Jun 28, 2013

Posted by in ARTE

Stefan OPREA – Un regizor uitat: Aurel Ion Macian

De obicei, cînd se împlineste o cifră rotundă de la nasterea sau de la moartea unui om de seamă, se dă un semn lumii, ca să si-l amintească, nu mai spun ca să-i cinstească memoria. Uităm însă prea usor, ne aducem aminte prea greu de cei care, înaintea noastră, si-au consumat existenta si harul în sfera creatiei, în slujba unei arte, de pildă, dîndu-i acesteia un impuls spre înainte. Cred că nici o generatie precedentă nu a fost atît de egoistă, atît de plină de sine si atît de autoapreciativă cum e generatia aceasta a noastră. În teatru, de pildă, aproape toti cei în măsură să producă un act creator au convingerea că lumea începe acum, cu ei si cu actul lor. În sine, nu e rău să-ti pretuiesti propria creatie, să crezi în ea, să ai încredere în puterea ta de muncă, de inovatie, de creatie. Rău e doar exclusivismul, excesul de autoapreciere. Rău e că îi uităm pe cei care au adus pînă la noi ceea ce e bun si frumos în sfera unei arte. Oameni de teatru de azi – căci la ei mă refer – l-au uitat cu desăvîrsire pe Aurel Ion Maican, regizorul care a înnoit ca nimeni altul arta spectacolului românesc în perioada interbelică.

La sfîrsitul lunii mai se împlineau 120 de ani de la nasterea lui, dar nimeni nu a dat nici un semn că si-ar fi amintit de el – nici măcar revista de specialitate, nici măcar teatrele în care a muncit si a creat, printre care, la loc de frunte, Teatrul National din Iasi, care a beneficiat în cel mai înalt grad de talentul, de cultura teatrală, de capacitatea de creatie, de inventivitatea si modernitatea demersurilor sale scenice.

S-a născut la Avrig, la 30 mai 1893 si a avut o viată zbuciumată, plină de nesigurante si neajunsuri. A studiat la Conservatorul dramatic din Iasi, clasa State Dragomir. A lucrat în diferite teatre – la Brăila, Chisinău, Cernăuti, Iasi, Odesa, Bucuresti. Marea lui afirmare s-a petrecut la Teatrul National din Iasi între anii 1929-1933. A fost adus în teatru de directorul Iorgu Iordan care, nemultumit de starea de lucruri din teatrul iesean (unde spectacolele erau realizate de actorii cu experientă), a hotărît să angajeze un regizor profesionist si, după ce încercarea de a-l aduce pe Victor Ion Popa a esuat, s-a oprit asupra lui Maica, care se afla la Chisinău (după ce lucrase doi ani la Brăila – la Teatrul comunal sau în Teatrul Passalaqua – si alti doi la Teatrul National din Cernăuti). A realizat mai întîi două spectacole de probă – Sonata Kreutzer după Lev Tolstoi, si un spectacol pentru copii – Ciufulici – desi nimeni nu-i ceruse să-si probeze capacitătile creatoare. Iar după ce a fost angajat, a început o muncă de renovare a întregii activităti a teatrului, de la partea strict tehnică si organizatorică, pînă la cea propriu-zis de creatie artistică. Un ritm de muncă nebun, împrospătarea trupei prin atentia acordată tineretului si renuntarea la balastul actoricesc neperformant, o îndrăzneală fără precedent în alcătuirea repertoriului, introducerea unor metode de lucru noi, pe care le învătase în teatrele apusene prin care hălăduise în anii anteriori, abordări si viziuni cu totul originale în montarea textelor – ceea ce i-a adus renumele de novator al regiei de teatru conferindu-i acesteia un rang de modernitate care situa Teatrul National din Iasi la nivelul celor mai moderne scene europene. În colaborare cu Theodor Kiriacoff a dat un nou sens idei de scenografie, depăsind faza de spatiu neutru de joc si ridicînd-o la rang de act de creatie, parte constitutivă esentială a ansamblului artistic. Într-o singură stagiune, 1929-1930, a schimbat total conceptia despre munca în teatru, imprimînd trupei un ritm de gîndire si de actiune care i-a îngăduit să ofere publicului incredibila cifră de 24 de premiere, unele fiind adevărate spectacole de referintă. Cităm doar cîteva: Chirita în Iasi de Vasile Alecsandri (cu Vasile Boldescu în rolul titular), Anno Domini de Ion Marin Sadoveanu, Iluzia fericirii de Nic. Evreinoff, Heidelbergul de altădată de W.M. Förster, Prometeu de Victor Eftimiu, Minna von Barnhelm de G.E. Lessing, Baba Hîrca de Matei Millo, Bărbierul din Sevilla de Beaumarchais, Acel care primeste palme de Leonid Andreev, D’ale carnavalului de I.L. Caragiale, Crimă si pedeapsă după Dostoievski, Burghezul gentilom de Moličre, Îmbrăcati pe cei goi de Pirandello. Prin aceste spectacole (toate în scenografia lui Th. Kiriacoff) a pus în valoare tot ce avea mai bun trupa ieseană. Sub îndrumarea lui regizorală au atins cote de creatie remarcabile actorii: Aurel Ghitescu, George Popovici, Nicolae Subă, Milută Gheorghiu, Const. Ramadan, Nic. Venias, Margareta Baciu, Bruno si Anny Braeschi, Costache Sava, Aurel Munteanu, Const. Calmuschi, Tudor Călin, Stelian Morcovescu-Teleajen, Eliza Petrăchescu, Ion Lascăr, Marioara Davidoglu s.a. – care au purtat gloria scenei iesene încă multi ani după plecarea din teatru a lui Maican. Pînă la această plecare (care a fost… cu cîntec) regizorul a mai montat piese de Caragiale, Gogol, Gorki, Shakespeare, Tolstoi, Molière, Goethe, Delavrancea si de alti autori români si străini, realizînd cea mai mare diversitate de viziuni dramaturgice din istoria interbelică a Teatrului National.

Dar cum tot ce bun si frumos durează putin, activitatea lui Aurel Ion Maican la Teatrul National din Iasi nu a durat decît patru stagiuni. Ingratitudinea celor care obtinuseră mari succese sub bagheta lui regizorală nu a întîrziat să se manifeste. Unii actori care erau obisnuiti să aibă ultimul cuvînt, să regizeze, să fie ascultati s-au socotit frustrati, altii, comozi, erau nemultumiti de ritmul de muncă infernal, încît, împreună cu, au organizat o cabală care a dus la înlăturarea regizorului. A fost si rămîne unul dintre cele mai urîte si mai păguboase momente din istoria Teatrului National din Iasi, un moment care stăruie ca o pată neagră peste o perioadă de mari realizări artistice, de afirmări strălucite, care nu s-au mai repetat niciodată.

Aurel Ion Maican a plecat la Bucuresti, lucrînd la Teatrul Vesel, la Excelsior, la Comedia s.a., apoi din nou la Chisinău, apoi iar la Bucuresti, pentru ca între 1941-43 să revină la Iasi, montînd, între altele, Momente de I.L. Caragiale (cu Const. Ramadan), Faust de Goethe (cu Tudor Călin si Aurel Ghitescu), Stane de piatră de Sudermann (cu Remus Ionascu si Nicolae Venias), Calul năzdrăvan de Gherardo Gherardi, Acolo, departe… de Mircea Stefănescu. În trupa ieseană se aflau acum unele nume noi, actori mai tineri care, si ei, au primit de la marele regizor, ca si cei dinaintea lor, un impuls decisiv în cariera artistică: Gina Sandri, Gh. Ionescu-Gion, Stefan Ciubotărasu, Remus si Silvia Ionascu, Virginica Bălănescu, Ion Schimbinschi, Costache Cadeschi, Mihai Grosariu, Alfons Radvanschi, Stefan Dăncinescu s.a.

Maican a condus si Teatrul National din Odesa între 1943-44, montînd acolo Chemarea codrului de George Diamandy, Mansarda de Alfred Gebry, Cyrano de Bergerac de Edmond Rostand si îndrumat trupa de actori români alcătuită din Ion Iancovescu, Ionel Tăranu, Gh. Ionescu-Gion, Mircea Constantinescu, Ion Niculescu-Brună, Ilie Cernea s.a. A avut neplăceri după terminarea războiului, dar a reusit să le depăsească. Si-a încheiat cariera în 1950, la Bucuresti, cu spectacole adecvate… timpurilor noi: Minerii de Mihail Davidoglu si Asa s-a călit otelul după N. Ostrovschi.

Poate că mi-ar fi scăpat si mie ocazia de a-l evoca pe acest remarcabil înnoitor al regiei de teatru, dacă nu-mi aminteam de o teză de doctorat a doamnei Vera Molea, publicată în 2012 de Fundatia Culturală „Camil Petrescu” în colectia „Galeria Teatrului Românesc”, volum elegant si frumos ilustrat, pe care îl recomandăm oamenilor de teatru tineri, celor care nu cred că teatrul începe cu ei si care vor să stie cîte ceva despre ceea ce a fost înainte de ei. Volumul este intitulat Un regizor uitat: Aurel Ion Maican.

Revista indexata EBSCO