiplicarea eului sînt doar cîteva dintre direcţiile pe care autoarea acestei cărţi le propune cititorului spre a putea intra pe teritoriul creaţiei acestui optzecist, cîteva porţi deschise spre înaintarea în opera poetică dar şi aceea de critic şi istoric literar, din cărţile propuse cititorului de Daniel Corbu. Pentru cititorul care nu-l cunoaşte îndeajuns pe Daniel Corbu, activitatea sa literară ar putea părea cuprinsă de o anumită lentoare de tip balcanic, un fel de pirguilianism local (iertat să-mi fie barbarismul folosit), de „visător cu dalbe plete”, aşa cum ar putea să reiasă la o privire fugitivă din una din fotografiile din iconografia destul de bogată anexată la sfîrşitul cărţii, ca un fel de istorie literară în imagini. Nimic mai fals totuşi, nimic mai neadevărat. Eseista Catinca Agache, tocmai această imagine încearcă, şi reuşeşte să o destructureze, să o îndepărteze de cititor. După un scurt periplu biografic, autoarea intră aproape frontal în tema propusă, în analiza operei lui Daniel Corbu citînd printre altele următoarele: „Deşi utilizează un variat arsenal de tehnici şi „poze” postmoderniste, Daniel Corbu manifestă, aşadar, o oarecare distanţare faţă de discursul poetic şi atitudinile critice ale unor importanţi şi influienţi confraţi postmodernişti, nu numai prin neralierea la încrîncenarea acestora în a desfide istoria, tradiţia, marile teme ale existenţei (după modelul postmodern american) şi evitarea exhibiţionismului parodic, ci şi prin respectul arătat generaţiilor anterioare de scriitori, valorilor naţionale, în general, prin preferinţa pentru simbol şi metaforă, opuse gregarismului”. Iată cam cum îi apărea opera lui Daniel Corbu, criticului şi istoricului literar Radu G. Ţeposu în cartea sa Istoria tragică & grotescă a întunecatului deceniu literar nouă, carte citată copios. La finalul acestui eseu dedicat operei poetului, în primul rînd, Daniel Corbu, Catinca Agache inserează cîteva dintre aprecierile critice semnate de critici literari deosebiţi, cum ar fi: Marin Mincu, Laurenţiu Ulici, Radu G. Ţeposu, Constantin Ciopraga, Romul Munteanu, Tudor Ghideanu, Gheorghe Grigurcu, Adrian Dinu Rachieru, dar şi ale scriitorii: Cezar Ivănescu, Horia Zilieru, Adrian Popescu, Costanţa Buzea, Corneliu Ştefanache, Teodor Parapiru, Alexandru Pintescu, Ion Mircea, Vasile Tărâţeanu şi lista ar putea continua. Vom încerca, pentru a evidenţia valoarea celor scrise de Catinca Agache în această carte/eseu, despre opera lui Daniel Corbu, să spicuim şi cîteva fraze ale celor menţionaţi: „Daniel Corbu e din Tărîmul Celălalt – românesc şi celtic” Teodor Parapiru, „Poetul are sentimentul unei damnări moderne, în compoziţia căreia intră istoria (nervozitate temporală), spaima mulţimii (nevroză a solitudinii), dedublarea eului (inconformism al fiinţei în raport cu sine)” – Gheorghe Grigurcu sau „În epoca ingineriei textuale, Daniel Corbu se reîntoarce întemeiat la izvoare” aşa cum spune Adrian Dinu Rachieru. Cu adevărat, poezia lui Daniel Corbu este o reală reîntoarcere la izvoare, la izvoarele poeziei adevărate, spre bucuria cititorului.

 

 

 

3p.

 

 

 

George Cornilă, Miezul nopţii în Cartierul Felinarelor Stinse, Salonul literar, Odobeşti, 2013, 428 p.

 

Un roman dens, bine aşezat în pagină, în care se evidenţiază harul de narator, dar şi de bun mînuitor al verbului, publică în acest an la Editura Salonul literar din Odobeşti, tînărul George Cornilă. Editura Salonul literar aflată sub îndrumarea scriitorului Ion Culiţă Uşurelu, începe să publice cărţi de un bun nivel artistic, mai ales ale scriitorilor din zonă, dar, sperăm, că numai, dovedind pricepere şi rafinament de redactor, aşa cum nu prea putem găsi, în ultimul timp la multe dintre nenumăratele edituri care sînt în România. Stăpînind foarte bine tehnica scriiturii prozatorilor americani din anii 1960-1980, cei care s-au impus prin naraţiunea frustă, aproape liberă, aflată în imediata apropiere a licenţiosului, George Cornilă realizează un adevărat slalom printr-o lume încărcată, pînă la saturaţie, de provocări, de tentaţii (bătăi, jafuri droguri, sex, o lume cel mai adesea lunatecă), pentru a evidenţia lupanarele dintr-un mediu care, foarte uşor poate deveni ostil dar şi care poate produce grave rătăciri de comportament. Nararea faptelor, cel mai adesea la persoana întîi, dă fluenţă sumei de povestiri, unele cu trimitere în mitologie, altele cu trimitere în viaţa de după colţul străzii, în contemporaneitatea atît de vulnerabilă dacă nu ştii să o gestionezi. Personajele, nu foarte multe la număr, sînt urmărite de autor, secvenţial, aproape clipă de clipă în tot ceea ce întreprind, în toate stările şi situaţiile. De la copiii răi din cartier, gata mereu de acte intolerabile, adesea săvîrşite numai din teribilism sau din naivitate, la un lirism sincer, frapant şi crud de care nici că ai bănui a fi în stare. Unul dintre personaje, deşi considerat răul cartierelor, se îndrăgosteşte „lulea”, sincer pînă la jertfirea de sine, de o fată cuminte, sora unui puşti care îi furase barca. Această întîmplare o foloseşte pentru a-şi îndeplini visul de a se cunoaşte cu acea fetişcană. Că se îndrăgostise sincer, aşa cum nu i se mai întîmplase, o dovedeşte faptul că îşi cumpără o chitară la care învaţă să cînte şi o cucereşte, ca în romanele veneţiene, cîntîndu-i, într-o plimbare cu barca, undeva în mijlocul imensităţii apelor. Deşi de renume prost în cartier, acest personaj ştie să respecte ceea ce iubeşte, devenind „cîine credincios” şi este capabil, caz rar, de a se bucura de faptul că iubita lui, pe care o părăsise pentru că fusese nevoit să se mute cu părinţii într-un alt oraş, se căsătorise şi avea o fetiţă. De fapt autorul, chiar acestui personaj feminin îi dedică romanul, scriind drept motto: „pentru Mina”, Mina fiind prescurtarea numelui ei, Wilhelmina. „A fost cea mai lungă aşteptare din viaţa mea, iar în momentul în care am văzut-o apropiindu-se, cu paşi gingaşi, am fost copleşit de gîndul că aveam să-i pot vorbi” spune autorul într-o pagină, din care am extras această frază spre a reda gingăşia şi puritatea sentimentelor, chiar a unei „brute”. Sînt multe pagini încărcate de lirism în acest roman, un roman despre periferia lumii dar în care oamenii au trăiri sincere şi frapante. George Cornilă sparge, prin acest roman barajul de violenţă, intoleranţă, sarcasm, cu care este garnisit romanul său şi ne redă viaţa care se poate descoperi dincolo de lumina neagră a felinarelor stinse dintr-un cartier ce pare a trăi mai mult la miezul nopţii.

 

3p

 

 

 

Codruţ Radi, Dincolo de-a fi, Editura Premier, Ploieşti, 2008, 80 p.

Tăcut precum umbra unui înger planînd pe sub cerul înstelat spre poalele munţilor, Codruţ Radi îşi aburcă, încet, dar cu osîrdie, condiţia de poet, asumîndu-şi dorinţa de a şti, de a descoperi tot ce este Dincolo de a fi. Chiar din primele versuri ale poemului ce deschide cartea, intitulat Mărturisiri, el îşi defineşte condiţia sa de poet pe care şi-o şi asumă scriind: „Mă furişez neînsemnat de mărunt pe sub coroanele desfrunzite ce se îndepărtează una cîte una spre cer…” iar mai jos, în acelaşi poem, spune : „Îmi drămuiesc micimea visurilor îmbrumate sub descîntarea primei lumini” într-un fel anunţîndu-şi cititorul că: „rabd ascuns printre broboanele scuturate cerului cu-ndărătnicie, de viforele lumii aceste, răstimpul ce se închide în jurul meu”. Este cu adevărat un poem mărturisire, un poem care îl defineşte pe Codruţ Radi drept un poet îngîndurat, care spune într-un alt poem: „Zbor din temeliile minţii/iau cu mine moartea după/ să-mblînzesc cînd urmei sfinţii/ glolul ce-au uitat astupă”. O încredere profundă, demnă de poezia unui poet sensibil dar şi sigur pe uneltele sale, se poate descoperi în poemele acestei cărţi, o încredere în şansa recuperatorie a unor nedreptăţi de care se tot loveşte. Poemele lui Codruţ Radi, în vers liber, dar şi cele în vers clasic sînt mereu „la cumpăna-n doielii” chiar dacă, aşa cum mărturiseşte chiar el într-un poem „am eşuat urcării-n prag de zare/ un ciot cu ramurile stea”. Să fie aceasta steaua lui norocoasă, sau steaua de nenoroc, atunci cînd trece „în gînd pragul tăcerii”? Mereu neliniştit, poetul Codruţ Radi ştie că steaua lui norocoasă este un brad de poezie şi acestei stele îşi închină poezia, în liniştea care coboară de pe munţi odată cu ceaţa cea deasă acoperindu-i existenţa de…dincolo de-a fi.

 

 

3p.

 

 

 

Iulia Ralia Raclaru, Umbra spre interior, Editura Zona Publishers, 2013, 82 p. Ediţie trilingvă, cu o prefaţă de Marius Chelaru.

Tot mai mult se afirmă şi se impune ca specie literară, cu formă fixă, în literatura română, scrierea poetică de tip haiku, formă de sorginte niponă, care, încet, încet, a reuşit să cucerească şi Europa şi implicit şi literatura română, mai ales în ultimii 25 de ani. Cel ce urmăreşte cu multă atenţie acest fenomen, această mişcare literară, poate constata modul extrem de organizat în care activează împătimiţii acestei modalităţi de exprimare poetică, modul cum se asociază şi se întrunesc, aproape ritualic în a-şi exprima părerile despre haiku, despre poezia cu formă fixă din acest areal. Nu sînt un adept al acestei specii literare, deşi sînt un împătimit al poeziei în formă fixă (sonet), dar pot să înţeleg şi să accept modalitatea aceasta de a scrie, de a transmite cititorilor poezia adevărată.

Iulia Ralia Raclaru, care este consecventă crezului ei de a scrie se află deja la a doua sa carte de haiku. Căldura interioară a poemului, poezia de bună calitate, ermetismul bine temperat în care sînt construite aceste poeme fac din Iulia Ralea Raclaru un bun mesager al acestei specii literare. Invitaţia la meditaţie propusă de haiku-urile din această carte par ca o imagine sepia dintr-o oglindă veneţiană în care ne uităm doar cu coada ochiului, aproape cu teama de a nu strica frumuseţea imaginei, de a nu ne îndepărta de visul în care încercăm, din cînd în cînd, să locuim. Haiku-urile capătă consistenţă prin tandreţea şi sensibilitatea cu care sînt construite, prin puterea de concentrare a autoarei, care ne lasă să înţelegem că esenţele cu adevărat tari, dar şi misterioase, trebuiesc păstrate în flacoane mici. Astfel de flacoane se pot regăsi în aproape toată această carte cu un titlul încărcat, el însuşi, de mister: Umbra din interior. Voi cita cîteva mostre pentru a arăta cititorului că se află în faţa unei poezii de bună calitate.

„Şopot de noapte –/ trandafir cuprins încet/ de fulgii dintîi”, „Noaptea cu ger/ a uscat frunzele –/şi ochii”, „Cu fumul, urcă/ lumina uşoară –/ sunet de clopot”, „Sub copaci, ascuns, / soarele urcă-n trepte/ arteziana” „Caii aurii – / galop în doi pe/ insula Corfu” şi ultimul haiku pe care îl voi cita: „Vals la Viena:/ unduirea rochiei/ în ceaţa uşoară”. Se poate decoda multă poezie, şi multă sensibilitate din fiecare haiku din această carte, din ceea ce scrie Iulia Ralia Raclaru, semn că poezia adevărată se află peste tot, doar să fie atent cel care o scrie şi să-şi găsească cititorul de care are nevoie. Voi prezenta şi cîteva cuvinte pe care Marius Chelaru, un cunoscător remarcabil în această specie literară, le-a inserat în prefaţă, spre a demonstra că nu este o gratuitate ceea ce am încercat să spun eu: „Iulia Ralia Raclaru, semnează o carte elegantă, cu ilustraţii care se aşează plăcut ochiului alături de texte. Spun asta pentru că între cele mai pregnante trăsături ale acestor poeme, alături de tuşele nostalgice, de urmele curgerii timpului, este cea legată de maniera în care se oglindeşte «spiritul haiku în oglinda sinelui ca o umbră spre interior»”. Iar Eugen Munteanu remarcă în poezia Iuliei Ralea Raclaru, „discreţia, reflexivitatea, nostalgia, tanzianţa şi tandreţea” pe care le consideră, şi chiar aşa şi este, cuvinte cheie ale „vocabularului interior al unui spirit generos şi liric prin natura lui”. Poetul Horia Zilieru spune: „Funciar solară, autoarea dă expresie lirică reflexiilor cînd se abandonează turnirului emoţiilor intime”. O adevărată abandonare de sine, în folosul poeziei de calitate se simte în fiecare haiku pe care Iulia Ralia Raclaru îl inserează în cartea Umbre spre interior pe care a publicat-o recent.

Revista indexata EBSCO