Sep 26, 2013

Posted by in Actualitatea literara

Simona MODREANU – Toamna celor 555

Acesta e numărul oficial de romane franceze şi străine (356, respectiv 198) lansate în cursa pentru cele mai importante premii literare atribuite de Hexagon în toamna abia începută. Comentariile pornesc deja de la cifra menţionată, înainte de a cerceta conţinutul ofertei, căci în ultimii ani s-a vorbit tot mai mult despre o supraproducţie, din raţiuni contabile, mondene sau oportuniste, ce a atins paroxismul în 2007, cu 727 romane publicate! Sînt cu aproape 100 mai puţine decît anul trecut (646) şi oricum, de mai bine de 12 ani nu s-a mai coborît sub bara lui 600. Amatorii de statistici şi sociologii literaturii se vor delecta cu felurite analize şi fineţuri interpretative, fapt este că ceva pare să se fi întîmplat, devreme ce, între jumătatea lui august şi sfîrşitul lui octombrie, cînd apar majoritatea romanelor ce-şi dispută supremaţia pieţei, va trebui să ne mulţumim cu această cifră relativ modestă. În schimb, dacă pe ansamblu se publică mai puţin, cifra romanelor de debut se află într-o progresie semnificativă : 86 anul acesta, faţă de 69 anul trecut, dintre care 4 numai la Gallimard. E perioada în care editorii şi librarii lansează noi talente (vîrsta nefiind un factor determinant, debutanţii avînd între 25 şi 70 de ani), miza fiind extrem de importantă, avînd în vedere că juriile marilor premii literare nu se tem defel să încoroneze debutanţi, de n-ar fi să-i amintim decît pe Jonathan Littell (2006) sau Alexis Jenni (2011), laureaţii celei mai prestigioase recompense literare, premiul Goncourt. Cît priveşte tematica, nou veniţii abordează cu predilecţie subiecte sociale contemporane : criza, excluziunea, consumerismul etc., arta fabulatorie pură fiind lăsată mai degrabă în seama „veteranilor”. De altfel, în buna tradiţie pariziană, cititorii au fost pregătiţi în acest sens de-a lungul verii de cronicari şi jurnalişti experimentaţi, între care, probabil, cel mai pertinent şi lucid rămîne Pierre Assouline (pe France Culture şi pe foarte activul său blog personal).

În orice caz, vorba cîrcotaşilor din domeniu, de douăzeci şi unu de ani există o singură certitudine absolută a toamnei literare franceze, anume apariţia, cu regularitate de metronom belgian, a unui mic roman al celebrei Amélie Nothomb, la Albin Michel. Cel mai proaspăt se numeşte La Nostalgie heureuse (Nostalgia fericită) şi pare a fi unul din cele mai bune, păstrîndu-se pe linia autobiografică binecunoscută şi reînnodînd firul experienţei japoneze ce a marcat viaţa autoarei. Un alt ocnaş al literelor, coleg de editură şi de ţară adoptivă cu cea de mai sus, Eric-Emmanuel Schmitt, propune o ficţiune impozantă, demnă de o antologie a prozei erotice, Les Perroquets de la place d Arezzo (Papagalii din piaţa Arezzo). Cu mare emoţie şi plăcere a fost aşteptat ultimul (sperăm că nu şi cel din urmă) roman al academicianului Jean d’Ormesson, scriitor vîrstnic şi împuţinat fizic, dar la fel de savuros şi incisiv ca întotdeauna, Un jour je m’en irai sans en avoir tout dit (Într-o zi voi pleca fără să fi spus totul)…

O altă valoare sigură pîndită cu maxim interes a fost şi cea a scriitoarei bilingve, franco-canadiana Nancy Huston, care revine în atenţia publicului cu Danse noire (Dans negru), un roman-film despre iubire şi renunţare, despre limbi, traiectorii vitale şi identităţi fracturate, aşa cum ne-a obişnuit autoarea de-a lungul timpului. Plebiscitată deja de primii cititori, anunţîndu-se deci ca favorită a recoltei de toamnă, Chantal Thomas dezvăluie, în L’Echange des princesses (Schimbul de prinţese), povestea incredibilă a negoţului franco-spaniol, din 1722, de căsătorii aranjate de juna Montpensier şi de Infantă, ceea ce prinde foarte bine într-o perioadă fascinată de Suleyman Magnificul şi alte aventuri de exotice de alcov. Sigur, vedetele literare sînt numeroase – Jean Rolin, Marie Darrieussecq, Christophe Ono-dit-Biot sau Dany Laferriere, între mulţi alţii –, vom reveni asupra lor îndată ce vor începe să curgă premiile, deocamdată să mai semnalăm şi revenirea discretă şi delicată, dar puternică, stranie şi tulburătoare ca întotdeauna a unei alte figuri marcante de la Albin Michel, Sylvie Germain, cu Petites scčnes capitales (Mici scene capitale).

În materie de posibile surprize, observatorii fenomenului literar îi menţionează ca potenţiali pretendenţi la premii pe Pierre Lemaître, al cărui roman Au revoir lŕ-haut(La revedere, acolo sus) se bucură de o foarte bună primire, sau pe Hélčne Grémillon, cu primul său roman (La Garçonničre/ Garsoniera) care a beneficiat de o zvonistică binevoitoare şi s-a vîndut ca pîinea caldă, sau pe misteriosul Raphaël Jérusalmy (La Confrérie des chasseurs de livres/ Confreria vînătorilor de cărţi) şi, desigur, mulţi alţi autori talentaţi care pot oricînd ţîşni în faţa consacraţilor. Printre numeroasele trăsături ce individualizează piaţa franceză de carte, dincolo de febrilitatea şi tensiunile ce însoţesc decernările de premii, se află şi o mare flexibilitate, o curiozitate eclectică şi o deschidere spre necunoscut, ba chiar o foame de neprevăzut, prin urmare, debutanţii sau cvasi-necunoscuţii au o şansă reală să pătrundă în curtea „celor mari”, chiar dacă nu au făcut obiectul unor campanii de promovare abil şi scump orchestrate de marile edituri, reviste sau posturi de televiziune.

M-aş opri însă puţin asupra unui volum care, probabil, nu va figura pe vreo listă de finalişti pe mesele juraţilor, dar care agită lumea literară şi mediatică încă din primăvară, fără ca ecourile acestui nou scandal pseudo-literar să se fi stins. E vorba de scriitorul Pierre Mérot, al cărui roman, Toute la noirceur du monde (Toată răutatea lumii), a fost refuzat de noul director al editurii Stock, după ce fusese programat să apară în această toamnă. Miroase uşor a Céline, Drieu la Rochelle, sau Houellebecq, căci textul face auzită vocea unui profesor de liceu ce basculează spre un rasism extrem. Dar poate mai interesantă decît naraţiunea în sine se conturează aura aventuroasă, de persecuţie modernă, de victimă a conformismelor politic corecte a cărţii în discuţie. Romanul a fost mai întîi acceptat la Gallimard, ba chiar cu sprijinul celebrului Philippe Sollers, iar autorul a şi încasat un aconto. Dar suferind încă de pe urma „afacerii Millet”, din vara trecută, venerabila doamnă a renunţat în cele din urmă la publicarea lui Mérot. Amintim, pe scurt, ca Richard Millet, editor de succes în echipa Gallimard, dar şi scriitor, a tipărit în 2012, la editura mică şi selectă a lui Pierre-Guillaume de Roux, un scurt eseu intitulat Elogiu literar al lui Anders Breivik (titlu nefericit sau voit provocator?), psihopatul norvegian care a ucis 69 de tineri pe insula Utoya în iulie 2011. De fapt, departe de a fi un panegiric al criminalului, eseul repune în discuţie, din perspectiva unui creştin, dificila problemă a transformării recente a Europei în urma valurilor succesive de imigranţi. Cert e că, în general fără a fi citit textul, sufletele pioase sau doar temătoare s-au revoltat şi au protestat vehement împotriva lui Millet, însuşi statutul său la editura Gallimard fiind periclitat, deşi patronul Antoine Gallimard susţine dreptul fiecăruia la libera expresie, fără a adera însă la tezele angajatului său. Bref, în faţa unui nou pericol de aceeaşi factură, marea editură a preferat să se retragă pentru a evita o altă încrucişare de săbii cu opinia publică. Ulterior, Jean-Marc Roberts şi-a dat acordul pentru publicarea volumului la Stock, dar a decedat la scurt timp după aceea, iar noul director, Manuel Carcassonne, venit de la editura Grasset, unde deja respinsese textul, şi-a menţinut avizul negativ.

Inevitabil, s-a trezit corul santinelelor diversităţii, care au început să denunţe vehement cabala urzită de capetele pătrate ale corectitudinii politice, vizînd interzicerea unei cărţi deranjante, dacă nu chiar „blestemate”, tapaj care, evident, nu a făcut decît să trezească atenţia cititorilor şi să-i facă o publicitate gratuită şi în bună măsură nemeritată lui Pierre Mérot. Romanul însă nu e insignifiant, dimpotrivă. Construit pe monologul interior al unui scriitor ratat, profesor de liceu tehnologic aflat în concediu medical, care dezvoltă o întreagă psihoză, un dezgust tenace faţă de mizeria intelectuală a semenilor săi, a elevilor, a fostei amante, a lui însuşi. O retorică a urii, pe fond de muzică de Bach, o conştiinţă bolnavă care alunecă spre dezavuare generală şi crimă, cultivîndu-şi resentimentele la adresa ticăloşilor de editori care îi resping, rînd pe rînd, manuscrisele ! De parcă Mérot şi-ar fi înscenat romanesc propriul destin editorial… Dezvăluirea dedesubturilor pestilenţiale ale unei gîndiri dezaxate, chiar dacă atinge convingător multe din tarele societăţii contemporane, se constituie totuşi într-o operă de ficţiune, bine scrisă, deşi caricaturală pe alocuri, nici într-un caz asimilabilă unui manifest insidios de incitare la ură rasială şi violenţă. E ceea ce a înţeles pînă la urmă editura Flammarion, la care a ajuns în cele din urmă textul buclucaş, şi care a decis publicarea lui. Cît a fost cenzură ideologică, cît a fost opinie personală perfect îndreptăţită a unui director de editură, e greu de spus. Şi irelevant pînă la urmă. Rămîne urma de foc a traiectoriei aparte a unei cărţi.

 

Simona Modreanu

Revista indexata EBSCO