Jun 28, 2013

Posted by in ARTE

Bogdan ULMU – Dialog neconventional cu Andrei Serban (VI) – Regizorul Alexa Visarion

Pintilie scrie undeva, într-o carte minunată (bricabrac): ne uram cum numai la Operă se pot urî doi oameni. Credeti că la teatru cuantumul urii este mai scăzut?

Din păcate, teatrul nu mai stîrneste aceleasi pasiuni, azi. Este inferior celui care se făcea înainte. Nu mai contează, atît de mult. Actorii vin la teatru ca la servici si-abia asteaptă să fugă la o telenovelă. Publicul, la Bucuresti, se scoală-n picioare si aplaudă la orice tîmpenie. Mi-am si zis că dacă vin si la Lear (pe care l-am refăcut) si aplaudă-n picioare, mă sinucid. Să aplaude stînd jos.

La Operă sînt pasiuni foarte mari: o cîntăreată, ca să ia un si foarte înalt, trebuie să facă un efort special, pe cînd la teatru, un actor joacă din vîrful buzelor, fără efort. La Operă e mai greu, ca să cînti trebuie un profesionism teribil, si dacă un regizor cere lucruri pe care soprana chiar nu poate să le facă, sigur că te urăste de moarte! Ura e justificată. Da, ura la Operă vine din pasiune si-mi pare rău că în teatru aceasta nu mai există.

Povesteati undeva că-n primele spectacole de Operă lucrati mai mult cu corul & figurantii, deoarece cu solistii nu găseati o punte de comunicare. Acum văd că s-a schimbat situatia…

Mi s-a întîmplat, uneori. Din ce în ce lucrez cu solisti tineri, care-s mult mai deschisi si-nteleg că vocea iese din trup, si dacă trupul nu este viu, antrenat, nici vocea nu va fi grozavă. Trebuie o relatie cu muzica, cu partenerul. Au înteles că ei se exprimă si prin corp, nu doar prin voce.

După Troienele, plecati la Paris, am întes…

Da, fac la operă o lucrare de Musorski, despre epopeea poporului rus, extraordinară! O fac cu multi solisti rusi, cred că va iesi ceva impresionant. Iar la finele lui ianuarie, mă-ntorc la scoală, la Columbia.

Vă dau satisfactii activitatea de pedagog, la fel de mari precum cea de regizor?

Imense! Nu m-asteptam! Pentru că am acceptat experienta de profesor, iar copiii erau mici si am obligatii fată de ei, să-i trimit la cele mai mari scoli, ori onorariile de regizor nu-mi ajungeau, îmi trebuia ceva sigur, un salariu permanent, stiti cum e…

Stiu bine.

Dar nu aveam certitudinea vocatiei mele pedagogice. Nu credeam că o să fie ceva permanent. Ca să realizez că, cu studentii faci un teatru extraordinar, fiindcă ei sînt mereu în schimbare, vin altii, tot timpul, sînt flămînzi de experiente; americanii sînt curajosi, se concentrează teribil, si ceea ce fac cu ei o fac relaxat, deoarece nu trăiesc în tensiune – ceea ce fac trebuie să placă publicului, ori criticii. Fac ce vreau, las imaginatia să meargă cît de departe, iar finalul exte pur-experimental, sînt într-o insulă ideală…

Ca Prospero…

Exact.

Vă contaminează si cu tineretea, cu prospetimea…

Da. E un sablon să spui că-nveti de la studenti, da-n cazul meu chiar am avut ce învăta de la ei.

Ne apropiem de final, dar sper că nu v-am obosit…

Deloc!

Ati citit cronica la Indiile galante, în revista on-line Yorick?

Nu, nici nu stiu cum să găsesc Yorick..

V-o trimit. E bine scrisă. Altceva: ca bucurestean pasionat de Caragiale, vă pun o întrebare demnă de Anul Caragiale (interviul este din decembrie 2012, adică în ultima lună a Anului Caragiale) – ce relatie aveti cu El? (dincolo de episodul din liceu, cînd ati montat Năpasta)?

Am pus Năpasta fiindcă eram îndrăgostit de Emil Botta. Cred că l-am văzut de cincizeci de ori, în Ion!…

Era inimitabil!

Prindeam fiecare ton, fiecare gest… sigur că era inimitabil, dar eu în clasa a XI-a am regizat si am jucat Ion Nebunul. Evident că era un spectacol scolăresc, dar a însemnat primul meu pas în teatru!

Excelent debut! Apoi, ce s-a mai întîmplat?

Am vrut să fac O Scrisoare pierdută, la La Mama cu actorii americani care-au jucat în Trilogia…, actori dornici să joace, dar oricît am lucrat la traducere, ne-a fost greu să găsim orice urmă de umor! Piesa e intraductibilă. Este atît de trist că doi titani ai literaturii române – Eminescu si Caragiale – sînt intraductibili! Ce-i aia Răcnetul Carpatilor? Le era imposibil să-nteleagă! Lumea de-aici nu e cea de-acolo, desi coruptia, minciuna, ipocrizia sînt si-acolo, dar limbajul e inaccesibil. Asta-i problema.

Am pătit-o si eu, cînd l-am montat în germană… Valeriu Moisescu spunea că nenea Iancu e greu de tradus… si-n română!.

Am mers cu repetitiile pînă la jumate, si ne-am oprit.

Dar în România? Tare as fi vrut să văd un Caragiale în regia dumneavoastră!

În România, în vara aceasta, la Mogosoaia, cu Academia itinerantă (proiect la care tin foarte mult) am făcut Shakespeare si Caragiale. Dar în circuit închis. La aceste sesiuni de vară, vin actori, locuim împreună, mîncăm împreună, lucrăm împreună, de la ora 6, la ora 24, zilnic.

Din păcate proiectul e oprit, deoarece ICR-ul îl gestiona; dacă l-as relua, v-as invita să participati, căci e foarte interesant, mult mai interesant decît a face un spectacol. Acesti tineri care sînt produsul unei scoli jalnice din Bucuresti, primiti cu ghiotura, la grămadă. Nu mai sînt nici profesori, de aceea teatrul românesc merge în prăpastie (vorbesc doar de Universitatea din Bucuresti). Deci, n-am făcut cu ei piesele, ci cîteva schite – spre exemplu, Românii verzi – celebre si mai putin celebre, lucrate diferit de cum se lucrează ele de-obicei. Am căutat un anumit sens al ritmului, al limbajului, parcă erau alte texte.

Am făcut recent, în cadrul festivalului, timp de o zi, un Atelierpe santier. Într-o hală neterminată, pe schelării, am adus pămînt pe jos si am improvizat, reluînd momentele făcute la Mogosoaia. Publicul a rămas socat. Sunau atît de acum, spuneau ceea ce se-ntîmplă azi, se recunosteau monstruozitatea ipocriziei, a nationalismului, care se vede seral la tv. (va urma)

Revista indexata EBSCO