Sep 26, 2013

Posted by in ESEU

Mircea PLATON – Peste cenușa imperiilor

1. Un Cyrano al aviaţiei

Pe la jumătatea cărţii Dan Vizanty, Destinul unui pilot de vînătoare mi-am dat seama că mă aflu în faţa unui personaj desprins parcă din Ora 25 a lui Constantin Virgil Gheorghiu sau din filmul The Third Man al lui Grahame Greene/ Carol Reed. Dan Vizanty a fost un personaj silit să se mişte între două fronturi, prin sîrma ghimpată dintre două lumi care îşi caută reciproc anihilarea. Locuitorii ruinelor dintre două fronturi devin, în general, fiinţe tranzacţionale, gata oricînd să-i piardă pe alţii pentru a se salva pe sine. Dar pentru fiecare cinic Harry Lime, care înfloreşte în penumbre, există şi cîte un Johann Moritz care se încăpăţînează să rămînă integru.

Oamenii care fac gol în jurul lor, care pustiesc realitatea, profesează filosofia şi etica intervalului. Intervalul e în acest caz raza de manifestare a minciunii lor în dauna libertăţii celorlalţi. În ochii profesioniştilor intervalului, orice plin e de fapt gol, orice frumuseţe e zadarnică, şi orice adevăr poate fi şi minciună. Iar golul, zădărnicia şi iluzia le devin pretext al dezlegării de orice obligaţii faţă de Dumnezeu şi faţă de semeni.

Dan Vizanty (1910-1992), ca şi personajul lui C.V. Gheorghiu, face din interval o cale, din pustietăţile, teroarea şi trădările istoriei, lumină. Pentru Dan Vizanty, ca şi pentru ficţionalul Johann Moritz, intervalul ca pauză de masă de la demnitate şi onoare nu există. Pînă şi existenţa între fronturi, între linii, în no man’s land-ul brăzdat de moarte şi disperare, pînă şi această existenţă precară le dă şansa de a planta în interval crucea integrităţii personale, a dragostei şi datoriei faţă de semeni. Uneori, singurul mod de a ridica altitudinea unui deşert plat e de a înfige cumpăna unei cruci înalte în el. În cazul comandorului Dan Vizanty, altitudinea nu era doar geografică, ci şi morală şi genealogică.

După cum arată istoricul Daniel Focşa în această foarte incitantă carte – cuprinzînd un survol al vieţii şi carierei lui Vizanty şi un grupaj de materiale autobiografice inedite scrise de Viyanty între 1942 şi 1986 –, Dan Vizanty s-a născut într-o familie boierească din Botoşani. Din familie, Vizanty a deprins simţul datoriei şi patriotismul. După studii gimnaziale la Iaşi şi liceale la Vatra Dornei, Vizanty se întoarce la Iaşi pentru un an (1928-29) pentru a urma, sub îndrumarea Agathei Bârsescu, cursurile Conservatorului de Artă Dramatică. Se pare că Vizanty a rămas îndrăgostit toată viaţa de tiradele şi panaşul lui Cyrano de Bergerac, din drama omonimă a lui Edmond de Rostand. În 1929, Vizanty alege să renunţe la duelurile pe scenă pentru a se dedica duelurilor aeriene şi se înscrie la Şcoala Militară de Ofiţeri Aeronautică pe care o absolvă în 1931. Se alege, pentru maniera sa degajată, cu porecla de „Mon cher”. La declanşarea războiului, pe 21 iunie 1941, căpitanul aviator Vizanty e comandant al Escadrilei 43 de avioane de vînătoare. Execută numeroase misiuni pe frontul de Est şi e decorat pentru faptele sale de arme. Duce războiul pînă la capăt, luptînd pe ambele fronturi şi înfruntînd deci aviaţia germană după ce luptase alături de ea împotriva aviaţiilor sovietică şi americană. La 22 august 1947 e trecut în rezervă.

După cum arată Daniel Focşa, în anii 50, Vizanty va împărtăşi soarta altor aşi ai aviaţiei române din perioada pre-comunistă: Dido Greceanu devine ceasornicar, Horia Agarici îşi cîştigă existenţa ca mecanic de aragaze, Mariana Drăgescu supravieţuieşte ca dactilografă, Mircea Dumitrescu devine îngrijitor la o crescătorie de porci. Dan Vizanty a fost, în perioada 1948-1961, angajat al mai multor întreprinderi. Printre altele, e tehnician la Întreprinderea Recuperarea din Braşov (unde locuieşte în casa construită pe terenul primit în 1947 din partea regatului român odată cu Ordinul Mihai Viteazul) şi macaragiu la Atelierul Utilaj Construcţii CF Otopeni, unde ajunge chiar şef de brigadă. Odiseea lui Vizanty îmi aminteşte de romanele proletare ale lui Nicuţă Tănase şi de soarta altor reprezentanţi ai adevăratelor elite româneşti precum Pavel Chihaia, romancier şi istoric de artă care a preferat să devină caloriferist decît să intre în solda regimului comunist. Dat afară dintr-o întreprindere pentru trecutul său neutilizabil, Viyanty se angaja la alta, tot în funcţii mici, tehnice.

La 11 august 1961 Dan Vizanty e arestat sub acuzaţia de uneltire împotriva ordinii sociale. În noiembrie 1961 e condamnat la 5 ani de închisoare, la sistarea pensiei şi la confiscarea averii, adică inclusiv a căsuţei din Braşov. La 18 ianuarie 1963 e eliberat. În data de 15 februarie 1966 obţine de la Tribunalul Suprem revizuirea procesului. E reabilitat şi i se restituie casa din Braşov. Naţional-comunismul ceauşismului timpuriu mergea mînă în mînă cu „dezgheţul”. Vizanty dă în judecată Ministerul de Finanţe şi, în 1968, îşi recapătă şi pensia. Din punct de vedere profesional, Viyanty continuă să lucreze ca tehnician în diverse trusturi de construcţie şi pe şantiere din zona Bărăganului. În 1977, Vizanty pleacă într-o călătorie la Paris, unde rămîne pînă la moartea sa, în 1992.

Întreaga poveste a lui Viyanty e, după cum notează şi Neagu Djuvara în excelenta lui prefaţă, „ieşită din comun” şi Focşa a reuşit să reconstituie în detalii semnificative şi cu tuşe sigure cariera lui Vizanty.

 

2. Misiune la Viena

Unul din lucrurile care m-au atras cel mai mult la această carte e episodul zborului şi arestării lui Vizanty la Viena, în septembrie 1945. Focşa reconstituie episodul folosind atît relatarea manuscrisă a lui Vizanty din mai 1986 (tipărită integral în volum), cît şi notele informative ale Serviciului Secret de Informaţii aflate în dosarul lui Vizanty de la C.N.S.A.S..

Pe scurt, în septembrie 1945, Vizanty e solicitat de Crucea Roşiedin România să efectueze un zbor de la Bucureşti la Viena (via Oradea). La Viena, Vizanty urma să dea o mînă de ajutor comisiei Crucii Roşii care se ocupa cu repatrierea deţinuţilor români aflaţi în lagărele austriece şi germane. Ajuns la destinaţie, Vizanty e întîmpinat foarte frumos de reprezentanţii armatei franceze, dar, în urma unei altercaţii cu un ofiţer britanic (beat, spune Vizanty), pilotul român e arestat de britanici şi ţinut într-o închisoare din Viena. Intelligence Service îl acuză pe Vizanty de spionaj în favoarea Franţei, în 1937, la Istanbul. În cele din urmă, la intervenţia Regelui Mihai, comandorul Vizanty este pus în libertate în decembrie 1945. Întors în ţară, Vizanty e arestat ca dezertor datorită faptului că lipsise vreme de trei luni din unitate. În cele din urmă, în februarie 1946, e pus în libertate, dar Serviciul Secret de Informaţii consemnează că Vizanty se afla, probabil, în solda Serviciului de Informaţii Englez şi că istoria arestării lui nu era decît un „mijloc de derutare a organelor noastre informative” (p. 83). Războiul Rece abia începea, dar vigilenţa ambelor tabere atingea deja temperaturi paranoice.

Atît reprezentanţii „Lumii Libere”, cît şi cei ai „democraţiilor populare” considerau deci suspectă libertatea de mişcare a lui Vizanty. De fapt, suspectînd că Vizanty e omul cuiva (al francezilor, al englezilor), marile puteri îi refuzau simbolic lui Vizanty dreptul de a fi liber, de a nu fi omul nimănui. Episodul, emblematic în sine pentru captivitatea la care au fost condamnaţi românii după 1945, devine şi mai important datorită monologului interior reconstituit de Vizanty în 1986. Iată cum privea Vizanty însuşi întreg episodul, în textul său autobiografic „Ultima misiune”:

„Început de septembrie 1945. Războiul, al Doilea Război Mondial, se terminase cu cîtva timp în urmă. Reîntors în ţară din Vest la 1 august. Primul contact cu o atmosferă, o ambianţă încă neprecizată, necunoscută, îndoielnică.”

La 35 de ani, Dan Vizanty se considera încă „tînăr şi plin de elan,” dar era frămîntat de următoarea frază dintr-o scrisoare pe care i-o trimisese tatăl său: „Dragul meu, ce-aş putea să spun altceva decît că azi este mult mai rău ca ieri şi… am convingerea că este mult mai bine decît mîine”. Presiunea psihologică era sporită de faptul că Vizanty se simţea responsabil faţă de tinerii aviatori de sub comanda lui: „Toţi aceşti oameni care, ca şi mine, aveau un ideal şi care de ani de zile mă urmau cu o încredere desăvîrşită, obişnuiţi în convingerea că, în orice situaţie, oricît de dificilă, îi conduceam la izbîndă, nu puteau concepe că de această dată nu voi găsi soluţia cea mai bună pentru a ieşi din impas. Mă consideram bine informat: de la radio, din comunicatele militare ştiam tot ce se petrece peste tot în lume. Prezenţa sovieticilor în ţară, cunoaşterea comunismului încă de multă vreme, din citit, din experienţa căpătată personal în Uniunea Sovietică în războiul ce abia se terminase, din nenumăratele exemple trăite din primele momente ale noii colaborări după 23 august 1944, […] din discuţiile avute cu tatăl meu, om de inteligenţă sclipitoare, înaltă instruire şi o veche şi nobilă formaţie politică (liberală) moştenită în acelaşi timp din moşi strămoşi care au jucat un rol însemnat în decursul veacurilor”. Vizanty nu era aşadar un om nepregătit pentru confruntarea cu regimul comunist: „Aveam deci aproape toate elementele pentru punerea problemei în ecuaţie şi pentru a o rezolva”. Elementul care îi scăpa, şi de care Vizanty a devenit conştient abia ulterior, era faptul că, la Yalta, Estul Europei fusese dăruit de marile democraţii occidentale lui Stalin.

În toamna lui 1945, Vizanty contempla gîndul evadării aviatice spre libertate: „Sincer şi cu onestitate trebuie să mărturisesc că, în momentele acelea, nu o dată mi-a venit ideea unei mari hotărîri, să-mi adun aviatorii mei şi să le spun: „La ora H fiţi gata, după mine, băieţi!” Şi cel puţin trei escadrile, aproape 70 de avioane de vînătoare ne-am fi luat zborul şi aveam unde, ne-am fi scuturat papucii şi, vorba poetului O. Goga, „Ne-am fi mutat în altă ţară. Toţi, fără ezitare, ar fi strigat: Ura! În acele zile însă, de început de septembrie 1945, de cîte ori îmi venea în minte această idee o respingeam cu tărie”. Ar fi fost, considera Vizanty la acel moment, un act laş, o trădare a memoriei celor căzuţi în război.

În acest context, Vizanty acceptă misiunea zborului la Viena şi pentru a-şi limpezi gîndurile, pentru a căpăta o oarecare perspectivă asupra situaţiei care îl frămînta. Ceea ce avea să se dovedească ultimul zbor al lui Vizanty, aviator căruia comunismul i-a frînt la propriu aripile, a rămas marcat, în amintirea lui, de frumuseţea peisajului românesc de dedesubtul lui şi a cerului vechii Europe pe sub care zbura. Zburînd pe deasupra bazinului Dunării, Vizanty pendula între încîntare şi îngîndurare: „Nu aveam niciun sentiment de nerăbdare, zborul ar fi putut dura încă multă vreme, chiar aş fi dorit să se prelungească mult, cît mai mult, pînă la infinit. Şi iarăşi tot felul de gînduri mă cuprindeau. Şi iarăşi, aproape ca o obsesie: ce avea să se întîmple cu noi, cu toată lumea? Cine putea prevedea? Totuşi un sentiment de grijă persista şi nu puteam să-l alung. Poate că, odată ajuns la Viena, şi contactul cu o lume nouă va putea aduce o oarecare clarificare în cunoaşterea situaţiei. Da, trebuia să am încredere. La urma urmei, mă consideram în concediu şi ideea de a putea totuşi contribui cu ceva pozitiv în misiunea pe care o acceptasem îmi făcea plăcere şi mă liniştea.”

Sosirea la destinaţie a marcat pentru Vizanty încheierea unei etape din viaţă: „Trebuie să mărturisesc însă că zborul spre Viena din ziua de 12 septembrie 1945 constituie pentru mine încununarea unei vieţi interesante, pline de satisfacţii şi succese, ca o frontieră între o perioadă luminoasă, fastă, creatoare de mari idealuri în viitor şi o altă perioadă, intervenită cu brutalitate, imediat şi plină de vicisitudini, de multe ori de nedescris, de puţine momente plăcute şi de şi mai puţine realizări. Frontieră pe care o văd ca pe o linie distinctă între două vieţi total diferite. Şi dacă de atunci am reuşit să supravieţuiesc se datorează faptului că Dumnezeu mi-a hărăzit forţa necesară, bazată pe o profundă credinţă avută dintotdeauna, credinţă nezdruncinată care mi-a dat puterea şi armele potrivite ca să mă pot desprinde permanent de o realitate oribilă, precum şi o stare liniştitoare de curaj şi încredere. Numai şi numai prin această credinţă am biruit răul şi urîtul din calea mea, păstrînd în suflet şi în toată făptura mea doar partea bună şi frumoasă a momentelor pe care de atunci le-am trăit şi care dacă nu existau le cream şi încercam chiar să le împărtăşesc şi altora”.

Comunismul a fost, pentru Vizanty, „un adevărat neant”, „o cotitură brutală“, „un drum necunoscut, întunecos şi plin de surprize de neînchipuit în mentalitatea şi logica în care eram obişnuit, un adevărat coşmar” (p.172).

Zborul lui Vizanty către Viena marchează aşadar un interludiu în viaţa lui. E intervalul care separă împlinirile primei jumătăţi de viaţă de încercările celei de a doua jumătăţi. Absurdul, grotescul (ofiţerului britanic afumat) şi nedreptatea năvălesc în viaţa lui Vizanty pe contrasensul generozităţii, patriotismului şi normalităţii lui. Vizanty face exact ce se aştepta oricine să facă un ofiţer şi un gentleman: îşi face datoria zburînd la Viena pentru a-şi ajuta compatrioţii. Arestarea şi detenţia kafkiană la care îl supun britanicii la Viena sînt un aperitiv al absurdului şi nedreptăţilor la care îl vor supune comuniştii în România.

 

3. Eliberarea

Dar şi în pustietatea care a urmat, în întunecosul labirint moral al României comuniste, Vizanty nu şi-a pierdut busola. S-a bizuit, conform propriilor declaraţii, pe credinţa în Dumnezeu. Nu era însă o credinţă evazionistă, şi nici o pietate mieros acomodaţionistă. După cum arată Daniel Focşa în temeiul documentelor din arhiva C.N.S.A.S., în toamna lui 1970, pe şantierul Gălăţui, din mijlocul Bărăganului, Vizanty, alături de Ion Nacu, fostul secretar al industriaşului Nicolae Malaxa, l-a îndemnat cu succes pe colegul lui de şantier, Marin Toma, să refuze propunerea pe care i-o făcuseră „organele” de a intra în rîndurile Miliţiei noului judeţ Ialomiţa (p. 91).

Şi tocmai aici am vrut să ajung, la ceea ce cred că face din această carte una esenţială pentru înţelegerea dezastrului comunist în România. În perioada 1948-1989, regimul comunist a insistat pînă la caricatură şi grotesc doar pe „exploatarea” la care erau supuse „masele” de către „regimul burghezo-moşieresc”. După 1989, România pre-comunistă şi, în special, perioada interbelică au fost zugrăvite cu precădere în lumina nostalgică, pitorească, pastelată a unei ilustrate de epocă. Pînă şi aspectele mai colţuroase au fost colorate cu mîna. Mulţi oameni de stînga au contestat această imagine idilică a României monarhice, arătînd că România marii sau micii burghezii şi a aristocraţilor autori de memorii nu era totuna cu România muncitorească sau a micii ţărănimi care nu-şi putea plăti „foncirea”. Fără îndoială că, din punct de vedere academic, istoria României nu trebuie esenţializată nici pe orizontală, nici pe verticală: nu există nici vîrste de aur, nici clase sau pături sociale perfecte.

Acestea fiind zise, ţin să precizez că monologul interior al lui Vizanty are valoare de clar indiciu antropologic al deosebirii dintre un anumit tip de elită interbelică şi elitele care i-au urmat. Arhitectura interioară dezvăluită de acel monolog interior merită studiată. Chiar admiţînd, de dragul demonstraţiei, că ar fi fost de fapt rodul imaginaţiei lui Vizanty din 1986, şi nu al minţii lui din 1945, monologul acesta interior care acompaniază evocarea ultimei misiuni a lui Vizanty ne arată o persoană de o cu totul altă factură decît indivizii care alcătuiesc elita cu rădăcinile în comunism şi înflorită în „democraţia originală“ a României ultimelor două decenii.

Candoarea lui Vizanty e cea e unui om liber, a unei conştiinţe netede, nemototolite şi fără obişnuinţa duplicităţii. Această candoare e semnul unui om crescut într-o lume – fie chiar şi pe orizontala clasei lui sociale – în care era normal să fii integru, să îţi faci datoria şi, ca urmare, să vezi lucrurile înflorind în jurul tău. Era lumea oamenilor care ştiau că pot: să zboare, să lupte, să cadă, să se ridice, să construiască, să se apere. Caracteristic nomenclaturii comuniste era optimismul utopic: totul era posibil, viitorul era de aur. Caracteristic elitei capitaliste de azi este pesimismul distopic: nimic nu e posibil, orice om onest e de fapt un frustrat, orice gînd cinstit, o utopie. În esenţă, şi nomenclatura utopică şi elita distopică au cerut şi cer în continuare românilor să nu poată, să se supună, să accepte înhămarea la o ordine sau la un haos dictate de sus, la o neputinţă dictată de sus.

Ceea ce frapează însă în textul lui Vizanty şi în portretul făcut lui Vizanty de Daniel Focşa e vocea unui om care simţea că poate. Şi că e normal să poată. Că e logic şi firesc să poată. Elita României de atunci se definea prin responsabilităţile decurgînd din libertatea şi putinţele ei. Elita României de acum se defineşte mai ales prin iresponsabilitatea aferentă neputinţelor ei. Ei, cei de azi, nu pot nimic niciodată. Ei sînt oamenii imposibilului. Şi ai lipsei de responsabilitate. O elită vacantă care ne transformă în cenuşa imperiilor.

Istoriografia comunistă a fost „demitizată”. Pastelurile memorialistice ale României interbelice au început a fi amendate. E foarte bine. Dar cred că istoricii şi antropologii din România ar putea explora cu folos acest filon, acest timbru distinct al libertăţii pe care l-am identificat în vocea lui Vizanty. E, cred eu, unul din modurile prin care putem ajunge la o mai bună înţelegere a ceea ce am pierdut în cele şapte decenii de cînd nu mai cîştigăm nimic.

Revista indexata EBSCO