Jun 28, 2013

Posted by in ARTE

Călin CIOBOTARI – Mai ionescian decît… Ionesco

De fiecare dată cînd Mihaela Arsenescu Werner mă invită la cîte un spectacol al studentilor dumneaei de la Universitatea de Arte „George Enescu”, stiu că trebuie să mă astept la orice. De o minunată imprevizibilitate, doamna Werner pregăteste spectacolele de clasă cu simt pedagogic si har regizoral, însă, în acelasi timp, lăsînd studentului-actor o libertate (în interiorul necesitătii) care, în definitiv, îl introduce pe acesta în ceea ce am putea numi „aflatul pe cont propriu”. Poate tocmai din astfel de motive, montările de la Sala Studio a UAGE păstrează pe de o parte parfumul acela studentesc, de joacă si experiment, iar pe de altă parte au toate datele unor spectacole întregi, în spatele cărora se simte repetitia intensă, lucrul cu actorul, munca asiduă pe text. Nu as putea uita prea usor Gaitele de acum cîtiva ani, sau Comando către moarte, montat în 2012, asta ca să dau doar două exemple.

Iubind provocarea, doamna Werner a decis ca examenul anului II Master din cadrul Facultătii de Teatru să fie un spectacol Ionesco. Si-a asumat riscurile pe care le presupun nisipurile miscătoare ale teatrului absurd, a realizat un scenariu cuprinzînd fragmente din Englezeste fără profesor si Cîntăreata cheală si a trecut la treabă. Preocupată de intertextualism sau, dacă vrem, de polifonia diverselor texte ionesciene, Mihaela Werner construieste un material literar sintetic, relevant pentru stilul dramaturgului abordat. Nimic nu este în plus, există chiar o logică procedurală a absurdului, o coerentă în pădurile luxuriante ale unui teatru ce tinde către infinită interpretare. Într-un decor simplu, dar sugestiv, presărat cu englezisme grafate în diferite locuri, asistăm la manifestările unor mostre de ionescianism pur: vidul din spatele mariajului, blocajul comunicational, delirul lingvistic si tot ce semnifică degradările succesive ale dialogului, solilocvierea de… grup, comicul grotesc, suprafetele dincolo de care nu există altceva decît neantul, singurătatea deghizată în verbiaj. Toate aceste decupaje tematice sînt fin puse în valoare prin interpretări actoricesti foarte atente la nuante, sensibilităti vibratile care redau cu fidelitate cuvinte, stări, emotii. Uneori, Ionesco este „trădat” în text, dar întărit în spirit, ca în cazul celebrului monolog al comandantului de pompieri, rostit pe scenă de nu mai putin de trei ori, în tonalităti diferite, spre deliciul publicului. Sau ca în cazul menajerei Mary, investită cu fărîme din cv-ul de personaj al menajerei dinLectia. În alte momente, Mihaela Werner ne predă poeziei: fie lirismul unor umbre, fie un personaj (Focul) ce irumpe pe fundalul sonor al versurilor recitate chiar de societara Teatrului National Iasi.

Desigur, virtutea principală a unui astfel de spectacol, ce nu îsi propune să fie unul de regie, rămîn lucrul cu actorii si performantele scenice ale acestora. Distributia, exclusiv feminină, a presupus cîteva travestiuri cu rezultate notabile. Ancuta Gutui produce un Domnul Smith decrepit, cinic si incisiv, exemplu de personaj beckettian, îmbrăcat în vestmintele lui Ionesco, atent construit, de la rămăsitele unei bărbi nerase pînă la gîjîitul unei voci ce vine din străfundurile imemoriale ale personajului. Un alt travesti este cel al Domnului Martin, în care Cosmina Rusu pune bazele unui caracter golit de orice continut, unul în care ticul a înlocuit gestul natural, iar automatismul a devenit mod de definire a fiintei umane. În fine, tot în rol masculin, Pompierul, am regăsit-o pe Bianca Ioan: interpretare de un pitoresc aparte, control remarcabil pe limbaj si atitudine. De partea cealaltă, personajele feminine ale piesei o au în prim plan pe Loredana Ionită. Recunosc, maturizarea accelerată a acestei actrite m-a luat prin surprindere: are fortă, personalitate scenică si, mai cu seamă, o voce specială pe care stie să si-o pună în valoare; îi reuseste o compozitie de zile mari! Si Roxana Durneac, în doamna Martin, are o ingenuitate bine controlată, e fragilă si, totodată, sfichiuitoare, asemenea unui personaj de teatru absurd care se respectă. Menajera Geaninei Alecsoaie are stridentele impuse de o viziune asupra personajului care, spuneam, aminteste de violenta difuză manifestată de menajera din Lectia. În fine, Alexandra Cantemir surprinde plăcut în gratiosul ei moment dansat, destul de diferit fată de „fetele rele” cu care ne obisnuise de-a lungul timpului.

Pe toată această distributie, asemenea unui duh peste ape, Mihaela Arsenescu Werner construieste, asează, nuantează, cizelează. O simti trăind în fiecare dintre personajele studentelor ei, discret, fără a impune cuiva inconfundabilul ei stil actoricesc, dar oferindu-se, cheltuindu-se pe sine unei generatii pe care o iubeste si în care se regăseste din plin.

Revista indexata EBSCO