Sep 26, 2013

Posted by in MOZAIC

Ioana COSTA – Cum ne place

Vicki León, How to mellify a corpse: and other human stories of ancient science & superstition, Walker and Company, New York, 2010.

Antichitatea ne este contemporană. Cuvintele de care ne folosim, în oricare dintre limbile moderne, literatura pe care o citim, operele de artă care ne încîntă, aşezările pe care le vizităm, muzeele care ne bucură sufletul, gesturile banale pe care le facem – toate pot fi privite într-o perspectivă care duce în cele din urmă la Antichitatea greco-latină şi dincolo de ea. Chiar dacă rădăcinile nu sînt perceptibile la o primă privire, toate acestea au legătură cu strămoşii noştri îndepărtaţi. Alegînd să le aşezăm în descendenţa lor directă, le sporim semnificaţia şi le înţelegem mai bine rostul.

Sînt tot mai numeroase cărţile care ne dezvăluie, cu har şi chiar cu haz, antichitatea noastră cea de fiecare zi. Cea pe care o aducem aici, How to mellify a corpse, este o suită inteligent ordonată de mici texte menite să ni-i apropie pe antici. Grupate în şase secţiuni geografice (Atena şi Attica, Grecia şi insulele greceşti, Asia Mică şi Orientul Mijlociu, Roma şi provinciile sale, Italia şi Sicilia, Africa de Nord şi Mesopotamia), însoţite de ilustraţii clare, textele ne vorbesc cu acea simplitate a temeinicei ştiinţe de carte despre o lume pe care o simţim din plin ca fiind a noastră, chiar dacă aparent cronologia se opune acestei asumări. Mai mult decît atît: autoarea, Vicki León, ne atrage pe nesimţite în propria sa iubire pentru lumea de acum mai multe milenii, învăţîndu-ne nu doar să înţelegem mai bine, ci şi să simţim mai bine. „Ştiinţa de a vedea” a grecilor, de pildă, ar fi urmarea firească a luminii cu totul aparte în care îşi duceau ei viaţa şi care i-ar fi deprins cu o perpetuă nevoie de frumos. Din această nevoie estetică s-a născut, printre altele, perfecţiunea arhitectonică a templului grecesc, care continuă să uluiască. Privim cu respiraţia tăiată Parthenonul şi înţelegem că nu ar putea fi altfel; eleganta lui simetrie şi proporţiile desăvîrşite fac parte din definiţia frumuseţii care pare să ne fie înnăscută. Am acceptat-o odată cu prima întîlnire cu această imagine. Ne vine ceva mai greu să acceptăm măiestria tehnică fără de care simetria nu ar funcţiona: pentru a părea egale şi paralele, coloanele templului au fost create de fapt inegale şi neparalele. Îngroşate în partea din mijloc („ca o ţigară de foi”, spune autoarea) pentru a părea, văzute de departe, drepte, şi înclinate în margini, pentru a părea paralele cu celelalte, coloanele sînt o demonstraţie care trece dincolo de arhitectură.

Bucureşti, septembrie 2013 Ioana Costa

Revista indexata EBSCO