Sep 26, 2013

Posted by in ESEU

Caius Traian DRAGOMIR – Mediile, radicalismul și democrația

Omul de presă, personalitatea care se afirmă în medii, şi omul politic reprezintă modele umane, prin natura lor total diferite. Politica şi comunicarea publică, în calitate de scop şi nu doar de mijloc, a conducătorului de state sau popoare sînt activităţi întru totul neasemenea. Foarte general – şi evident, simplificator – trebuie văzut clar, totuşi, în această lume, în care medii şi instrumente, sau instituţii, politice se ciocnesc, vizează obiective similare şi tocmai astfel se angajează perpetuu în conflicte: politica reprezintă ghidajul comportamental, în funcţie de efectele acţiunii publice – mediile, atunci cînd nu se constituie ca o poartă de penetrare a corupţiei în viaţa popoarelor, naţiunilor, statelor, înseamnă evaluarea în funcţie de principii a istoriei în procesul formării ei. Viziunea jurnalistului compară existenţa cu o construcţie, cu o alcătuire existenţială, realizată pe seama sistemului de idei la care aderă publicul său, fără să ştie încă, sau putea adera, ar fi în interesul său de a adera. Omul politic – de asemenea, cel aflat dincolo de primejdia coruperii, în măsura în care, fie şi cît de cît, aşa ceva există – susţine un sistem legislativ, o formă a dreptului generat de stat şi, în acelaşi timp, întrupat în stat, pe care îl reaşează, îl reformează, îl remodelează, în funcţie de constatările sale asupra necesităţilor umane, asupra slăbiciunilor inerente condiţiei omeneşti, spre a obţine maximul de bine care poate fi creat în concretul uman. Omul public este, ca filozofie subtextuală a acţiunii sale, un pragmatic – un pragmatic de orientare umanistă, indiferent de doctrina politică pentru care se declară favorabil. Jurnalistul poate fi un raţionalist, un intuitiv, sau un romantic – respectiv un afectiv, un emoţional – dar oricare din aceste modalităţi de a fi ar întrupa el, este dedicat studiului de traseu al acţiunii publice. Stabilind două variante diferite, ambele dedicate vieţii unui popor, unei naţiuni, unui stat, sau umanităţii – omul politic şi omul mediilor nu pot avea aceleaşi profil moral şi intelectual, chiar dacă valoarea lor creativă se aliniază ca nivel. Şi totuşi există personalităţi care au întrupat calităţile ambelor chipuri ale implicării maxime în viaţa publică. Mă voi referi la două personalităţi din rîndul celor mai importante prezenţe într-o istorie, în epoca istorică de loc apropiată vremii actuale, dintre care una nu a fost cîtuşi de puţin un om politic în sensul curent, chiar dacă a orientat, pentru eternitate, mult din politica şi istoria civilizaţiei occidentale şi apoi, tot mai mult, universale.

C. Iulius Cesar, militarul şi omul politic de geniu, creatorul Imperiului, chiar dacă opera lui istorică a avut nevoie de completarea, de asemenea genial realizată de nepotul şi fiul său adoptiv, Octavian Augustus (C. Iulius Cesar Octavian Augustus) a aparţinut partidului popular din Roma (popular în sensul literal şi autentic, nu în cel actual care, oricît de onorabil, se traduce efectiv prin termenul de conservator), opus partidului aristocratic, al optimaţilor, acesta, de fapt e conservator, condus de colegul său de triumvirat Cneius Pompeius Magnus. Ca mulţi conducători de partide ale poporului din istoria ulterioară, Iulius Cesar devine dictator pe viaţă şi a circulat svonul că, doreşte să fie întronat, încoronat, rege – este, tocmai din acest motiv, asasinat, dar titlul său, de drept, acela de Imperator şi numele său – Cesar – devin substantive comune, încărcate de tradiţia decurgînd din existenţa sa şi nume ale formei supreme, absolute, de monarhie. Că aparţinuse partidului anti-aristocratic era firesc, întrucît avea un oarecare grad de rudenie cu Marele Marius, adversarul dictatorului aristocrat Cornelius Sula – evident, ca familie Cesar însuşi aparţinea marii aristocraţii, descinzînd, prin secole, din întemeietorii mitici ai Romei. Pentru calitatea sa de purtător al imaginii – întrupate – a politicii vorbesc însă două aspecte ale profilului său uman: i se spunea „Clementul’’ – şi în adevăr era totdeauna capabil să îşi menajeze adversarii odată ce aceştia nu mai făceau, nu mai puteau face, opoziţie planurilor sale istorice. A arătat o stimă specială lui Cicero, care îi fusese un critic îndîrjit şi extrem de neprotocolar în expresiile folosite; a condamnat însă pe asasinul duşmanului său Pompei, odată acesta înfrînt şi încercînd a se refugia în ţara cucerită de Cesar. A pus la dispoziţia poporului Romei, ca proprietate definitivă a acestuia, grădinile vilei sale din incinta oraşului, creînd astfel primul parc public. Deşi cu o ţinută a vieţii extrem de largă, la intrarea sa în seria războaielor care au consolidat şi mărit enorm dominaţia romană în lumea europeană şi mediteraneană, Cesar era un om pur şi simplu sărac, cheltuind din împrumuturi care, este drept, nu îi erau refuzate, dar pe care avea să le achite apoi. Omul politic inspirat are ceea ce s-ar putea numi o fericită inconsecvenţă – în sensul că adoptînd unele principii de acţiune istorico-politică, el îşi umanizează continuu faptele prin care elaborează o adevărată operă universală pentru întreaga civilizaţie şi, în mod firesc, pentru calea pe care lumea o are de parcurs. Ce legătură are însă Cesar cu viitoarele medii ale comunicării? El este creatorul primului jurnal din istorie, „Acta diurna populi romani’’ – un ziar, un cotidian, care la acea vreme nu putea decît afişat, dar ajungea la cunoaşterea majorităţii cetăţenilor, prin numeroasele copii ce erau produse. A fost şi marele scriitor care a ilustrat precum a mai făcut şi Cicero,în cel mai distins mod limba latină. Evident faptul existenţei unui singur, prim ziar nu are prea multe asemănări ca mediile actuale şi implicit, personalitatea creatorului acelui vehicul informatic nu reflectă, tocmai prin dimensiunea modelului uman, condiţia jurnalistului actual. Un lucru spune însă, această personalitate, despre ceea ce trebuie să fie toţi urmaşii săi întru comunicare: faptele care privesc pe toţi oamenii trebuie să poată fi cunoscute şi analizate, evaluate, apreciate cel puţin cum-necum, de toţi oamenii.

Voltaire- Francois-Marie Arouet – este, ştim cu toţii, unul din numele cele mai prestigioase ale civilizaţiei Occidentului, în istoria modernă. S-a născut la Paris, în 1694. S-a subliniat adesea că scrisul său nu neglijează practic nici un subiect important pentru existenţa şi intelectul uman, sau ştiinţa din toate domeniile, a vremii în care a trăit – de la istorie, şi pînă la fizica newtoniană. A-i caracteriza global personalitatea este cu mult mai dificil – dacă nu imposibil – într-un text restrîns, decît în cazul lui Cesar, ale cărui acţiuni au fost mai exact focusate, iar viaţa sa a fost, poate tocmai datorită clemenţei sale, mult mai scurtă – cu aproape douăzeci de ani în minus – faţă de cea a lui Voltaire. Nu a fost propriu zis un om politic, dar a fost admis în mediile unora dintre conducătorii lumii timpului său şi a influenţat pentru totdeauna politica, prin recursul său neabătut la raţionalism, la umanism dar şi prin importanţa pe care a acordat-o efectelor scrierilor sale – iar acestea au vizat întotdeauna scopuri exacte. Nu se poate vorbi despre el ca despre un democrat, în sensul actual, sens deschis reflecţiei şi teoretizării, cel puţin, încă din contemporaneitatea lui Voltaire, cu deosebire de către Jean-Jaques Rousseau, dar a fost un susţinător deci şi puternic, de o penetranţă inegalabilă, a politicii de progres al popoarelor şi civilizaţiilor . A fost un adversar neabătut al dominaţiei discreţionare în monarhii, pe atunci aproape toate absolute – a văzut în Anglia ţara libertăţii deşi această Anglie avea să facă încă multe pentru regimul său democratic timp de aproape trei secole după moartea lui Voltaire, în 1778. Antieclesiast convins, critic al scrierilor sfinte, Voltaire nu a fost însă un ateu. Prieten cu primul ambasador al Statelor Unite în Franţa, Benjamin Franklin, el a devenit francmason în ultimul an al vieţii, a făcut spovedanie creştină pe patul de moarte şi a fost îngropat creştineşte în ritualul catolic. Probabil intenţionat, o interdicţie de a fi tratat astfel, ceea ce ar fi contravenit voinţei sale, a sosit de la autorităţile bisericeşti de nivel înalt, după ce totul fusese împlinit. În fapt, referitor la Biblie, al cărui text a fost supus repetat criticilor sale, personal consider că ea a privit mai curînd abordarea fundamentalistă ad litteram, a unor conţinuturi din Marea Carte; cîtă vreme rămînea deist, primirea în francmasonerie implica jurămîntul pe Biblie, iar voinţa sa a fost aceea de a fi spovedit, împărtăşit şi îngropat creştineşte. A criticat repetat abuzurile autorităţilor regale, sau seniorale, dar a apreciat enorm contribuţiile unor monarhi la civilizaţie şi la realizarea progresului popoarelor. Despre secolul lui Ludovic XIV, scrie o operă decisivă, considerînd acea vreme una din cele patru perioade ale maximei împliniri a omului, după cea a lui Pericle la Atena, a lui Augustus la Roma şi a lui Lorenzo Magnificul la Florenţa. A întreţinut, în două rînduri, o comunicare apropiată cu Frederic II cel Mare, regele Prusiei, organizatorul statului şi armatei care aveau să creeze Cel de al Doilea Imperiu German şi să dea, prin relaţiile sale cu filozofi şi oameni de ştiinţă strălucirea intelectuală şi de civilizaţie specifică Germaniei moderne. Voltaire a fost şi invitatul marelui rege la Berlin de unde a plecat, datorită manifestării spiritului său, rebel şi continuu efervescent. A corespondat consistent cu Ecaterina II, împărăteasa Rusiei. Iată deci omul politic: o construcţie ideatică privind statele, umanitatea şi civilizaţia extrem de solidă însă flexibilitatea, pentru a crea exprimarea în real a ideilor sale, intransigentă conceptuală şi pragmatism umanist. Voltaire a fost un scriitor şi nu un jurnalist dar scrisul său – cu toată enorma sa erudiţie, dezvoltată mult dincolo de comunicarea în cotidian şi în contemporaneitate – are aparenţa scrisului unui jurnalist: continuu, fapta expusă în text este raportată la originile sale şi condiţiile principiale sub care trebuie să stea, aceasta atît în ceea ce priveşte actul politic sub monarhiile vremii, cît şi exercitarea justiţiei într-o lume ce încă nu evoluase democratic şi în care legitimitatea statului şi instituţiilor nu era atribuită contractului social, acela pe care îl expunea, ca obligaţie istorică, Jean-Jaques Rousseau în celebra sa carte.

De ce toate aceste observaţii istorice? Pentru că radicalismul, care trebuie acceptat de orice democraţie nu este în sine o atitudine propriu zis politică şi, cu atît mai puţin, de esenţă democrată. Politica trebuie să depăşească legea, dar mergînd, pe calea legii încă mai departe decît aceasta, aşa cum „Predica de pe munte’’ a lui Iisus, împlineşte şi depăşeşte Decalogul. Presa este sistemul de siguranţă al poporului în faţa acţiunii politice, dar dacă prima înclină către radicalism, politica trebuie să fie aptă de a găsi căile flexibilităţii binefăcătoare şi totodată corecte. La urma, urmei legea cea mai adevărată este una singură şi datează de două mii cinci sute de ani: „salus populi suprema lex’’. Presa mai poate uita, cîte odată această constrîngere a vocaţiei umaniste a statului; politica nu poate avea niciodată acest drept.

 

Revista indexata EBSCO