Sep 23, 2013

Posted by in Autori

Eugen MUNTEANU – Florin Faifer. Încercare de portret

Florin Faifer a împlinit recent şaptezeci de ani. Acest eveniment este atît de incredibil, încît aproape toţi prietenii şi admiratorii lui, numeroşi, par să nu‑l fi băgat de seamă sau să fi gîndit că vîrsta aceasta, un hotar redutabil pentru cei mai mulţi dintre muritori, nu înseamnă mare lucru pentru veşnic tînărul F.F. Natură fericită, răsfăţat de toată lumea o viaţă întreagă, personajul nostru nu arată nimic bătrînesc sau bătrînicios în ţinută, conversaţie, scris.

Caracterologii clasici erau mereu în căutarea unui „cifru” al personajului lor, a unui ce care să‑i definească acestuia esenţa, adică felul său unic de a fi. În „feldeinţa” faiferului meu dilematicitatea pare să fie centrală şi definitorie. Dacă vezi în el un filolog pedant pînă la virgulă şi iotă, nu greşeşti deloc, la fel cum nu greşeşti dacă îi percepi mai ales latura de inefabil şi fulguranţă artistică. Florin Faifer este şi una şi alta, adică istoric literar cu metodă şi îndelung exerciţiu, dar şi caligraf de vocaţie, grijuliu pînă la calofilie la frumuseţea scriiturii, la detaliu, armonie a culorilor, precizie şi expresivitate a desenului. Om de cultură autentic şi fără morgă sau fumuri, cu vaste lecturi în literatura universală şi posesor al unor ferme criterii personale de judecată şi evaluare, Faifer are însă oroare de gesticulaţia erudită explicită. Am recunoscut la el de multă vreme acea soliditate reconfortantă a învăţatului, asociată însă cu discreţia reprezentantului unei rase parcă străvechi, pentru care discreţia este firească şi obligatorie, căci vine din educaţia primară. Florin este român get‑beget şi îşi asumă românitatea cu convingere. Dar ceva din el, nu doar numele, evocă parcă o ascendenţă mai … de soi.

O altă componentă dilematică a recentului septuagenar o descifrez în alianţa dintre nevoia lui irepresibilă de dialog şi, încă o dată, o discreţie aproape exagerată, care ajunge uneori comparabilă cu retractibilitatea plantei numită de botanişti „Mimosa pudica”, cu care Florin mai are în comun, pe lîngă senzitivitatea excesivă, şi un fel propriu de exotism (mimat?). Fiu de intelectuali umanişti, scriitori ei înşişi, Faifer s‑a acomodat destul de greu în redutabila cohortă a criticilor şi eseiştilor literari ai celei de‑a doua generaţii postbelice ‑ cei mai mulţi dintre ei homines novi de extracţie modestă ‑ încercînd să‑şi disimuleze avantajele unei bune educaţii în familie: bun simţ „înnăscut”, civilitate, eleganţă comportamentală, delicateţe sufletească, discreţie. Nu sunt sigur că această disimulare auto‑impusă a fost, pentru „cariera” lui Florin Faifer cea mai bună strategie. Lipsa totală de ambiţie şi agresivitate carieristă din partea unora ca el a permis căţărarea în „canonul” actualităţii, drept „critici de direcţie”, mentori publici şi cumularzi de felurite funcţii şi onoruri, a unor personalităţi, în fond, mediocre. Aşa se face că, în clasificările şi ierarhiile (semi)oficiale, Florin Faifer figurează rareori pe locul la care imensul talent, gustul sigur şi onestitatea l‑ar îndreptăţi, şi anume între primii şapte‑opt istorici şi critici literari ai vremilor noastre. Iniţiaţii ştiu precis, cunoscătorii ar putea evalua şi singuri rolul proeminent pe care l‑a jucat Florin Faifer în revizuirea, corectarea şi definitivarea unui mare număr de articole lexicografice din cele şapte volume masive ale dicţionarului academic general al literaturii române, elaborat sub autoritatea academicianului Eugen Simion.

În ciuda unui temperament blînd şi plăcut, al unei superioare diponibilităţi spre compromis sentimental, nişte lari paradoxali şi cam avari l‑au hărăzit pe cel mai bun cunoscător al literaturii româneşti de călătorie unei singurătăţi casnice şi relativ sedentare. Nu importă! F.F. şi‑a menţinut tonusul vital, dovedind, prin gesturi bine ţintite, un devotament deopotrivă filial (a editat cu pricepere şi acribie textele literare ale ambilor părinţi, tatăl, Laurenţiu, un dramaturg interesant, mama, Margareta, ageră epigramistă…), ca şi patern (fiul, nora şi nepotul prietenului nostru ar putea depune cele mai convingătoare mărturii).

Un singuratic aşadar, dar unul care s‑a dovedit în stare să se supună rigorilor muncii într‑o echipă, cea a dicţionarului general. Dar şi în această ipostază Faifer nu şi‑a putut ocoli predeterminarea de artizan: Midas moldav, F.F. a convertit tehnica în virtuozitate, scoţînd din profilul unor autori minori mici bijuterii stilistice. Cine citeşte cu atenţie articolele sale de dicţionar nu poate să nu remarce subtilitatea discursului critic şi perfecţiunea formală a frazării. Dacă limbile ar putea fi privite ca zeiţe sau regine, s‑ar putea spune că Florin Faifer este unul dintre favoriţii limbii române! Căci limba română scrisă de Faifer respiră culmile cele mai rarefiate ale expresivităţii, plenitudinii şi clarităţii şi poate fi luată ca model de clasicitate în manualele şcolare. În plus, talentul şi şlefuirile succesive dau textelor sale, pe lîngă transparenţa cristalului, politrofia surprinzătoare a unui fruct tropical. Arhaisme şi cuvinte livreşti sunt armonios puse alături de neologisme şi creaţii lexicale personale în ţesătura unei sintaxe subtile, cu migala unuia din marii artişti bijutieri ai Renaşterii italiene! Eu văd aici nu rigoarea rutinieră a unui artizan de clasă, ci combustia strunită a artistului autentic, obsedat de perfecţiune. Aş mai remarca în eseistica lui Florin Faifer un fel de voluptate a evitării evocării unor idei „mari”, în favoarea unui discurs colocvial despre lucruri ferme (oameni, locuri, cărţi, forme literare etc.).

Revenind la profilul personajului, mă gîndesc că un observator inexpert s‑ar grăbi să constate o doză oarecare de neseriozitate şi de răsfăţ copilăros în comportamentul lui Florin. Eu văd în aceste aparente umbre o modalitate de apărare faţă de agresiunea exteriorului a unui suflet mult prea sensibil! În acelaşi scop mi se pare că Florin apelează şi la un fel de artă a disimulării  sui generis, pe care pare să o fi deprins din lumea teatrului, pe care l‑a servit cu inteligenţă şi pasiune ca profesor la conservatorul din Iaşi, comentator al fenomenului scenic şi … secretar literar al Naţionalului ieşean.

Aş mai semnala un paradox, care mi se pare cel mai izbitor. Autorul celei mai bune sinteze despre literatura românească despre călătorii nu a ieşit din ţărişoară decît recent şi mai mult purtat, dus sau împins de alţii decît din pornire proprie. Grijuliu, călătorul întîrziat a găsit însă timpul să‑şi povestească detaliat impresiile dinicugolesciene ale unor peripluri, repet, foarte recente, freiburgheze, pariziene sau vieneze… Impresia mea de cititor este aceea că, atunci cînd relatează despre călătoriile proprii, Faifer o face cu metodă şi cu o spontaneitate înscenată, ca şi cînd ar urmări scrupulos să nu semene cu niciunul dintre predecesori. El arată că ştie atît de bine ticurile şi trucurile călătorilor, încît poate mima perfect orice, inclusiv spontaneitatea!

Florin Faifer este, în fond, dincolo de (auto)răsăfţul ludic şi (auto)ironic, un om serios şi responsabil. Ghiceşti întotdeauna, în scrisul său, îndelunga cumpănire şi şlefuirea stilistică a fiecărei frînturi de frază. În ce mă priveşte, cînd reuşeşte să îşi învinge „naturelul” de persoană delicată şi să mă „inoportuneze” cu vreun telefon, Florin mă mai consultă (destul de rar) despre cum cred că ar suna cutare cuvînt inventat de el sau cutare secvenţă, în română, în latină sau în vreo altă limbă. Spontaneitatea dorită este la Faifer nu doar efectul talentului, ci şi al unei migăloase prelucrări artizanale. Dintre toate meşteşugurile arhetipale, arta lui Faifer se apropie cel mai mult de cea a aurarului de altădată (aş fi spus a „zlătarului”, dacă aş fi posedat dreapta lui măsură stilistică!), îngenunchiat pe un covoraş într‑un colţ umil al iarmarocului, cu nicovala minusculă, cu dăltiţele şi ciocănelele lui, şlefuind un graţios inel pentru presupusa iubită a unui potenţial muşteriu.

Artist autentic, prietenul meu nu este totuşi un simplu artizan! Titlurile articolelor şi al cărţilor sale sunt întotdeauna nişte metafore memorabile, despre care nu vom afla niciodată ‑ cred că şi el însuşi, creatorul lor, a uitat ‑ dacă i‑au venit printr‑o inspiraţie spontană sau au fost forjate cu atenţie şi minuţie. Iată cîteva mostre, ca să mă limitez doar la titlurile principalelor sale volume: semnele lui Hermes, cordonul de argint, efectul de prismă, faldurile Mnemosynei, pluta de naufragiu, cordonul de argint, efectul de prismă.

La mulţi ani, Florin Faifer! Declar că sunt fericit că am avut norocul să îţi fiu contemporan, coleg şi prieten.

 

Eugen Munteanu

Revista indexata EBSCO