Sep 26, 2013

Posted by in ARTE

Ștefan OPREA – Jack Nicholson la pensie!

Se pensionează unul dintre cei mai mari actori americani, Jack Nicholson; e ca şi cum s-ar încheia o epocă din istoria cinematografiei, căci din 1956 (debut în Ceai şi simpatie de Vincente Minnelli) şi pînă la data acestei ciudate decizii se întinde o întreagă epocă în care filmul – şi nu numai cel american – a cunoscut evoluţii senzaţionale. Nicholson a fost implicat, a fost parte distinctă şi deosebit de activă a acestor evoluţii. cîteodată le-a şi determinat prin talentul lui cu totul particular, prin pasiunea lui pentru stil şi pentru noutate. Toată viaţa lui se confundă cu cinematograful, începînd de la 17 ani, cînd a început să lucreze în secţia de animaţie a MGM (ca băiat se serviciu!), pînă la venerabila vîrstă de 76 de ani, cînd s-a hotărît să se retragă pentru că memoria îi joacă feste. Palmaresul lui e unul ameţitor. Nu numai prin numărul de personaje întruchipate, ci şi, mai ales, prin valoarea interpretărilor asigurate de el acestor personaje şi prin calitatea de ansamblu a filmelor pe genericul cărora se află numele său – aproape întotdeauna ca protagonist. E foarte greu să alegi, din suita impresionantă de filme, cîteva pe care să le aduci în faţă – socotindu-le cele mai importante – acum cînd tragem linia şi facem suma. Dar dacă aşa se obişnuieşte…

După debutul amintit a trecut un deceniu fără reliefuri deosebite şi deodată iată-l în Easy Rider (1969) care îl aruncă brusc pe treapta cea mai de sus a ierarhiei profesionale; obţine premiul criticii newyorkeze şi o candidatură la Oscar. Peter Fonda şi Dennis Hopper l-au propulsat, dar ei au fost doar… ocazia, cauza se afla în el însuşi, în talentul şi în seriozitatea muncii sale de self-made-man. Acestea sunt şi mai vizibile în Fire Easy Pieces / Cinci piese uşoare (r. Bob Rafelson, 1971) unde personajul său sintetizează trăsături ale personajelor ce vor urma, dar şi procedee ce vor individualiza decisiv personalitatea actorului. Filmul şi actorul au marcat, la data respectivă, tînărul cinema american cu o… piesă caracteristică. Erau anii ’70, care au însemnat pentru actor afirmarea definitivă, intrarea în rîndul celor mari, fără de care nu se putea film american important şi specific. A început să lucreze cu regizorii importanţi ai perioadei, cu Mike Nichols (Carnal Knowledge / Cunoaştere carnală şi The Fortune / Averea), Roman Polanski (China-town / Cartierul chinezesc), Ken Russell (Tommy), Elia Kazan (The last Tycoon / Ultimul nabab), Arthur Penn (Missouri Breaks / Meandrele fluviului Missouri), precum şi cu europenii cei mai în vogă, cu Antonioni (Profesiunea: reporter), Miloš Forman (Zbor deasupra unui cuib de cuci), cu acesta din urmă obţinînd primul său Oscar (1975). Nu e întîmplător faptul că i s-a spus „actor specializat în mari regizori”. Chiar dacă nu el îşi alegea regizorii, ci aceştia îl alegeau pe el, se poate observa o constantă în evoluţiile sale, de unde se poate deduce ideea că el, actorul, alegea totuşi, opta pentru un rol sau îl refuza dacă nu corespundea concepţiilor, viziunilor, convingerilor sale creatoare. Constanta aceasta avea în vedere tabloul amplu al Americii contemporane la care fiecare film trebuia să contribuie, iar eroul predilect fiind mereu americanul de rînd, în esenţă mereu neschimbat; identitatea acestuia l-a obsedat. Exemplar în acest sens este personajul din filmul lui Antonioni: dorind să se elibereze din chingile profesiei de reporter tv. obligat să mistifice mereu adevărul,personajul lui Nicholson îşi aruncă la coş propria identitate însuşindu-şi-o pe a unui străin pe care l-a găsit mort într-un hotel de la marginea deşertului. Demonstraţia însă e în favoarea identităţii. De minciună nu se poate scăpa minţind şi mai rău, iar de propria identitate nimeni  nu se poate elibera şi atunci tot ce-ţi rămîne – spre salvare – e rostirea adevărului.

Iată apoi personajul lui Nicholson din Zbor deasupra unui cuib de cuci – de data aceasta un antierou – intrînd de bună voie într-un ospiciu (metaforă tragică a lagărelor de concentrare naziste, dar şi imagine aluzivă a societăţii contemporane) şi voind să introducă acolo fie şi o vagă idee de libertate peste absurditatea ordinii existente. Unii comentatori au vorbit despre nebunia personajului, iar actorul s-a simţit dator să facă unele precizări şi nuanţări strîns legate de starea societăţii contemporane: „Multe din personajele mele sfîrşesc în nebunie. Dar cred că starea lui Murphy de greşit numită nebunie. În societatea noastră oamenii trăiesc prea sub presiune pentru a putea defini exact pragul dintre starea normală şi nebunie. Nu există în film o sentinţă definitivă asupra nebuniei lui Murphy şi în acest sens s-a înscris interpretarea mea”. Mac Murphy parcurge un proces complicat de la simpla insolenţă binevoitoare, la disperare şi revoltă din cauza inumanelor mecanisme represive alienante şi distrugătoare de personalitate. În urma succesului imens obţinut cu acest rol, Nicholson ajunsese să fie socotit actorul nr. 1 al Americii, ceea ce nu i-a schimbat cu nimic atitudinea de om echilibrat. „În faţa succeselor păstrează-ţi mintea rece şi clară” zicea. A început să fie căutat şi dorit ca partener de ceilalţi actori mari, ba chiar şi de actriţe: „Visul meu este să joc alături de Nicholson chiar de-ar fi să mi se dea rolul mamei lui”.

Marea calitate a actorului e aceea că nu a cantonat într-un tip de personaj sau într-o categorie limitată, închisă, la care să revină mereu, cum se întîmplă adesea chiar cu mari actori. El a fost mereu altul, mereu imprevizibil, surprinzîndu-şi mereu admiratorii şi confraţii prin diversitatea practic infinită de disponibilităţi şi posibilităţi de înfăţişare şi caracterizare tipologică. Trecerea cea mai spectaculoasă a fost de la demenţa larvară a scriitorului ucigaş din The Shining / Iluminare (r. Stanley Kubrick, 1980) la bărbatul simpatic din Poştaşul sună întotdeauna de două ori (r. Bob Rafelson, 1981), pentru ca apoi să întîlnim un alt bărbat, aproape bătrîn, cu chelie şi burtă, partener al actriţei Shirley MacLaine în Terms of Endearment / Cuvinte de tandreţe (r. James L. Brooks, 1983). Dar cîte alte asemenea treceri uimitoare nu ne-a oferit Nicholson, puterea sa de creaţie apărîndu-ne inepuizabilă şi mereu mai fascinantă odată cu trecerea timpului. Nota un comentator despre evoluţia actorului în Prizzi’s Honor / Onoarea familiei Prizzi (r. John Huston, 1985): „A mai îmbătrînit, obrazul îi este puţin puhav, părul mai rar, cearcăne adînci îi subliniază ochii, s-a mai împlinit la trup, dar niciodată n-a fost într-o formă atît de bună, n-a dovedit atît de mare talent, n-a etalat o gamă atît de largă de procedee actoriceşti de mare expresivitate”.

N-avem loc aici pentru a menţiona (cel puţin) realizările nenumărate care au urmat pînă la sfîrşitul secolului (şi al mileniului). Amintim doar cîteva titluri din ultima perioadă de creaţie, de după anul 2000, cînd, de asemenea, a fost foarte activ şi în mare formă: The Pledge / Promisiunea (r. Sean Penn, 2001), All About Schmidt / Totul despre Schmidt (2002, cu Katy Bates, amîndoi nominalizaţi pentru Oscar), The Departed / Cîrtiţa (r. Martin Scorsese, 2006), The Buket List (r. Rob Reiner, 2007), Americana (2011) ş.a.

Aşadar, Nicholson se retrage la pensie. Credeţi că va rezista? Că nu va reveni?

 

Revista indexata EBSCO