Sep 26, 2013

Posted by in Cartea de etnologie

Petru URSACHE – Calea Doinei

Nicolae Labiş reprezintă un caz de grea întrebare pentru scriitorimea română; un caz în care moartea ia chipul asasinatului, ca să nu se cunoască mîna culpabilă în adevărul gol-goluţ. Moartea este un act care vine firesc, i se atribuie o întîmplare naturală, „fără cauză”, ar spune un stoic împăcat şi cu bune şi cu rele. Dar dacă se adaugă fapta venită din afară, executată cu intenţie şi rafinament, moartea cade în stăpînirea asasinatului. Se ştie că Miron Costin a fost executat la comandă domnească, clar şi precis, dar nu se cunoaşte motivul morţii lui Octavian Goga, în cuşetă luxoasă de tren, ducîndu-se spre Ciucea; se spune că Liviu Rebreanu a murit într-un accident de măşină, ciuruit de gloanţe, dar, în ce-l priveşte pe Eminescu, zace sub tăcere natura accidentului sau a seriei de împrejurări nefaste (din rea-voinţă, inerţie, cu intenţie?); Sandu Tudor a murit în temniţă, ca un adevărat martir, sub veghe bolşeo-comunistă bine instrumentată, însă nu se rostesc numele asasinilor implicaţi de jos pînă sus, de la gardian la bătăuşul de serviciu, de la directorul închisorii la responsabilul cu atribuţii juridico-ministeriale. Şi tot aşa: despre Nichifor Crainic ştim că a murit sfîşiat ca o legumă şi luat în derîdere, fără să ni se mai amintească de anii de îndelungată şi grea detenţie, care i-au provocat starea de cădere jalnică; Hortensia Papadat-Bengescu, „Doamna prozei româneşti”, a sfîrşit într-un subsol insalubru, înfometată, bolnavă şi tristă, iar despre Marin Preda nu avem ştire cum a dispărut cu iuţeală în „timpul asasinilor”. Sînt feluri de moarte care pot fi urmărite doar pînă la un punct, după scenariile lor, cînd reale, cînd ajustate.

Povestea lui Labiş mi se pare şi mai complicată în fondul ei, fie în latura ca moarte în sine, cu răspunderea împricinatului, fie în latura asasinat de fabricaţie ocultă, ori amîndouă la un loc. Într-o primă ediţie, cazul ţine de sfera banalului: tînărul poet era beat-criţă şi n-a mai dibuit scara tramvaiului. Variantă străvezie, pentru creduli. Ce era în inima tînărului nefericit? De vreo doi ani de zile, organele, acelea care purtau grijă de moarte şi lui Sandu Tudor, şi lui Nichifor Crainic, şi lui Vasile Voiculescu, Ion Pillat, Constantin Noica, pînă la Marin Preda, tuturor scriitorilor români, şi nu numai lor, puseseră gînd rău autorului poemului Moartea căprioarei. Stau la îndemînă surse documentare demne de toată încrederea, provenite de la martori ai momentului, ca şi din cartea recentă a lui Florentin Popescu: Nicolae Labiş. Monografie. (Ediţia a II-a, revăzută şi adăugită. Editura Rawex Coms, Bucureşti, 2012). Sînt adunate şi sistematizate diverse aspecte biografice semnificative, care arată că poetul Nicolae Labiş fusese trecut pe linie moartă întrucît comisese delicte grave în raport cu morala proletară, modelatoare de caractere revoluţionare: sărutase o fată, colegă de şcoală, după o serată amicală, într-o grădină. De aici s-a pornit. Discuţii, şedinţe, ameninţări. Mai mult, nu se cuminţise, adică nu-şi respectase angajamentul comunist, luat în faţa adunării prezidată de colegi devotaţi „cauzei”.

Acestea se petreceau în 1953. Îl aştepta excluderea din organizaţia U.T.M. şi mai mult decît atît. Măsură era de rău augur pentru viaţa oricui. Aşa că, în scurtă vreme, avea să rămînă pe drumuri, fără locuinţă, fără nici un ajutor familial. Începutul sfîrşitului. Ajunsese să scrie prin gări, înnopta pe la prieteni sau prin redacţii de reviste. Şi asta vreme de aproape trei ani. Dar să-l ascultăm pe autorul cărţii aflate aici în atenţie, fiind cu documentele pe masă: „Şi este de la sine înţeles că numai bune pentru creaţie nu puteau fi noile condiţii. Astfel Labiş este nevoit să înceapă o boemă pe care nu şi-a dorit-o şi care, fără îndoială, îl stînjenea, ziua trecîndu-i te miri pe unde (prin redacţii, pe străzi, prin restaurante, prin parcuri), iar noaptea adăpostindu-se în casa unor prieteni binevoitori. Cîteva mărturii din această perioadă sînt cutremurătoare şi pentru că vin din partea unor martori oculari nu pot fi puse la îndoială” (Florentin Popescu, Idem, p. 107). „Martori oculari” fiind prieteni de aproape, Lucian Raicu, Florin Mugur, Stela Covaci, dar, mai ales, Gheorghe Tomozei, şi Imré Portik.

Cine lua asemenea măsuri iresponsabile? Un anume comando în frunte cu directorul Şcolii de Literatură, imitaţie kremliniană, anume I. M. Aldan. Îi urma la conducere lui Mihai Novicov (cu prestaţie de numai un an, de unde a trecut la altă copie bucureşteană a Moscovei, Institutul universitar de limbă rusă „Maxim Gorki”) şi lui Petre Iosif, scriitor muncitor, simplu şi sărac cu duhul. Profesorii şefi de discipline de predare nu erau nume respectabile în latura didactică, nici modele scriitoriceşti: Veronica Porumbacu, ne informează Florentin Popescu, răspundea de disciplina „măestrie artistică”, Mihai Gafiţa, unul dintre cenzorii lui Paul Goma, fusese repartizat la „seminarul de creaţie”, acompaniat de Eusebiu Camilar, Mihai Beniuc, Nina Cassian, Mihu Dragomir. Ei reprezentau elita scriitorimii la data respectivă, după voinţa partidului clasei muncitoare. Notă discordantă făcea Tudor Vianu. Preda un curs de Literatură universală, probabil cu referire la modelele absolute ale zilei, Maxim Gorki şi Vladimir Maiacovski. Acceptase de nevoie, pentru că şoma pur şi simplu. Fusese îndepărtat de la Universitate prin reforma lui Iosif Chişinevski şi, totodată, i se anulase calitatea de membru corespondent al Academiei Române obţinută în 1935.

Dar să mai includem aici un pasaj lămuritor din cartea lui Florentin Popescu, extrem de bine documentată şi de rezonabilă în logica discursului: „Acum se trasează, de fapt, linia care-l desparte pe comunistul convins în integralitate de dogmă de celălalt om, cel care se vede înşelat în idealuri şi-ncepe să se îndoiască de utopie, să-şi pună întrebări nu numai asupra drumului pe care va merge în continuare, ci şi asupra condiţiei intelectualului, a creatorului strîns volens-nolens, în chingile unei ideologii care nu admite derogări sau abateri de nici un fel.

Moment al «despărţirii apelor», dar şi al unei traume spirituale şi sufleteşti, trezirea la realitate a poetului va sta, de aici înainte la baza unor dezbateri, întrebări şi chiar reacţii în public ce îi vor periclita lui Nicolae punîndu-l în postura unui disident, poate cel dintîi din rîndurile tinerei generaţii, într-o vreme în care aceasta implica nenumărate, imense şi nebănuite riscuri” (Idem, p. 95).

Într-adevăr, tînărul poet s-a trezit la realitate. Prigoana continuă timp de aproape trei ani, loviturile venite în serie, invidia confraţilor mai tineri ori mai în vîrstă i-au făcut „bine”. Luase propaganda comunistă în serios la începuturi: Fii dîrz şi luptă, Nicolae. Se arăta devotat în şedinţe, se antrena în „documentări” pe şantiere şi pe ogoare, după indicaţii primite de la îndrumătorii de moment. Ziarele de partid îi dădeau sfaturi poeticeşti, cum aflăm dintr-o corespondenţă purtînd data 20 mai 1955: „Tovarăşe Labiş / De curînd, la redacţia ziarului nostru a sosit de la Dumneata un document în care ne vorbeai despre viaţa şi munca depusă de muncitorul Ion Săsăreanu de la Automotoare C. F. R. Stalin.

Atunci cînd l-am primit, ne-am şi gîndit ca imediat să-l propunem spre publicare, şi făceam acest lucru dacă din conţinutul lui reieşeau o serie de fapte deosebite. Nu vrem să spunem că acest muncitor destoinic nu dobîndeşte zi de zi o nouă victorie în producţie, că el nu este un luptător activ pentru pace, însă aşa cum ne prezinţi dumneata pe acest om, nu aduce nimic care să înfăţişeze cu adevărat tipul de om nou. Aşa cum ai încercat dumneata să-l prezinţi pe Ion Săsăreanu, pare mai degrabă o referinţă şi nici de cum un portret al unui muncitor care la locul de muncă este un om minunat…” (Nicolae Labiş, Corespondenţă. Ediţie îngrijită şi Prefaţă de Nicolae Cârlan. Suceava, Lidana, 2009, p. 138). Alte redacţii îi cereau colaborarea cu insistenţă, de pildă „Iaşul nou”, dirijat de D. Ignea, proaspăt transferat de la o gazetă sinistră a Canalului: Dragă poete Labiş / Răscolind zestrea poetică a redacţiei noastre (remaniată), am dat de pagini olografe şi diactilografiate ale tale. Ba chiar am găsit şi sentinţe pe care tu cu generozitate (fălticeneană) le-ai dat pe biete texte ale unor amici şi discipoli…

După cum cred că ai aflat, redacţia noastră şi-a schimbat faţa, noi te socotim iarăşi exponentul liric al promoţiei de poeţi care, în ultima vreme, şi-a luat zborul de pe solul ieşean.

Ieşenismul adevărat al celor grupaţi în jurul noului nucleu redacţional te cheamă la matca dintîi. De asta te rugăm chiar şi «oficial», prin prezenta, să ne străluceşti din nou, matur şi cristalin, în paginile noastre.

În numele colectivului de poezie care tînjeşte după poezie bună, te invit, ca să baţi pentru noi primele strune. Ospătează-ne cu precădere şi nu ne mai zvîrli ca în ultima vreme – numai ceea ce ar fi nimerit «pentru Iaşul nou».

Secretariatul redacţional girat de Ion Sârbu, colectivul de poezie, îşi pot… pierde pita dacă ne vei trata ca pe o publicaţie oarecare.

Strînge, în jurul tău, condeiele vrednice de la Şcoală şi trimite-ne spre Iaşi roadele lor. Le aşteptăm cu braţele deschise” (Nicolae Labiş, Corespondenţă, Idem, p. 134). Măgulitoarea scrisoare este datată 29 X-1953 şi semnată de G. Mărgărit, unul dintre scriitorii rataţi ai Iaşului vremii respective, ca şi pomenitul Ion Sârbu. Ar fi multe de spus pe tema asta.

Deocamdată să reţinem că poetul din Mălini era „ajutat” prin regulamentul Şcolii de Literatură, esenţialmente politică, să vadă selectiv mediul socio-uman şi românesc pe care-l străbătea: pe stradă, în excursii, pe şantierele cuprinse de larma cîntecelor şi tîrnăcoapelor, toate devenite cadre formative pentru omul nou. Nu se poate să nu fi auzit de deportări şi de arestări, chiar printre cunoscuţii apropiaţi; să nu fi văzut maşina neagră, la lucru prin sate. Îl dau de gol scrieri din vremea respectivă: compoziţii lozincarde unde se întrevede dorul de copilărie, preferinţa pentru peisaje alpine. Retorica e prea zgomotoasă şi didactică, reveriile prea colorate, în chip de eternă căutare şi întoarcere.

Cred că semnul decisiv a fost dat în momentul în care Nicolae Labiş a recitat Doina eminesciană, şi încă „la o oră matinală”, într-un local public din centrul Bucureştiului. Era în toamna lui 1956, informează Stela Covaci, puţină vreme înainte de moartea-asasinat. Să reţinem că Doina lui Eminescu deşteaptă puteri fascinante şi întăritoare de speranţă, în momente de mare amărăciune. O cîntau deţinuţii politici la Aiud, de nu puteau să-i oprească echipele de gardieni năvălind cu ciomegele; o cîntau ostaşii români la începutul campaniei din iunie 1941, pentru eliberarea pămînturilor răpite de cotropitorii sovietici, o cîntau basarabenii lîngă „Podul cu flori” de la Prut. Au cîntat-o din bucium la Putna, în acelaşi ton şi în acelaşi an cu Labiş, grupul Adrian Popescu-Brudiu-Zub, motiv pentru care curajoşii studenţi ieşeni au îndurat ani de închisoare. Într-adevăr, pentru Labiş, fecior de învăţător român, de ţăran şi de oştean, născut în Carpaţii cu paltini şi cu căprioare, nu era altă cale de urmat decît aceea a Doinei.

Următorul pas a fost pe măsură: într-o anumită împrejurare, cu multă participare publică, „Labiş şi cu Paul Goma «au cerut Basarabia de la ruşi pentru a avea România Mare»” (Cf. Florentin Popescu, lucr. cit., p. 132). Abia acuma Labiş şi-a găsit prietenul fără cusur. Dacă ar fi scăpat de complotul ce i se pusese la cale, de „pasărea cu clonţ de rubin”, metaforic vorbind, ar fi ajuns la Gherla şi el (ceea ce lui Paul Goma i s-a întîmplat după cîteva luni, ca şi lui Marcel Petrişor), l-ar fi năucit pumnii lui Pleşiţă şi l-ar fi pocnit „în cap! în cap! în cap!” ciomăgarii lui Drăghici-Pleşiţă-Nicolski De altfel, după ce Labiş a cîntat Doina, după ce şi-a spus năduhul în acord cu Paul Goma, începuse să fie urmărit de Securitate, cum mărturiseşte Irimie Străuţ, prieten apropiat al victimizatului. Uniunea Scriitorilor se despovărase, eliminîndu-l din rînduri, revistele literare nu-i mai primeau poeziile, colegii (cu excepţia cîtorva prieteni) se fereau de el. În 1956, înainte de faimosul asasinat, Nicolae Labiş se afla cam în acelaşi punct critic prin care trecea Paul Goma în 1977, cînd i s-a hotărît să părăsească ţara, un asasinat şi acesta; sau Nicolae Breban în 1971 cînd s-a hotărît, probabil cu aceeaşi Doină în fibre, să renunţe la funcţii oficiale. Dar n-a fost pe voia celor care dictau ci a acelora responsabili şi curajoşi. Toţi trei s-au aşezat, mai devreme sau mai tîrziu, pe aceeaşi linie directă riscînd „drumul la zid”.

Demascarea          şi excluderea pe faţă, dublate de turnătoria cu direcţia dosar secret, ca şi zvonistica înveninată erau instrumente eficiente, mînuite cu rîvnă de slujitorii aparatului ideologic şi asasin în continuă agitaţie. Era o crimă să-l vizitezi pe ostracizatul Blaga acasă sau pe Arghezi. Au păţit-o şi alţii, tot de la Şcoala de Literatură. Era o crimă să fii zărit (şi se găseau secături să semnaleze „unde trebuie”) în compania unui scriitor italian, să spunem, ori suedez. Era o crimă să scoţi din geantă un volum de poezii semnate de Arthur Rimbaud sau François Villon. Poetul din Mălini le-a comis pe toate. I s-au asociat şi alţii din generaţie, de pildă, poetul, criticul şi eseistul Gheorghe Grigurcu. Şi el a fost pîndit în drumurile sale spre Mărţişorul arghezian, sau cînd citea în cămin poezii de Blaga, Baudelaire, Rilke. De aici condamnări în şedinţe tovărăşeşti, în stilul epocii, îndepărtarea din Şcoala de literatură, marginalizare deceniu după deceniu. Se pedepsea aspru opţiunea pentru adevăr şi depolitizare. Lui Labiş nu i-a fost dată nici o şansă spre calea revenirii la normalitate. Abia se scuturase cu cutremurare de nălucirile care-l năpădiseră pe nepregătite; abia avusese răgazul să dea cîteva semne de regăsire cu sine şi să-i avertizeze pe amicii din apropiere. Pasărea cu clonţ a şi sărit să-l înhaţe, pentru că întrevedea un pericol de mari proporţii pentru ea şi se vedea nevoită să intervină fără întîrziere. Florin Popescu are perfectă dreptate afirmînd că Nicolae Labiş „a fost primul disident de la noi”. Nu este vorba de disidenţă minoră, „negociabilă” (mai lăsaţi voi, mai suportăm tot noi), ci de răsturnare radicală, cu intenţia de revenire la normalitate. Ca „Omul din Calidor”, din Mălini, din Vrancea, de pe Coasta Boacii să se simtă, iarăşi, la el acasă.

Revista indexata EBSCO