Jun 28, 2013

Posted by in ARTE

Adrian PALCU – Primãvara pianistilor

Este interesant de urmărit modalitatea în care publicul se raportează la evenimentul concertistic pe meridianele muzicii clasice. O primă observatie ar fi aceea că desi există specificităti frapante, pot fi remarcate si anume trăsături generale, constante ale modului de a primi actul muzical la noi sau aiurea, de a te raporta la unul din cele mai rafinate demersuri culturale. Pentru că muzica, oricum am lua-o, rămîne una din modalitătile superioare prin care esenta evanescentă a culturii se înfătisează în lume. Ei bine, una dintre aceste constante ar fi că de la Tokio la Paris, de la Moscova la New York, de la Bucuresti la Londra sau Buenos Aires, melomanii se simt atrasi cu preponderentă de adresarea spectaculoasă, amplă, cu panas, a marilor demersuri simfonice. Însotite (sau nu) de prezenta câte unui solist faimos care să îsi etaleze avatarurile unei strălucitoare virtuozitătii în binecunoscutele slagăre (de preferintă ale repertoriului clasico-romantic). E formula canonică a concertelor simfonice, rostuite îndeobste în stagiuni permanente girate de orchestre locale, acolo unde bugetele publice sau private permit (si vointa comunitătii sustine) acest tip de organizare a vietii muzicale. Apoi, mai sînt locurile renumite pentru cadrul pe care îl oferă desfăsurării unor astfel de evenimente prin invitarea diverselor formatii orchestrale din elita internatională, fundurile mergînd către organizarea unor festivaluri sau serii de concerte, comunitatea locală asumînd doar rolul de gazdă, fără a dispune neapărat de un ansamblu permanent. Uneori, nici de un public permanent ci doar unul estival, ocazional – in cazul unor statiuni sau destinatii turistice. De regulă, în astfel de intreprinderi sînt angrenate personalităti iconice ale vietii muzicale în jurul cărora se construieste, se animă un festival, se propun directii si sectiuni, se caută formule cît mai atractive pentru public. Îmi vine în minte celebrul Progetto Martha Argerich care adună la Lugano, de mai bine de un deceniu, anual la începutul verii pe parcursul a trei săptămîni, nume celebre si tineri în curs de afirmare spre a face muzică împreună sub cupola unui festival care poartă numele marii pianiste argentiniene. O celebră casă de discuri editează, de asemenea anual, un coffret de 3 CD-uri cu cele mai notabile momente ale editiei precedente pe care îl lansează în cadrul editiei curente a festivalului. Iată cum demersul artistic poate face casă bună cu marketingul cultural de bună calitate spre bucuria tuturor celor implicati.

Dacă ar fi să facem o geografie muzicală pe genuri, muzica de cameră este prizată cu preponderentă în spatiul germanic unde ea are o lungă si temeinică traditie. Acea hausmusik pe care familiile burgheze o practicau încă din secolele XVII-XVIII, din plăcere, cu dăruire si consecventă, în tihna după-amiezelor dedicate special comuniunii întru arta sunetelor, a rodit peste timp si a consolidat un apetit genuin pentru participarea la astfel de reuniuni. Chiar dacă tirania ultraspecializărilor profesionale si a confortului cotidian aduse de modernitate rezervă celor cu sensibilitate muzicală acum mai degrabă rolul de spectatori avizati.

Dacă e să observăm acest gen în România vom vedea că el nu are priza meritată în rîndul melomanilor. Sînt locuri în tară (si nu dintre cele mai obscure, culturalmente vorbind) unde o seară de cvartete nu adună mai mult de douăzeci – treizeci de plătitori de bilet (uneori nici atît). E o realitate care a determinat organizatorii de concerte să evite această formulă – una a rafinamentului si subtilitătii absolute în materie de muzică cultă – si să îsi îndrepte atentia exclusiv spre zgomotoasele concerte simfonice. Chiar si în Bucuresti – unde succesiunea momentelor vietii muzicale are o frecventă semnificativă – am văzut săli aproape goale la bijuterii camerale, la care credeam că Atheneul va geme de lume. Consecinta dramatică a acestei stări de fapt e aceea că muzicienii performeri însisi, numele de rezonantă ale circuitului valoric intern, preferă ei să îsi canalizeze efortul aproape exclusiv spre zona glamoroasă a aparitiilor solistice în compania diverselor ansambluri simfonice, participînd cu rare si salutare exceptii la evenimente camerale, în cel mai fericit caz sporadic. Ca să nu mai vorbim de cultura recitalului solistic. Există localităti în tară, unde filarmonicele locale nu au mai organizat recitaluri solo de decenii, invocând acelasi argument al lipsei de interes din partea publicului. În cadrul Festivalului George Enescu, organizatorii, spre cinstea lor, introduc cu regularitate, ca puncte fixe, obligatorii în agendă, recitalul pianistic dar si consistente seri de cvartete, trio-uri, duo-uri, lieduri. Desigur, aceste momente sînt concepute anume, ca prin aducerea unor nume faimoase pe afis să dea un impuls suplimentar de a le frecventa melomanului captivat doar de rezonanta amplelor desfăsurări simfonice.

 

Pentru melomanii din vestul tării, luna aprilie a venit cu cîteva surprize plăcute. Pe parcursul unei singure săptămîni au putut savura arta pianistică a cîtorva profesionisti de primă mînă, fiecare o personalitate distinctă, o veritabilă vedetă – nu mă feresc să utilizez acest termen – căci e vorba de nume grele precum Dan Grigore, Daniel Goiti, Viniciu Moroianu, Manuela Iana Mihăilescu. Această rarissimă oportunitate a apărut prin strădania Filarmonicii Banatul din Timisoara care anual organizează în miez de primăvară un consistent festival muzical international (Timisoara Muzicală), ajuns acum la a XXXVIII-a editie. Revenit pe scena timisoreană după 16 ani, Dan Grigore a oferit Imperialul beethovenian sub bagheta prietenului său dirijorul franco-rus Misha Katz, într-o comuniune de simtire care a însufletit deopotrivă orchestră si public. Tumultul beethovenian, profunzimea si autenticitatea trăirilor înăltătoare, magia subtilă a poeziei beethoveniene au în Dan Grigore un tălmăcitor de rafinată expresie. El stie să alieze virtuozitatea dezlăntuită a cuceritoarelor părti extreme ale acestui opus concertant cu plutirea serenă a pasajelor lirice, într-un contrast al cărui dozaj e numai al său. Rezultatul căutărilor exigente, purtătoare de miez ideatic si muzical, compun acel halou propriu, inimitabil si de îndată recognoscibil al interpretărilor lui Dan Grigore. E amprenta unui mare artist care citeste in felul său unic textul muzical si îl redă insuflîndu-l cu propria-i sensibilitate si dispozitie din chiar clipa adresării scenice. Iar asta place publicului care de data aceasta a covîrsit sala Capitol si a răsplătit evolutia solistică cu torente de ovatii. Bis-urile au vizat zona romantică a repertoriului solo – Schubert si Chopin – căutînd să cuprindă în concizia lor, în tăietura fermă a unui contur de giuvaier combustia seducătoare a contrastelor cu care Dan Grigore se joacă suveran. În simfonicul săptămînii următoare aceeasi orchestră – calitativă si eficientă – a dat acompaniamentul (de data aceasta sub bagheta unui maestru cu care lucrează permanent de două decenii, Gheorghe Costin) unei triplete de pianisti nu mai putin valoroase, marcînd astfel preambulul festiv al unui concurs pentru tinerii pianisti aflat la prima lui editie. După o introducere mozartiană oferită de pianista timisoreană Manuela Iana Mihăilescu care a ales linia unui clasicism aerat, sobru, fără extravagante inutile, dar cu gratia vieneză cuvenită în celebrul Re minor K 466, ca o contrapondere parcă, a urmat contorsionatul Concert nr. 1 de ?ostakovici în viziunea nervoasă, suculentă, plină de aplomb a lui Viniciu Moroianu. Conceptia sa alertă, mustind de tensiuni si contururi aspre, a reusit să topească preconceptia că muzica secolului XX e mai dificil de prizat. Aceasta ar fi o altă axiomă a vietii muzicale, demontată strălucit de prestatia impecabilă a lui Viniciu Moroianu. O axiomă cu un grad mai mare de generalizare la noi, mult mai nuantată în lumea occidentală. Dacă la Paris sau Berlin muzica contemporană face săli pline, la Viena sau la Bucuresti ea trebuie cuplată cu un repertoriu, să-l numim mai canonic, pentru a fi digerată, publicul conservator avînd reticente – întemeiate sau nu – în această privintă. Parte din vină revine desigur publicului căruia nu-i plac riscurile exploratorii, dar parte revine muzicienilor însisi, compozitorilor care fortînd limitele discursului muzical, nu de putine ori se îndepărtează de misiunea primordială a muzicii, anume aceea de a stabili o punte de la inimă către inimă, cum clama încă de acum două secole Titanul de la Bonn. Proaspăt întors dintr-un turneu de peste ocean unde s-a prezentat cu acelasi opus concertant, Daniel Goiti a parcurs cu aceeasi inspiratie stilistică, cu acel suflu romantic ce îi vine atît de bine, solicitantul Concert nr.1 de Ceaikovski. E un repertoriu pe care îl stăpîneste cu temeinică articulare, e zona desfăsurărilor de mare anvergură pianistică, ne amintim că Goiti este cîstigătorul primei editii post-revolutionare a Concursului Enescu, impunîndu-se atunci în finala cu orchestra tot cu un opus din marea literatură pianistică rusă, al doilea concert de Rahmaninov. Urmărindu-l constant de-a lungul celor două decenii de carieră scurse de la momentul acelei spectaculoase victorii, se poate constata că pianistica sa a atins gradul de slefuire pe care datele talentului său robust o prevesteau.

 

?i pentru că o vorbă celebră spune că toate lucrurile bune vin în număr de trei, mă grăbesc să depun mărturie că între cele două momente timisorene am avut bucuria să mă aflu în marea sală a Palatului Artelor din Budapesta la concertul unuia dintre cei mai mari pianisti ai lumii în acest moment, inegalabilului Radu Lupu. El a ales pentru întâlnirea cu publicul budapestan Concertul nr. 1 de Beethoven. I-au stat alături muzicienii Orchestrei Festivalului din Budapesta avîndu-l la pupitru pe fondatorului acestui ansamblu Ivan Fischer. E un ansamblu izvorît din initiativa privată, si-a construit reputatia prin permanentă autoperfectionare, ajungînd să se numere – conform revistelor de specialitate – în topul orchestrelor simfonice ale momentului actual . Anul acesta ansamblul îsi va sărbători cu fast trei decenii de existentă neîntreruptă.

Prezenta lui Radu Lupu este una familiară la Budapesta. Pianistul român revine aici cu regularitate. Dar de data aceasta a fost una cu totul specială, dispozitia sa muzicală s-a dovedit a fi una de zile mari (mă refer acum la ultima din cele trei seri în care a concertat cu acelasi program). A impulsionat prin simpla lui aparitie, prin gestica sa retinută pe claviatură, prin finetea tuseului, prin smerenia în fata muzicii. Inutil să amintesc că o atât de senină si delicată versiune a Do major-ului beethovenian nu mi-a mai fost dat să ascult. A dat aripi pînă si celor mai anodine pasaje, a insuflat semnificatie si acolo unde altii văd în partitură doar tehnică. Jocul său pianistic cucereste de la prima notă pînă la ultima. Ascultându-l pe Radu Lupu te întrebi de unde acea liniste interioară, acea sigurantă a gîndului perfect articulat. De ce altora înaintea lui nu le-a venit acest tip de inspiratie? Oare ce drum initiatic a parcurs pentru a se regăsi pe sine si a se pune în starea aceea miraculoasă de a reda cu atîta simplitate, cu claritate si gratie absolute, ideile si sentimentele compozitorului. Un singur lucru e cert. Radu Lupu nu cîntă decît acei compozitori si acele piese care i se potrivesc structural, care consonează cu ceva foarte profund din alcătuirea lui interioară. E vorba de acele piese care ar fi putut foarte bine să fie compuse de el însusi – atît de naturală e apropierea pianistului de opusul pe care îl interpretează. Autoexigenta sa proverbială l-a limitat la un repertoriu destul de restrîns. Dar cît de magnific, cît de intim, cît de curat îl stăpîneste! Radu Lupu va fi prezent în toamna aceasta la Bucuresti în deschiderea festivalului enescian alături de prietenul si colegul său Daniel Barenboim si de orchestra berlineză a acestuia (Staatskapelle). La două zile după aparitiile concertistice ne va regala sub cupola Atheneului si cu un recital din ultimele sonate ale lui Schubert.

 

După o asemenea cavalcadă a marilor pianisti, se cuvine să punem deoparte analizele si bombănelile cu privire la receptarea de către public a unuia sau a altuia dintre genurile muzicale. Doar bucuria simplă – si magică în acelasi timp – de a fi privilegiatii participanti la asemenea momente de gratie trebuie să rămînă în mintile si sufletele noastre. Pentru că rostul Muzicii adevărate, dincolo de parcelările academice pe care le îngăduie, de suportul (quasi-)stiintific sau de doctele analize stilistice ce-i pot fi consubstantiale, e acela de a aduce bucurie de cea mai rafinată esentă. Ceea ce, trebuie să recunosc cu încîntare, a si făcut în miezul acestei primăveri capricioase.

Revista indexata EBSCO