Sep 26, 2013

Posted by in Atitudini

Constantin PARASCAN – Istoria Muzeului Literaturii Române Iași sau o viață de muzeograf așa cum a fost (L)

De 100 de ani scriam în ortografie fonetică. Universitarul Petru Zugun informează cititorii cum, după trecerea la scrierea cu litere latine (prin Decretul din 1860 al Domnitorului Alexandru Ioan Cuza), şi retragerea din Academie, (în semn de protest şi neacceptare a principiului etimologic), a lui Vasile Alecsandri şi Titu Maiorescu în 1869, acesta din urmă, la 8 aprilie 1880, impune Raportul ortografic bazat pe scrierea fonetică. În cei 20 de ani, de la Decret… la primirea Raportului de către Academia Română, s-a scris şi cu caractere chirilice, şi cu latine, şi în alfabet mixt, şi în sistem latinist, şi în cel pumnist, şi în cel fonetic şi, …desigur, într-o şăgalnică   de tranziţie amestecătură (poporul nostru fiind, tradiţional, într-o cam continuă tranziţie).

În mai se împlineau 10 ani ai Editurii Junimea din Iaşi. Timp în care s-au tipărit 11.000.000 exemplare, mai mult decît în trei secole la un loc. Scriu despre eveniment: M.R. Iacoban, Virgil Cuţitaru, Daniel Dimitriu, Ioan Holban, V. Constantinescu, Constantin Coroiu ş.a.

Dar se împlineau şi zece ani ai noii serii a revistei „Convorbiri literare”. Deceniul se sărbătoreşte şi printr-o şedinţă lărgită a Consiliului de conducere al Uniunii Scriitorilor din R.S.R., fiind analizată activitatea revistei de la Iaşi. Au făcut aprecieri Eugen Simion („Este printre cele mai bune publicaţii lunare din ţară”, nu este „provincială”; „are buni cronicari tineri”), Nicolae Manolescu („serioasă, temeinică, pe care o citesc cu plăcere”), Mihai Ursachi („Tabloul oferit de cei doi critici mi se pare idilic. Personal am deţinut o rubrică la Convorbiri… care mi-a fost retrasă fără să ştiu de ce”, „presa studenţească din Iaşi este excelentă”), G. Dimisianu („interesantă”, „politică literară bună”), Dorin Tudoran („Din respect pentru cei din redacţie trebuie să spun că necazul avut cu o poezie a mea nu li se datorează. Poezia a apărut, aşa cum am dorit-o eu, într-un volum”), Mircea Horia Simionescu („loc pentru mai bine este”, „un drum bun”, revista nu se prea găseşte în Bucureşti), Romulus Guga („revistă de foarte bună calitate, care a pornit greu, dar azi mă simt european cînd colaborez la ea”), George Macovescu („focar de cultură naţională”, „strălucită tradiţie”, „publicaţie de prestigiu naţional”, „obligaţii ideologice majore”). Mai vorbesc şi Catinca Ralea, Ioanid Romanescu şi Corneliu Sturzu care mulţumeşte pentru „sugestiile propuse” care vor fi discutate la Iaşi mai pe larg.

În acest număr din „Convorbiri…” din mai, la pagina 19 se publică fotografia cu legenda „La muzeul de literatură al Moldovei, cu prilejul lansării cărţii Imnele Moldovei de Ioan Alexandru. Se disting: Ioan Alexandru cu un fiu al său, Virgil Cuţitaru, Andi Andrieş, Horia Zilieru, M.R. Iacoban, Ion Arhip, Constantin Parascan. Lansarea avusese loc joi, 17 aprilie 1980. A prezentat Daniel Dimitriu. Poetul Ioan Alexandru a recitat imne din carte şi a dat autografe, apoi ne-am fotografiat între coloanele din faţă ale Casei Pogor.

Se mai împlineau şi 275 de ani de cînd Dimitrie Cantemir scria primul roman original al literaturii române (Istoria ieroglifică, în 1705) şi 200 de ani de la tipărirea primei gramatici a limbii noastre, Elementa linguae daco-romanae sive valachicae.

Ales de către M.A.N. în funcţia supremă de preşedinte al R.S.R. (Guvernul fiind condus de Ilie Verdeţ; viceprim-ministru fiind aleasă tovarăşa Elena Ceauşescu (o vorbă populară spune că „s-a urcat scroafa în copac”; de aici înainte, şi oficial, ea va conduce ţara); preşedinte al Consiliului Culturii şi Educaţiei Socialiste, o altă calamitate culturală – Suzana Gâdea)

La Iaşi, Petru Enache este preşedinte al Consiliului Popular Judeţean, Neculai Ibănescu – prim-vicepreşedinte, Alecu Floareş – vicepreşedinte şi secretar răspunzător de propagandă şi cultură.

Cotidianul ieşean primeşte în paginile sale din 2 aprilie fotografia picturii lui Dan Hatmanu – Nicolae Ceauşescu (tot într-o ureche, cea stîngă), depunînd jurămîntul, cu Constituţia, sceptrul, eşarfa şi medalia la vedere. În 3 aprilie depun omagiul lor realesului, celui „mai de seamă dintre constructori”: Natalia Dănăilă, directorul Teatrului pentru copii şi tineret; în ziua următoare face Legămînt de onoare Ion Ţăranu, la realegerea „tovarăşului Nicolae Ceauşescu în fruntea partidului şi statului în prima linie a luptei împotriva a tot ce înseamnă rutină, inerţie, prejudecăţi”, convins fiind că „încă de pe acum, aceşti 15 ani de cînd el conduce destinele României s-au constituit într-o formulă emblematică – Epoca Ceauşescu (sic!).

Preşedinte al Comitetului municipal de cultură şi educaţie socialistă, profesoara Victoria Andrieş depune mărturie, într-o Întruchipare a înaltelor virtuţi umane, motivată de realegerea în suprema funcţie a tovarăşului, că atunci „cînd se va scrie istoria secolului în care noi, românii, ne-am redescoperit propria fiinţă spirituală, fără îndoială că anul 1965 va însemna un an de răscruce”. (Sigur, omagiatul (mai sigur cei care-l slujeau de aproape) are (au) eleganţa de a mulţumi, printr-o scrisoare transmisă presei, celor care i-au trimis mesaje de felicitare şi urări cu prilejul realegerii). Acest gest însemna stoparea campaniei.

Sînt ani, am mai spus-o, cînd atinsese cote incredibile delirul adulărilor, mesajelor, felicitărilor, gesturilor de adeziune şi aliniere ale aproape întregii suflări, zi de zi în creştere geometrică, aparatul propagandistic fiind reglat pe automat, astfel că fiecare eveniment din istoria trecută ori prezentă a ţării, a partidului unic şi mai cu seamă a conducătorilor cum n-au mai fost şi n-or mai fi, (cei mai iubiţi, cei mai pricepuţi, cei mai viteji şi, desigur, cei mai drepţi, nu dintre traci, ci dintre românii înregimentaţi), era folosit pentru îndobitocirea urmaşilor lui Decebal şi Traian. Dar aceste jertfe ale personalităţilor aflate în posturi cheie, de directori, de preşedinţi, de rectori, de şefi la Cultură ori la Scriitori, de redactori şefi, care nu şi-ar fi putut păstra aceste posturi dacă nu „cîntau” cum li se cerea şi cum făcea cam toată lumea, trebuie înţelese şi apreciate însă şi strădaniile lor de a determina oficialităţile să întemeieze şi instituţii, clădiri în care să funcţioneze decent instituţii de cultură.

Astfel, tot în aceşti ani, pe „magistralele socialismului”, s-au ctitorit şi edificii industriale şi de cultură importante. Cele industriale şi-au găsit sfîrşitul, ori se află în agonie, cele culturale există şi mărturisesc despre acele vremuri şi despre diplomaţia oamenilor dăruiţi, aflaţi în posturi cheie ori în care puteau determina asemenea fapte. Am istorisit despre Casa Cărţii din Iaşi. Despre clădirea care va adăposti filiala din Iaşi a Academiei Române. În anii aceştia, optzeci, ai sfîrşitului de secol şi de mileniu şi de societate socialistă multilateral dezvoltată…, se vor mai naşte: Casa cu Absidă (cunoscuta casă istorică ce aparţinuse lui Mihail Kogălniceanu strămutată, de fapt dărîmată de la strada principală (azi A. Panu) şi reconstruită cam la 150 de metri, închingată de blocurile pentru locuinţe, azi fiinţînd aici Uniunea Scriitorilor din România, Asociaţia din Iaşi) clădirea Teatrului Luceafărul; apoi clădirile din curtea Bojdeucii din Ţicău şi din Parcul de cultură Copou (în 1984-1989) dedicate Centenarului „Eminescu, Creangă, Veronica”, restaurarea caselor lui G. Topîrceanu, Mihail Sadoveanu şi organizarea lor ca muzee literare… despre care vom mărturisi în Cronica noastră muzeografică.

Sîntem în 1980, 26 martie. Pe pagina 1 a cotidianului ieşean aflăm, în articolul Vă relatăm despre: VIITORUL TEATRU PENTRU COPII ŞI TINERET, cum „în imediata vecinătate a Palatului culturii, edilii şi proiectanţii au trasat schiţa de sistematizare, în ansamblul viitorului centru civic al municipiului, o zonă în care urmează să se construiască mai multe edificii, locuri de agrement, spaţii verzi, destinate, în exclusivitate, copiilor şi tineretului. Dintre obiectivele preconizate a se înfăptui aici, a început să se contureze Teatrul pentru copii şi tineret./ Beneficiarul, prin tov. Natalia Dănăilă, directoarea Teatrului pentru copii şi tineret, ne-a precizat că noul edificiu de cultură, ce se ridică sub ochii noştri, va materializa armonios formulele clasice ale sălilor de spectacole cu cele moderne, finalizîndu-se într-o lucrare monumentală unicat”. Şef de proiect era Victor Tăuşanu de la ICPROM. Se publică şi fotografia machetei viitorului teatru. Peste două zile o altă fotografie din centrul civic în care se vede şi Casa Dosoftei, secţia de literatură veche a Muzeului de literatură, dar în care se vorbeşte despre cum „în Piaţa Ştefan cel Mare din Iaşi se conturează un nou hotel”. Este vorba de actualul hotel Moldova.

 

La începutul lunii mai 1980 moare Iosip Broz Tito. Se decretează Doliu naţional pe teritoriul R.S. România în perioada 6-10 mai!, perioadă în care „toate manifestările distractive şi sportive se suspendă”. Se fac adunări de doliu în marile oraşe. Nicolae Ceauşescu e prezent la Belgrad, în ziua de 8 mai, la funeralii.

În mai Tudor Arghezi împlinea 100 de ani. Nu a putut fi prezent în persoană. Actorul Naţionalului ieşean, Costache Sava –  la 80 de ani – da!

În iunie manifestare, la a X-a ediţie, în comuna Cucuteni, „Cucuteni 5000”, cu simpozion, expoziţie etc. şi Festivalul de creaţie şi interpretare „Vasile Alecsandri”, a IV-a ediţie, care va dura pînă-n 17 august. Deschiderea s-a făcut la Muzeul teatrului din Iaşi. Închiderea – la Casa memorială din Mirceşti, cînd s-au decernat şi premiile concursului acestei ediţii a festivalului, premii pentru creaţie în literatură şi arte plastice. Între laureaţi: Nicolae Ariton (Vaslui), junimist, pentru proză, Dan Movileanu, junimist, pentru poezie, Ion Puha pentru teatru şi Cicerone Zbanţu pentru pictură.

Ieşenii au avut posibilitatea şi bucuria de a vedea, în 4 iulie 1980, Flacăra olimpică, aflată în drum spre Moscova. A fost primită din judeţul Neamţ, pe traseu a fost admirată de locuitori din Strunga, Tg. Frumos, Podu Iloaie. A petrecut o noapte pe un frumos piedestal în Piaţa Unirii din Iaşi. A venit lume multă s-o vadă, între care şi un muzeograf iubitor de Iaşi şi de evenimente memorabile. A doua zi, sîmbătă, 5 iulie, de la ora 7,30, prin bulevardul Ştefan cel Mare a plecat spre Moscova, apoi prin faţa Palatului culturii, Ţuţora, Tomeşti, Osoi, Costuleni, Cozia, Răducăneni, Gorban…, după care au primit-o vasluienii, ca prin vama Albiţa să intre în Basarabia izolată de ţara mamă.

În miezul verii se anunţă şi Premiile Academiei Române pe anii 1977 şi 1978. Trei ieşeni sînt laureaţi: M.R. Iacoban primeşte Premiul „I.L. Caragiale” pentru Reduta şi şoarecii; Stelian Dumistrăcel – Premiul „Timotei Cipariu” pentru Influenţa limbii literare asupra graiurilor daco-romane; Mircea Petrescu-Dîmboviţa – Premiul „Vasile Pârvan” pentru Depozitele de bronzuri din România (şi Dan Teodor şi Leon Şimanschi).

 

23 August (Ziua naţională a României) a fost sărbătorit şi în capitală şi la Iaşi prin anacronica demonstraţie a oamenilor muncii; iar scriitorii, ziariştii şi oamenii de cultură şi-au dat obolul în presa scrisă: Cătălin Bordeianu (În August: „Partidul – călăuză peste timp/ Din inimă, ne flutură pe buze – / Căci tineri fără nume ne-au fost schimb/ Şi peste lanul crud, au ars obuze.”), Haralambie Ţugui (Luminile tale), Vasile Mihăescu (Eroi în august), Corneliu Sturzu (Demnitatea noastră: „în acea zi de August 1944 cînd Partidul Comunist al românilor ne-a restituit dreptul nostru, al tuturor, de a trăi independenţi şi liberi pe planeta Pămînt.”)

Jurnalul meu a reţinut din finalul lunii august două elemente: articolul din ziarul ieşean (din 26 august) Pasiune pentru teatru, de Liviu Coman, despre Margareta Mihăilescu (despre care am mai scris), medic stomatolog care a înfiinţat o echipă de teatru pentru copii la Clubul „Sănătatea” al Spitalului judeţean. Scrie piese, regizează, realizează costume, organizează, stimulează copii ai cunoscuţilor şi prietenilor, autorul articolului citînd pe Sorina, fiica doamnei doctor şi pe Anca Vacariu, fiica şefului nostru de la Muzeul literaturii, Dumitru Vacariu. Sînt citate şi două din creaţiile proprii ale inimoasei iubitoare de teatru: O călătorie neobişnuită şi Judecata din pădure; şi din numărul de vineri, 29 august, Muzeul – şcoală de educaţie patriotică, de Elena Pietraru. Un articol informativ, din care publicul cititor află că la Complexul muzeistic au fost de la începutul anului peste 200.000 de vizitatori, iar 50.000 au participat la acţiunile culturale organizate, că „partidul şi statul nostru acordă o asemenea importanţă dezvoltării reţelei muzeale, investind sume importante şi pentru continua îmbogăţire a acestor tezaure”, că se apropie reparaţiile capitale la Palatul culturii (era vorba de consolidări şi restaurări), lucrări asemănătoare se făceau la Palatul, Castelul, de fapt, de la Ruginoasa, Muzeul Unirii, Muzeul teatrului, Casa „Otilia Cazimir”, Casa memorială „Vasile Alecsandri” din Mirceşti, lucrările la Casa Sadoveanu de la Copou aflîndu-se în stadiu de terminare; că se lucrează la proiectul pentru restaurarea Casei „Petru Poni”. Citează activităţi deosebite: „În genere manifestările tradiţionale s-au păstrat, dar cu o frecvenţă mai redusă; exemplu: „Dialogul plasticienilor cu publicul sau Prelecţiunile Junimii. Constante au fost activităţile cenaclului Junimea la Muzeul de literatură a Moldovei şi acţiunile muzicale de la Casa memorială „Mihail Kogălniceau” şi Muzeul teatrului (…) Un volum de muncă fără precedent şi pentru care colectivul de muzeologi, în frunte cu pasionatul director al Complexului muzeistic, prof. Ion Arhip, au trebuit să depună eforturi susţinute” şi pentru îmbogăţirea patrimoniului, achiziţii, descoperite, selectate, identificate, pentru conservare, întocmirea fişelor de evidenţă a patrimoniului muzeal etc.

 

Un ochi rîde – un altul plînge. Unul se supune necondiţionat, (sau condiţionat de avantaje grase materiale şi de imagine şi de alte beneficii), un altul rămîne încremenit, cristal, stîncă dură, înregistrînd, metaforic, şopîrleşte, sfîşierile interioare, mutilările grave la care erau supuse conştiinţele neadormite. Astfel, pe lîngă cîntări din surle şi trîmbiţe (chiar şi ale celor talentaţi, salvate exact de acest „amănunt” – talentul), se scriu, iar revistele primesc în paginile lor şi scrîşniri, gemete, veninuri sugrumate, mici ţevi de eliberare, respirări, totuşi, care lăsau posibilitatea visării la o zi providenţială. Iată cîteva exemple: „Ca umbra de-o umbră mă ţin să nu cad,/ Alunec cu dînsa-napoi, înainte/ Ca noaptea cînd vîntul răstoarnă un brad/ Ce cade cu glas de morminte// De propria-mi umbră poemul e scris/ Şi-o umbră a cui îl semnează/ Că umbrele umbrelor toate-s un vis/ În noaptea adîncă şi trează” (inedit G. Lesnea, în „Convorbiri…” de iunie). Şi tot aici: „Cine mai aleargă azi/ atîta prăpăd de drum/ ca să moară/ anunţînd puţină libertate/ o victorie cît un vîrf de ac/…/ Cine mai aleargă azi ditamai drumul/ ca să pună la picioarele noastre/ cumplita minciună „Am învins!”/ şi-apoi să se dea la fund/ să dispară/ fără urmă/ fără nume/ nepedepsit,/ cînd serviciile noastre lucrează/ Ireproşabil?” (Dorin Tudoran, Ireproşabil); şi: „Se poate plînge pe deşelate?/ Se poate? Se poate…” (Plîns pe unghii), „Cu oasele chircite, atît sîntem,/ un pumn/ Un pumn,/ Un pumn de minerale/ ce umplu gura unei stele.” (Gh. Tomozei, Crinul de sare); „De pe acest pămînt ciuruit/ azi trag în disperare – am rămas anume/ în tranşeea surpîndu-se-n care/ noroiul mi-ajunge pînă la umeri// de foame de frig să nu mă-ntrebaţi/ Cartuşierele încă mi-s pline -/ mai ştiu împotriva cui lupt,/ ordine nu primesc de la nimeni// poate că războiul s-a sfîrşit/ poate că să-mpuşc mi-e interzis -/ din toate poziţiile în toate direcţiile/ schiaună maşina mea de scris// ta-ta-ta-ta! ta-ta-ta-ta! iauuuuuu!” (Ioanid Romanescu, Mitraliera, în „Cronica, nr.29, 18 iulie 1980)

Şi tot în această categorie pot fi aşezaţi şi tinerii „poeţi-studenţi”: Constantin Dram, Marcel Vîrlan, Carmen Gheorghiu, primiţi în „Cronica” din 13 iunie 1980.

“Oamenii au cîte-o pereche de ochi/ şi un nume perfect uneori,/ au degete lungi, cu care mîngîie şi pot/ să nască imagini de zei./ Mă privesc destul de ciudat,/ cînd cu răni alburii alergăm după/ sori (aştri rotunzi şi calzi ca un/ prunc nou născut.)/ Rătăceam cătînd începutul,/ iubitele noastre mişcau din gene lungi/ adiindu-ne spatele încins de efort;/ poposeam la marele munte/ răsfrînt în bătaia oglinzii,/ spunîndu-le cum că seara/ e-o pasăre mare,/ pe frunze de codri zdrobind vecernii;/ eram nunţi pentru basmul de mîine şoptit/ unui prinţ. Şi semn le făceam să asculte/ cum trece frumos printre ei, căutîndu-se/ şi căutîndu-ne şi căutînd,/ COPILUL…/ Marea-şi trimise corăbii prin ierburi/ şi toate rămas-au lehuze;/ apoi ne-am născut într-o sălbatecă/ deschidere a florii.” (Constantin Dram, Din spatele muntelui alb); „Numai păsările se mai ţin de minuni/ Poartă-n cer un semn de-ntrebare/ Vara în trecere,/ Marea în trecere,/ Puţuri trecute prin soare/ Duhurile noastre vibrau vinovate./ Gîndurile fugeau înainte prin rouă desculţe/ O vară fierbinte şi-un strigăt ne însoţeau/ Pînă la casa bătrînilor, unde/ O vreme ciudată ne ţintuia de prispe/ Cuminte/ Sălcii de seară/ Clopote de seară/ O ninsoare precară întunecă/ Chipul pădurilor prăbuşite în noi/ În lăstuni/ Şi în soare./ Numai păsările se mai ţin de minuni/ Poartă-n cer un semn de-ntrebare.” (Marcel Vârlan, Păsările); „Ar trebui un trup-rană-de-ochi/ Să mîntuiască umbra dintre plopi…// Dar noi pare că am uitat să vedem!/ De spaimă vederea ne-o bem…// Uite, luna, răsfăţîndu-şi cozile-n bălţi,/ Ochii bolnavi de verde – fumuriile hărţi…// Fără boala care mă paşte/ Sînt ţinta stelei care se naşte…// Cu gura legată-n dezmăţ/ Vocalele-ncep să le-nvăţ…” (Carmen Gheorghiu, Poarta).

Ca şi Mariana Codruţ: „cavaleri medievali cărînd/ mecanic lăzi cu portocale/ şi portocalele, mici ţipete de lumină/ în palma înzăuată./ – şi mirosul misterios…// fie a strigat unul din ei/ după o scurtă luptă/ cu el însuşi şi asezîndu-se/ pe o ladă, şi-a desfăcut obrăzarul/ muşcînd adînc din carnea fructului.” (Compoziţie, în „Convorbiri literare”, martie 1980); Cassian Maria Spiridon: „Pe cer steaua nu îmi apune/ Urc greu, plin de patimi,/ Singur/ Lovitura măiastră a sorţii.” (în „Convorbiri literare”, nr. 4, aprilie 1980); Emil Nicolae: „Singură oaia neagră mai paşte pe deal/ dealul acesta e ultimul ei ideal” („Cronica”, 29 august 1980).

 

Ca un şcolar preocupat a acumula cît mai multe cunoştinţe (deşi Facultatea de filologie avea în programa sa obiecte de studiu,  de la care aveam cursuri şi fişe şi însemnări… şi note destul de amănunţite care arătau o serioasă studiere), pasionat şi de istoria limbii române, îmi fac un rezumat extins în Jurnalul meu al articolului profesorului Ariton Vraciu din „Convorbiri literare” din iulie 1980, Limba şi scrierea traco-dacilor (acesta înscris sub genericul 2050: dimensiunile istoriei/ 15 ani de istorie nouă, dar nu conta aceasta, ci datele pe care am simţit nevoia să le reţin din nou, pentru că şi atunci şi azi m-au obsedat şi sînt interesat de rădăcini, ale neamului românesc în general, şi ale neamului meu şi ale răzeşilor găzari de pe valea Tazlăului Sărat, ţinutul Bacău). În februarie 1980 avusese loc Congresul educaţiei şi învăţămîntului, iar acesta era anul în care se împlineau, şi erau sărbătoriţi, 2050 de ani de la crearea primului stat dac centralizat şi independent sub Burebista. Nu era doar o campanie ideologică, nicidecum, augmentarea, poate, a originii poporului român, căutarea argumentelor şi dovezilor ştiinţifice (împotriva unor acuzaţii din veac privind drepturile noastre milenare) ofereau cercetătorilor, specialiştilor, profesorilor, publicului doritor de asemenea lămuriri posibilitatea întoarcerii la sufletul dintîi al neamului. Deci: acum 33 de ani, „pentru studiul limbii daco-getice dispunem de: 1) glose (cuvinte izolate, păstrate de lexicografi şi de alţi autori, cu indicarea semnificaţiei în greaca veche), în număr de aproximativ 60; 2) o inscripţie compusă din trei cuvinte: „Decebalus per Scorilo”: inscripţia cuprinde un nume comun (per) şi două nume proprii; 3) mai multe nume de ape şi de localităţi unele perpetuate în română: de exemplu, Ampoi, Argeş, Buză, Cerna, Criş, Dunăre, Gilort, Jiu, Lotru, Motru, Mureş, Olt, Prut, Siret, Someş, Tomis, Tisa; Abrud, Albac, Hîrşova, Iaşi, Mehadia, Turda etc.); 4) un lot de cuvinte păstrate pînă astăzi în română: abur, arţar, baci, bordei, brad, bucura, bunget, doină, droaie, fluier, gard, gata, grapă, groapă, grumaz, mal, mare (adj.), mazăre, măgură, mire, moş, murg, pîrîu, scrum, sîmbure, stînă, stîng, strungă, urdă, vatră, viezure, zimbru etc.

Analiza duce la concluzia că daco-getica face parte din marea familie a limbilor indo-europene (ea este, deci, înrudită cu mitita, sanscrita, greaca, latina, germanica, albaneza, celtica, armeana, balto-slava, indo-iraniana, tohariana etc.)

Daco-getica era o limbă de tip flexionar, asemănătoare cu latina, elina, vechea indiană, hitito-luviană etc. Tăbliţele de la Tărtăria, cu scriere pictografică, mileniul IV î.e.n., sînt mai vechi decît cele sumeriene (aceste notiţe nu aveau în vedere analiza ori valabilitatea argumentelor! erau doar pentru plăcerea mea).

Şi tot în acest iulie, şi tot în „Convorbiri literare”, sînt primit cu un fragment din romanul Uşile nopţii, care se anunţase cîştigător la Concursul de la Editura Junimea pentru a fi publicat. Se mai aşezase, astfel, o linie luminoasă şi responsabilă în drumul meu literar. Personajul cheie, Vasile Proca, este mort de la prima pagină. Ca şi Dodu, proiecţia sa, pe care încercase să-l salveze din cisterna unui combinat chimic. Ecouri tîrzii, sfîşietoare, ale experienţei din Combinatul chimic din Borzeşti, de la Secţia Tricloretilenă, unde trăisem de mai multe ori la limita vieţii şi a morţii. Dar totul este încifrat, rebusistic, simbolic, amintirile, experienţele mele topite în acelaşi creuzet cu alte întîmplări ce mi s-au povestit, unele intrate deja în literatură, precum personajul care ar fi fost model în romanul lui Marin Preda, Intrusul. Nicolae Purcaru, coleg de profesională de chimie de la Tîrnăveni şi apoi operator chimist la Borzeşti, povestindu-mi de sfîrşitul în uitare şi singurătate şi părăsire totală de către foşti colegi, prieteni, vecini, a unui mutilat în urma unei explozii într-o cisternă în care intrase pentru a salva un tovarăş de serviciu, ca şi moartea (în timp ce mă aflam în armată la Galaţi) unui minunat prieten, maistru la aceeaşi Tricloretilenă, originar din Poduri, comună vecină cu Măgireştii mei, de pe Valea Tazlăului Sărat, Costel Neneci pe numele său frumos, care a murit intrînd să verifice dacă s-a uscat cisterna, suflată cu azot. Drame care m-au marcat pentru mereu.

Acum sînt tipărit în susul paginii, cu fotografie la zi, făcută în curtea Casei Pogor, generoasă tehnoredactare: şi titlu, şi nume şi culegere pe mai mult de jumătate de pagină. Mai „crescusem” puţin în ochii redactorilor, m-a gîdilat juvenil… ceea ce m-a făcut să cumpăr mai multe exemplare pe care să le păstrez doar pentru mine. Efemeridele unui debutant întîrziat, orgoliu, narcisism, ori sentiment de arhivar, muzeograf care vrea să rămînă mărturii?!

La „Antologia Cenaclului Junimea”, Daniel Dimitriu face loc de cîte un poem junimistelor Mădălina Canură (întoarcerea), Carmen Gheorghiu (melancolia ovalului), Carmen Jgheban (copilăresc).

 

Septembrie era o lună buimacă, de început de „lume” parcă. Întorşi pe la casele lor, cu căţel cu purcel, cei cu copii de şcoală ori de grădiniţă, stresaţi de locuri, de uniforme, de rechizite, de lapte şi brînză, ceilalţi cu lîncezeala verii în creiere, gata de a fi „mobilizaţi” spre noi avînturi, noi, hîrciogii terfeloagelor literare… agonizînd ori strîngînd din pinteni să dăm bice cailor spre galopul de toamnă şi iarnă.

Pînă să ne dezmeticim, am pus muzeele la cale de-o nouă Săptămînă de manifestări, a IV-a ediţie, începînd cu 6 octombrie.

„Săptămîna muzeelor ieşene” a debutat, s-a deschis oficial, în zi de luni, cînd şi muzeele şi oamenii muncii din muzee se aflau în relache. Muzeul de artă aniversa 120 de ani de la înfiinţare (se ştie, prima Pinacotecă naţională din România s-a deschis la Iaşi, în anul 1860, odată cu prima Universitate modernă românească). Muzeul Unirii şi Muzeul Politehnic împlineau un sfert de veac de la inaugurare.

Deschiderea festivă – în Sala Coandă de la Palatul culturii din Iaşi. Sală în care paşii se stingeau în mocheta primitoare, ecourile pledoariilor avocăţeşti de cîndva, cînd Palatul culturii era Palatul justiţiei, se imaginau doar, (noi gîndeam mai abitir la Ionel Teodoreanu), privirile încîntîndu-se de picturile monumentale reprezentînd imagini memoriale ieşene. Din participarea oficialităţilor vremii se vede importanţa de care se bucura acest sector al culturii ieşene şi naţionale.

Cuvîntul de deschidere l-a avut Andi Andrieş, preşedintele CJCES Iaşi. Un „călduros salut din partea Comitetului judeţean de partid şi a Consiliului popular judeţean tuturor participanţilor, subliniind, totodată semnificaţia prestigioasei acţiuni „Săptămîna muzeelor ieşene”, în condiţiile de astăzi, cînd municipiul şi judeţul noastru cuprind o bogată reţea muzeală, dezvoltată în majoritate în anii puterii populare”, citînd pe Nicolae Ceauşescu, „care consideră muzeele drept un mijloc eficient de educaţie patriotică a tuturor oamenilor muncii”, a adresat tovarăşul Petru Enache, membru supleant al Comitetului Politic Executiv al C.C. al P.C.R., şeful de partid şi de stat al judeţului Iaşi.

Au mai transmis mesaje, saluturi: Iulian Antonescu, director în Consiliul Culturii şi Educaţiei Socialiste, prof. dr. Al. Cebuc, directorul Muzeului de artă al R.S. România, dr. Paul Rezeanu, directorul Muzeului de artă din Craiova, prof.dr. George Protopopescu, director adjunct al Muzeului de istorie al Transilvaniei din Cluj-Napoca. Mulţumeşte tuturor prof. Ion Arhip, directorul Complexului muzeistic Iaşi.

După festivitate s-a redeschis (după reparaţii capitale îndelungate) Muzeul de artă, vizitîndu-se de către oficialităţi şi publicul prezent. În holul principal al Palatului culturii s-a vernisat Expoziţia „Din istoria tehnicii fotografice şi cinematografice”. A urmat sesiunea de comunicări ştiinţifice, în plen, în Sala Coandă. Au fost prezentate comunicările: „120 de ani de la înfiinţarea Pinacotecii naţionale şi a Şcolii de arte frrumoase din Iaşi” (Claudiu Paradaiser, directorul Muzeului de artă), „25 de ani de la înfiinţarea Muzeului Unirii din Iaşi” (Maria Teclean, directorul Muzeului de istorie a Moldovei Iaşi), „Muzeul Politehnic din Iaşi la a 25-a aniversare” ( Eugenia Ursescu, directorul Muzeului politehnic Iaşi), „Rectificarea unor date privind istoria Moldovei la sfîrşitul secolului al XIV-lea şi începutul secolului al XV-lea” (prof. univ. dr. Constantin Cihodaru, Universitatea „Al.I. Cuza”), „N. Iorga şi concepţia umană a istoriei” (dr. Al. Zub, Institutul „A.D. Xenopol” Iaşi).

În după-amiaza acestei zile de luni: sesiuni ştiinţifice pe secţii şi seara muzeală dedicată pictorului Dan Hatmanu.

Au mai avut loc în această săptămînă: Prelecţiunile Junimii (joi, orele 18,00) la Casa Pogor la care protagonist a fost prof.univ.dr. George Văideanu, conferenţiind despre „UNESCO şi problematica educaţiei de mîine”, Cenaclul literar Junimea, în vinerea nevenerică pogoreană şi nu po(d)goreană, iar la celelalte muzee: simpozioane, mese nepătrate, neovale, necolţuroase, nebogate în gustări şi ingrediente, lecţii considerate model, audiţii muzicale (la Muzeul nostru, al Teatrului, şi la Muzeul „Mihail Kogălniceanu), vizite cu ţintă şi alte asemenea acţiuni normale, stereotipe în fond, obişnuite, dar scoase în evidenţă, puse la pachet de-o săptămînă a muzeelor ieşene.

Revista indexata EBSCO