Sep 26, 2013

Posted by in Panoramic editorial

I. HOLBAN – Bion

Ion BurcinBion, poetul „îndrăgostit atît de mult/ De trecerea pe-acest pămînt”, cum (îşi) spune într-un poem – este unul din cele cîteva milioane de români care, după 1990, „în culmea fericirii, din iad ieşiţi afară”, au plecat în toată lumea, în ceea ce specialiştii văd cea mai mare migraţie din istoria popo­rului român; originar din Mârghia de Jos, cu o biografie chinuită în fostul regim, Ion Burcin se stabileşte la New York de unde trimite un număr însemnat de cărţi de poezie, proză, confesiuni. Între apari­ţiile editoriale ale ultimilor ani, se reţin prozele din Bunica vine după Dumnezeu (2011) şi Casa Selenei (2012), confesiunile din Cu mine însumi (2012) şi versurile din Întîlnire cu trecutul (2012), Din viaţă (2012) şi Bunica Stana (2013).

Într-un „precuvînt” la volumul Bu­nica Stana, Theodor Damian, el însuşi un distins poet al diasporei noastre,reţine lecţia de patriotism din cărţile autorului, care „este structurată pe credinţa în Dumnezeu şi încrederea în om; pe frumuse­ţea vieţii ca dar divin, pe respect, bun-simţ şi aprecierea pentru cine suntem şi ce ni s-a dat”. În adevăr, ţara, poporul şi credinţareprezintă temeiul poeziei lui Ion Burcin care scrie versuri în cheia unui mesaj direct, fără stilizări, ornamente şi contorsionări anali­tice: „Cîntă cu iubire/ Ţara şi poporul,/ Pămîntul tău natal,/ Credinţa-i piedestal”, spune Ion Burcin în poemul Cîntă. În fond, mesajul liric trimite în chip explicit la aceste valori fundamentale: credin­ţa în Dumnezeu şi în Legea Sa,  în legea iubirii, adică şi evocarea unor simboluri naţionale (Ştefan cel Mare, readus în memorie la Cot­nari, Eminescu, cel aflat „printre sfinţii poporului român”, Moldova, asociată mereu cu figura luminoasă a lui Ştefan, dacii şi „cornul strămoşesc”) conferă materia şi mesajul poetic. Personajul liric în ju­rul căruia se structurează majoritatea cărţilor lui Ion Burcin este bunica Stana, „comoara de povestiri” a copilăriei, unde prima şcoală a fost prispa casei din Mârghia, curtea şi cărările din grădină fiind locurile de învăţătură; poetul recheamă, în versuri simple, directe, chipul luminos al bunicii şi evocă în „dulci icoane” relaţia specială cu aceasta; „Îmi aduc mereu aminte/ De-ale bunei sfinte sfaturi/ Date printre dumicaturi,/ Ori cînd ciorba prea fierbinte/ Se-ntîmpla să-mi ardă gura/ Şi cătam rele cuvinte/ Pentr-a-mi alina arsura./ În grădină pe cărare/ Sfaturi multe şi mărunte:/ «Viaţa este deal şi munte,/ Nu numai poieni şi floare./ La toate să luăm aminte,/ Să le-aplicăm cînd ne doare,/ Băieţelul meu cuminte!» /Orice loc prilej de sfaturi / Pentru bunicuţa care/ Îşi vrea nepoţelul mare/ Şi să urce multe caturi,/ Cu eforturi mai puţine/ Şi după a lui chemare,/ Nu forţat de oarecine…/ Mulţi ani prispa mi-a fost clasă/ Şi bunica-nvăţătorul,/ Bătătura-a şcolii curte./ Zeci de ani trecut-au, dorul/ îmi şopteşte la ureche/ Să nu uit vorba cea veche;/ «Toate sunt nu doar cuvinte,/ Fapte sunt de ţinut minte»” (Îmi aduc aminte)

Ion Burcin scrie o poezie de notaţie, adunînd impresii dintre cele mai diverse, de la sentimentul pe care i-l dă zîmbetul Giocondei, pînă la India, „depărtata ţară a cîntecelor line”, dar şi „sfaturi pentru Delfin”, în versuri cu o pronunţată componentă pedagogică, mai ales, în Micromeditaţii, secţiunea finală a volumului Bunica Stana. În trecut proiectează poetul şi o carte precum Întîlnire cu trecutul, ceea ce va fi fost structurîndu-se aici pe trei etaje: Olimpul şi reaşezarea lirică a poveştilor mitologiei eline, dar şi ale unor personaje din Iliada, precum Paris şi Patrocle, constituie primul nivel, pe al doilea se plasează dacii (cu Zamolxe, Deceneu, Burebista, Decebal) şi romanii (cu Spartacus şi Galer cel Bătrîn), pentru ca ultimul etaj să aparţină propriei biografii, albumului de familie; „Să lăcrimez de cîte ori/ Privesc dosarul cu scrisori,/ La fel albumul cu figuri/ Şi locuri scumpe, amintiri…/ Prea multe stele sunt pe cer/ Pe toate să le uit uşor./ Prea multe staruri pe pămînt,/ Să-nchin la fiecare-un cînt…”, scrie cu sensibilitate Ion Burcin în poemul La un dosar. Cînd iese dintre filele „dosarului” cu amintiri, poezia lui Ion Burcin glisează spre o dimensiune metafizică, precum în Cain şi Abel, unde poetul are viziu­nea lumii ca moştenire a istoriei celor doi fraţi: „Cain şi Abel, ura lor/ E încă-n viaţa tuturor,/ Adam şi Eva n-au ştiut/ Ce va să nască-al lor debut./ Suntem cu toţii, vrem, nu vrem/ Urmaşii lor, acelaşi ghem/ Şi cîtă vreme n-om scăpa/ De legătură, vom ofta…/ Vom auzi limbaj de chin/ În loc de cîntece şi vin./ Şi drumul către Paradis/ Va continua să fie-nchis./ Adam şi Eva, Dumnezeu,/ Cain şi Abel, tu şi eu…”. În sfîrşit, poezia lui Ion Burcin adoptă, uneori, tonalita­tea pamfletului, comunicînd, în acelaşi mesaj direct, ceea ce (ni) se întîmplă aici şi acum; „Iată cum vin din unghere/ Cu păianjeni şi ţînţari,/ Puturoase ştiri, mistere/ Despre sus-puşi,  «oameni mari»,/ Păcătoşi din cale-afară,/ Pentru stat o grea povară,/ Căci de dat, dau mai nimica,/ Ce iau însă, nu măsoară…/ Doamne, din cer mai co­boară,/ Te rog, cu Sfîntul Ilie,/ Să mi-i biciuie o ţîră/ Pe-aceşti profitori de glie/ Care dau… numai din gură./ Vicleni sunt din cale-afară,/ Nici un gînd bun pentru ţară” (Din unghere). Ion Burcin, Bion este o voce care se adaugă, de foarte departe, poeziei noas­tre de azi.

 

Revista indexata EBSCO