Sep 26, 2013

Posted by in LITERATURA UNIVERSALA

Marius CHELARU – Despre diminețile de luni, răscruci și, mai ales, ținte pe umăr

Născut în Kolari, lîngă Smederevo, în Serbia, în 16 mai 1952, Goran Djordjevic  a publicat pînă acum mai multe volume de versuri ( Începutul săptămînii, 1984, 29 aprilie, în 1985, reeditat în 1995, Pămîntul răvăşit, 1997, 1998, 1999, tradus în română în 1988, în slovacă în 2001, Szentendre şi alte poeme, 2007, Smederevo, 7 poeme în şapte limbi, 2009 şi Răscruci, în italiană, în 2009), monografii, selecţii de poeme, eseuri ş.a.

Am putea privi volumul şi ca pe un tablou (poemele sunt grupate în ciclurile: Începutul săptămînii, Îngerul îndurător, Tablouri, Răscruci) al felului în care vede Goran Djordjevic lumea sa imediată, apoi fosta Iugoslavia şi, apoi, Serbia (cu tot ce s-a întîmplat în ultimii ani, cu conflictele care au făcut victime nevinovate din toate „taberele”, civili, copii fără altă vină decît că s-au născut pe acele meleaguri, indiferent de etnia lor), şi diverse alte locuri pe unde a călătorit sau pe care, poate, şi le-a imaginat. Sau despre Începutul săptămînii, despre ziua de luni, în care se simte cel mai puţin confortabil, poate şi pentru că „într-o luni de toamnă / tata a migrat din lume în poezie, scrie autorul, „e atît de rece/…/ o, e mizerabil/ dimineţile de luni”. Ori, în O farmacie, despre oroarea de la coada din faţa puternicului Esculap, cînd „curgerea sîngelui poemului ucide un poet”. Ori despre cum mergi singur de parte, pînă unde clopotul întunericului îţi aduce ecourile drumurilor în urechi. Sau, într-un poem din 1979, despre „grajduri de cai goale/ pline de fantome – umbre”, ori despre răscruci, într-o lume în care se ivesc atîtea, în aşa fel că, uneori, mulţi îmbrăcăm hainele lui Ulise (cel care a „părăsit ţărmul/ pe care în vremuri bune/ a ridicat/ o casă, un mormînt/ un templu şi un teatru”), astfel că ajungem să gîndim şi cum spune Goran: „Îngăduie-ne să îmbătrînim/ la răscruci”.

Scriind despre volumele autorilor kosovari de limbă albaneză, am semnalat nu o dată urmele de tot felul ale rănilor pe care le-au lăsat conflictele recente din fosta Iugoslavia. Călătorind în ţările formate după destrămarea Iugoslaviei am discutat cu croaţi, sîrbi, macedoneni, bosniaci, muntenegreni, albanezi/ kosovari, aromâni şi români. Fiecare în felul lui a păstrat pe suflet cicatrice ale acestui război cu urmări greu de cuantificat în detaliu şi de către cei de acolo, darămite de străini. Este dificil de înţeles şi pentru ei (dincolo de percepţiile nuanţate/ diferite asupra a ce a fost, de resentimentele locale care se vor stinge greu sau, spun alţii, niciodată şi de problemele de tot felul moştenite), de ce, mai ales cum anume, pas cu pas sau prin decizii politice, s-a ajuns la atîta vărsare de sînge. Şi, probabil, spusă sau nespusă, pluteşte o întrebare: de ce nu s-a putut altfel?

Între alte teme, această selecţie a lui Goran Djordjevic este marcată de felul în care a perceput el, aidoma multor altor sîrbi, felul în care s-au petrecut lucrurile atunci, mai ales atacurile NATO (pe care le numeşte „agresiunea NATO”). Vorbeşte, de pildă, despre bombardamentele asupra oraşului Aleksinac, din sud-estul Serbiei, care, spune autorul, nu avea capacitate militară şi, cu toate acestea, la fel cum a fost distrus de bombardamentele englezilor şi americanilor în 1943-1944, a fost şi acum nimicit de NATO. În bombardament au fost ucişi, în primăvara lui 1999, un mare număr de civili. În acele momente de groază în care „erau localizaţi de executanţii-satanici”, scrie autorul, „nici măcar nu ştiam/ că eram mai periculoşi/ decît Flota a Şasea”, dar „am făcut tot ce puteam pentru a ne linişti/ copiii” şi „eram neliniştiţi/ neştiind cum să îi hrănim/ cu lapte la micul dejun”. Sau, în Trenul din trecătoarea Grdelica, vorbeşte despre atacul a ceea ce NATO a considerat „cu sarcasm” o „ţintă legitimă, anume bombardarea unui tren internaţional care ducea muncitori; în urma atacului aviatic au murit peste 50 de călători.

În Ţinte pe umeri Goran Djordjevic descrie un fenomen care a luat naştere în timpul raidurilor NATO asupra oraşelor sîrbeşti: mii de oameni se întîlneau în pieţe, pe poduri şi pe drumuri protestînd, cu ţinte de hîrtie pe umeri. Actori, muzicieni, iluzionişti s-au alăturat demonstraţiilor susţinînd spectacole ad-hoc. Fenomenul a fost cunoscut pe plan internaţional (şi în alte ţări au fost demonstraţii de protest atunci, inclusiv în România, fenomenul fiind cunoscut drept „target culture”): „Bărbaţi şi femei în vîrstă/ cu ţinte de hîrtie/ pe umerii lor// dansează şi cîntă/ pe un drum şi pe un pod fără să se plictisească”, spunînd reporterilor TV străini uluiţi: „ne apărăm copiii/ împotriva acestor lunatici invizibili” şi vrem să facem astfel „încît/ copii să nu ne crească în frică şi nebunie”. Scrie  despre „noii barbari” care au „năvălit” peste Novo Brdo, oraş renumit pentru faptul că „a placat Europa/ în aur şi argint”, dar şi despre cerşetorii (pe care i-a întîlnit la Avviano, în Italia lipsită de grijile războiului care fărîmiţa Iugoslavia în primăvara lui 1999) vorbind în limba sîrbă „în multe variante/ feluri”. Ori despre banda adezivă cu care prindeau sticla ferestrelor în Smederevo în 1999, ca să nu cadă în ţăndări, în acele vremuri în care în fiecare noapte pe ecranele televizoarelor, în colţ, apărea mesajul „alarmă aeriană: „Ascultam cu atenţie zborul fantomelor/ Estimam momentul/ în care să întrerup somnul familiei mele/ pentru a ne tupila între stîlpii uşilor/ ascultînd cum era distrus străvechiul nostru oraş/ de foştii noştri aliaţi/ şi duşmani uniţi”.

Nu lipseşte nici Kosovo, regiune considerată de sîrbi importantă în istoria neamului lor. De pildă, în Primele slove (citită, notează Goran, „la prima aniversare a agresiunii NATO”, în Smederevo, pe 24 martie 2000) vorbeşte despre un vis, despre „Sfinţii Arhangheli”, veche mănăstire ortodoxă a sîrbilor, care se afla în Kosovo şi Metohia, nu departe de Prizren (care avea un cartier, Potkalja, locuit de sîrbi, care a fost ars „după venire trupelor NATO în 1999”), fostă reşedinţă şi a ţarului Duşan cel Mare[1], „incendiată de albanezi” la 17 martie 2004, „de faţă cu trupele NATO”. Vorbeşte şi despre Pantelej, cartier locuit de sîrbi în oraşul Niš, înainte de război, asemuind cele petrecute acolo cu sîrbii, dar şi arderea Crucii lui Christ, cu ceea ce a fost în 1809 cu sîrbii ucişi de turci (şi pomeneşte de Turnul Craniilor, aflat nu departe de Niš, în care au fost zidite, atunci, craniile acestora). Pantelej, cartierul locuit de sîrbi din Niš (oraş numit de romani Naissus – după Naissos, „Oraşul nimfelor”), aflat în sud-estul Serbiei, loc de naştere al lui Constantin cel Mare), a fost bombardat de NATO în 1999, „inclusiv în moduri interzise de convenţiile internaţionale”, zile în şir, „distrugînd multe obiective şi ucigînd mulţi civili”. Erau vremuri în care „Charon/ mai degrabă confuz,/ vîslea pe Dunăre, Morava, Drina/ Timoc, Tisa, Sava” (care curg şi prin fosta Iugoslavia). Şi, scrie Goran, „la finalul visului, în gîtlejul sunetului/ îl văd pe Sfîntul Gheorghe/ ucigînd balaurul/ şi hohotul halucinant/ zburînd în jurul planetei albastre/ şi ciopîrţind mîinile faimosului oraş/ ridicat spre înălţimi”; „şi văd Oceanul rostogolind capul statuii/ care obişnuia să întîmpine/ prieteni/ pe o îndepărtată coastă/ unde copii goi au scris primele lor slove”.

Poate că şi gîndind la toate acestea, dacă a ales să deschidă volumul cu Începutul săptămînii, l-a încheiat cu poemul Plecînd din Metohia (despre care scrie că este cea mai frumoasă parte a regiunii din fosta Iugoslavia „Kosovo şi Metohia”, de unde sîrbii au fost „expulzaţi de forţele NATO în vara lui 1999”.

Am putea, aşadar, privi acest volum, dincolo de ciclurile în care a aranjat autorul poemele, şi prin prisma a două părţi: poemele dinainte de conflictul din fosta Iugoslavia (dominate de o atmosferă în culori senine, uneori în tonurile nostalgiei, ale amintirilor, ale diverselor întîmplări/ evocări), şi cele legate de evenimentele premergătoare, din timpul sau de după acesta. Aceasta din urmă (dincolo de cele spuse anterior să remarcăm şi amărăciunea faptului că vechi aliaţi/ prieteni/ vecini au devenit „duşmani” în acel conflict) nu este neapărat despre partea întunecată a sufletului, ci despre ce a fost, aşa cum a văzut, a trăit şi a înţeles autorul toate cele ce s-au petrecut în ţara sa şi în lume. Şi, în final, această selecţie a primit titlul „Ţinte pe umăr”.

 

Goran Djordjevic, Targets on the chests, versuri, ediţie bilingvă, sîrbă – engleză, versiunea engleză de Lazar Macura, sub egida Festivalului Internaţional de Poezie „Smederevo Poet Autumn”, Smederevo, Serbia, 2010, 76 p.



[1] Duşan cel Mare, secolul al XIV-lea.

Revista indexata EBSCO