Dec 27, 2013

Posted by in Consemnari

Vasile IANCU – Revelionul ratat

vasile iancuDe cîţiva ani nu mai prinsese un concediu la sărbătorile de iarnă. Măcar o săptămînă. De la o vreme, noaptea de revelion e umbrită de o tensiune de nimeni ştiută. Şi trece ca oricare altă noapte. Îşi aminteşte, la aceste pasaje dintre ani, cu nostalgie duioasă, de sărbătorile din copilărie. Aşteptate cu înfrigurare misterioasă, cu o bucurie continuă, de îndată ce se împlinea hramul bisericii din Valea Doamnei, de Sfîntul Nicolae, care prevestea ce avea să vină. Întîlnirile pe Dealul Cerului, la săniuş, cu băieţii, în zile, parcă, fără sfîrşit, pregătirea bicelor şi buhaiului, împănarea pluguşorului cu noi versuri, repetiţiile, în grupul prietenilor, a repertoriului, după ei, unic, nemaiauzit, şi într-un fel aveau dreptate, fiecare ceată spunea o altă poveste, într-alt chip, la vîrste şi nopţi diferite, alte ape treceau peste pietrele rîului. Aşteptările, bucuriile, plăcerile erau mereu altele… Au fost, s-au terminat.

Vicleanul rinocer îi zice că nu poate lăsa pe oricine să facă ziarele din aceste zile, adică, să fie de dîrvală în tipografie. Că de făcut, el şi secretarul tehnic de redacţie, un vulpoi care nu-i ieşea din cuvînt nici cu o silabă, vegheau la încropirea gazetei. „Este răspundere mare, tovarăşu’ Moroşan…Mesajul secretarului general al partidului, primul număr din ianuarie cu informaţii şi reportaje de la foc continuu, de la revelioanele tovărăşeşti… Aveţi experienţă. Ce mai, mă bazez pe dumneavoastră”. Parşivenia e că sub acest pretext măgulitor, căruia Iustin Moroşan îi ştie ascunzişul, rinocerul-şef voia să-i strice orice bucurie, ori de cîte ori avea ocazia, să-i plătească mereu poliţe. Şi mai este un adevăr netulburat: rinocerul nu vrea să rişte nimic. Are un instinct de conservare cum numai animalele de pradă au. Doar două slăbiciuni are: adorarea şefilor săi, pe toată scara ierarhică, o puzderie, pînă la cel mai iubit din fruntea partidului, statului, armatei, minerilor, arhitecţilor, agricultorilor etc., şi nevasta, iubita lui de la grădiniţă. În urmă cu trei ani, cît pe ce să i se disloce fotoliul de fundul lăţit de atîtea funcţii în birocraţia de partid. În numărul festiv de pe 3 ianuarie, apăruseră două gafe tipografice scandaloase. Unii le-au definit „erori subversive”. Pe prima pagină, în deschidere, cu litere mari, corp 36, în loc de mesajul tovarăşu’lui secretar general, preşedintele republicii ş.a.m.d., scria masajul, iar vestitul prenume Nicolae era slavizat – ce oroare naţională! – Nicolea. Mai lipsea k-ul şi zarva ajungea pînă la Moscova. Capul limpede, poetul oficial al judeţului, ţinut în braţe graţie unui influent criticastru din Uniunea Scriitorilor, nu se ştie din ce motive, numai limpede nu era. Şi, pentru că nu se trezise bine din mahmureala sărbătorilor, după principiul băutorilor înveteraţi, cui pe cui se scoate, mai trăsnise un rachiu înainte de a intra în tipografie. ?inuse un discurs lirico-patriotic zeţarilor şi linotipiştilor, recitase din propriile creaţii, evocîndu-şi ţăranii din Alboteasa natală, descendenţi direcţi ai dacilor liberi, chiar ai costobocilor, şi în loc să mai „perie” ziarul, măcar titlurile, a adormit cu capul pe birou. Aşa l-a găsit meşterul de la rotativă, cînd a venit să-i ceară bunul de tipar. S-a trezit din sforăiturile adînci şi i-a zis: „Dă-i drumul, nea Petrică! Ai, aici, semnătura mea. Am încredere în mata ca-n tata”. De la prima oră a dimineţii, abia se deschiseseră chioşcurile de ziare, responsabilul de număr, pesemne, şi ăsta cu capul în traista cu sticluţă, corectorii au fost trimişi să adune toate ziarele de pe reţeaua de distribuţie, tuturor li s-au tăiat lefurile cu zece la sută şi, bineînţels, au fost mustraţi sever în organizaţie. În tîrgul în care un astfel de eveniment capătă dimensiuni planetare, securiştii au intrat rapid în rolurile lor de trăgători de limbă, de aruncători de nade provocatoare. Dacă, la mijloc, fusese vorba de o conspiraţie a duşmanilor secretarului general? Cu un an în urmă, prozatorul disident Paul Goma ceruse azil politic în Franţa, în acea toamnă, la Iaşi, la o adunare poeticească, cîţiva scriitori atacaseră deschis cenzura politică şi literatura aservită partidului. Dacă versificările omagiale pot fi numite literatură. Aşa că poliţia gîndirii străjuia cu maximă abnegaţie, să nu care cumva sacrosancta personalitate din capul tuturor treburilor statului să fie atinsă cu o literă ofensatoare. Rime şi ritmuri preamăritoare, cîte poftea… Norocul lui Iustin Moroşan a fost că în acele zile făcuse o gripă severă şi fusese nevoit să stea în casă. Nu asistase la circ.

„Ha-ha-ha, rîde gros şi fals, zguduindu-şi bîrdanul, cînd Iustin Moroşan catadicseşte să-i reproşeze vreo mizerie. Deşi ştie că strică orzul pe gîşte. Nu trebuie să vă supăraţi, tovarăşu’ Moroşan”. Şi repeta proverbul acoperitor pentru destule ticăloşii: Cine nu munceşte nu greşeşte. Numai că el nici nu muncea. El, cu gura prin şedinţe şi cu ticluirea cuvîntărilor primului activist al judeţului, plagiind copios din organul central al partidului. Trecea drept logofătul cel mare. Se apropia, familiar, mai-mai, să-i dea un cot în coaste, ca de la şeful cel îngăduitor la subalternul nărăvaş, care trebuie adus pe calea cea justă. Moroşan se uita la el rece-sloi, şi rinocerul se oprea din pornirea lui gestuală. Fireşte, la zaiafeturile tovărăşeşti de la cabana din Pădurea Raiului, rinocerul cel mic de la gazetă primea coate, bătăi pe burtă, încasa glume în doi peri, dar acolo, între mahări, rinoceri mari, elefanţi, hipopotami, chiţcăia şi rîdea strepezit. Fără să-i fi făcut vreun rău, să-l fi jignit în vreun fel, acest activist îi purta sîmbetele de cum fusese plantat în fruntea ziarului. Nici nu-l cunoscuse pînă atunci. Ostilitatea s-a acutizat evident atunci cînd, într-o întrunire redacţională, în prezenţa secretarului cu presa şi propaganda, Iustin Moroşan a propus proiectul unui supliment de cultură al ziarului, cu apariţie, deocamdată, trimestrială. Se gîndise de multă vreme la această revistă. Apăruseră şi în alte centre de judeţ, evident, mult mai…culturale decît tîrgul pierzaniei, asemenea suplimente. Cu ecouri destul de favorabile. Avea un dosar consistent cu toate detaliile redacţionale, pe pagini şi rubrici, cu nume de colaboratori din centre universitare, pe care conta, cu scriitori de prin mai toate oraşele mari ale ţării, legaţi într-un fel sau altul de judeţul ăsta nefericit, unii dintre ei, prieteni, amici din presa literară. Putea scoate oricînd cel puţin două numere compacte. La machetare şi ilustraţii îl ajutase un talentat tehnoredactor şi grafician dintr-o editură. Editorialele politice le rezervase, desigur, rinocerului, să se simtă şi el părtaş la un asemenea proiect. Straniu, a fost aprobat în biroul judeţean. A auzit chiar că au fost cîteva voci entuziaste. Un director de fabrică, membru în acest birou, om cultivat, a zis că el poate da o cotă parte din fondul de publicitate pentru tipărirea revistei, pentru o hîrtie de calitate. Cînd rinocerul şi-a dat seama – instinctul de conservare funcţiona ireproşabil – că acest supliment de cultură-literatură va fi coordonat direct de Iustin Moroşan, el care rămăsese la nivel de „Mîndruliţa de la munte” şi „Iarna pe uliţă”, fără nici o legătură cu lumea literară, a făcut ceea ce se pricepea cel mai bine: demolarea „adversarului”. Influenţa pe care o are asupra primului activist al judeţului, doar e scribul său devotat, a fost decisivă. „Nu sînt bani, tovarăşu’ Moroşan. Şi nici nu este timpul acum pentru aşa ceva. Mai tîrziu, poate. Am această indicaţie de la primul-secretar. E clar, cred”. Mai clar nu se putea. E drept că şi Iustin Moroşan nu-i iartă ignoranţa fudulă şi-l taxează cînd îi este lumea mai dragă, adică, în şedinţele redacţionale strict profesionale, cînd „şăful” se proţăpeşte fălos în capul mesei. Vorbeşte de titluri care se bat cap în cap, de articole lungi, apă de ploaie, care pot fi concentrate într-o ştire de trei-patru fraze logice, bine legate, de texte pastişate după ziare centrale, de rubrici inutile, promovînd scandalul de mahala, de legende şchioape ca nişte lozinci inepte… Articlerii cu musca pe căciulă l-ar mînca, şi ei, pe pîine. Colegul Bică Toader, cu care are, cînd şi cînd, discuţii amicale la o cafea, „la Ioana”, cea mai răsărită cafenea din tîrg, unde poţi găsi, discret, şi o cafea adevărată, nu numai nechezol, puturosul amestec de cereale prăjite şi jir măcinat, îl dăscăleşte blajin şi prudent să-i lase în pace pe neisprăviţi şi, în primul rînd, pe rinocer. Tare i-ar fi plăcut lui Bică să fie sfetnicul unui ştab din nomenklatură. „Ţi-i ridici în cap pe toţi, îl probozeşte. Şi- aşa nu dregi nimic. Ce crezi că Slăvescu n-o să mai publice procese-verbale de pe tarlale? Sau că Jitaru n-o să mai copieze din Scînteia tineretului? Ăsta-i mai şmecher, nu plagiază din Scînteia bătrînă, unde se duc toţi proştii la furat. Sau că Vasiloni n-o să mai vină cu ştiri luate mot-ŕ-mot din rapoartele Miliţiei? Fii liniştit. Atîta pot, atîta fac. Ne faci viaţa amară tuturor, asta faci. Şi, să ştii, Iustine, la prima restructurare, eşti cap de listă”. Are dreptate. Apoi, îi reaminteşte că el, la o adică, are spatele asigurat. Daria, nevastă-sa, de curînd propulsată la agenţia de presă din capitală, prin protecţia unui secretar din comitetul central, se zvoneşte, rudă cu maică-sa, mîine-poimîine va interveni şi pentru el. Familia, celula de bază a societăţii, trebuie consolidată. Bică mustăceşte semnificativ.

La acest sfîrşit de an, i se face un hatîr. Curios şi suspect. I s-au acordat cele şapte zile de concediu, o restanţă din vară. Un drept al său, primit ca un privilegiu. Nu înţelege ce s-a petrecut în creierul crepuscular al rinocerului îmblănit. „Nu-i exclus să-mi pregătească o porcărie”, îşi spune. Are această aproape convingere, nu prejudecată, că atunci cînd un neprieten îi zîmbeşte unsuros ori îi susură vorbe flatante, trebuie să se aştepte la o copită din partea camelonului. Verificase chestia asta.

Prefaţează anul ce vine cu un mic compromis. Asta e viaţa lui: un şir de compromisuri mărunte. Cum e, la drept vorbind, a mai tuturor oamenilor. Probabil, anahoreţii izolaţi de lume, dedicaţi numai rugăciunilor şi muncilor umile, mulţumindu-se cu un codru de pîine şi o cană cu apă, fac excepţie. Nu s-a gîndit niciodată la mari compromisuri, la acelea care strică sufletul şi substanţa gînditoare. Are grijă, cît poate, ca în creier să nu-i cotrobăie nimeni, să nu permită nimănui să-i afle, silnic, gîndurile intime. Acolo, n-are acces decît Dumnezeu şi el. Dar nici el, în totalitate şi oricînd. Sînt zone inaccesibile raţiunii. Ştie asta de mult. Neînsemnata concesie a debutat cu două zile înainte de Anul nou. În pofida dorinţei inimii sale de a sta acasă, fără grija articolelor de conjunctură penibilă, pentru care nu avea nici o chemare, dimpotrivă, a serviciului în tipografie, a acceptat să vină în acest oraş din marginea Bărăganului, la neamurile sale prin alianţă, în casă străină, să se ghiftuiască în noaptea Sfîntului Vasile, să-şi otrăvească mintea cu ţuică proastă, poslete, cum i se spune în Valea Doamnei, unde rachiul cinstit se trage de două ori. Numai pleşcarii nărăviţi la tării, ţine minte, se gudurau pe lîngă taică-su, cînd punea în lucru alambicul cel mare din aramă, înainte de sărbători, şi primeau cîte o cană de poslete cald, pe care îl dădeau pe gît ca pe apă. Doar era de pomană. Cutremurul cărnii. A înţeles perfect dorinţa iubitei lui consoarte, care voia neapărat ca acest revelion să-l facă şi alături de dragul ei frate Alex. Din copilărie, îi tot reamintea, n-au mai făcut sărbătorile de iarnă împreună.

… Se trece de ora zero, se cîntă „la mulţi ani”, se ciocnesc paharele cu şampanie. Nu lipsesc îmbrăţişările, pupăturile, urările de mai bine… Pentru Iustin Moroşan începe să fie o noapte insipidă pînă la oboseală. Iese afară, în curtea casei, bucurîndu-se de aerul tare, de foşnetul calm al celor doi brazi maiestuoşi de la poartă. Casa socrilor lui Alex este pe o stradelă lăturalnică, înfundată, cu doar patru imobile. Nu se aude nici un fîşîit de maşină, nici măcar un lătrat de cîine, nici un răpăit de tobe. Ca şi cum n-ar fi noaptea Sfîntului Vasile. O tăcere siderală, nefirească. Cerul e senin, geros, ultramarin, luminat de pîlpîirile misterioase ale stelelor. Se linişteşte ca după o băutură balsamică. Scoate o ţigară. O aprinde. Fumul ierbii îi irită puţin fiinţa şi se întreabă, şi acum, în această atmosferă pură de iarnă cristalină, cînd va renunţa la acest nărav mizer. Vorbele din interior, vorbe amestecate, rostogolite, întretăiate, uneori, teatrale, alteori, sentimentale, poate, şi sincere, curate, au intrat în neant. La un moment dat, cum urmărea amuzat rotocoalele de fum rispindu-se în văzduhul limpede, din spate, aude o voce necunoscută:

– E foarte plăcut în aerul ăsta rece…

Bărbatul care vrea să lege o conversaţie cu Iustin Moroşan e medic militar în garnizoana în care este ofiţer şi Alex, amîndoi, a înţeles, colegi şi buni prieteni din liceul militar. Printr-o întîmplare norocoasă au nimerit în aceeaşi unitate. Într-una din multele garnizoane din oraş. Nu înţelege de ce s-o fi concentrat aici atîta soldăţime. În zile de permisie pentru răcani, pe străzi, vezi mai multe uniforme militare decît haine civile. Nu-i auzise glasul decît rareori. Rostea cîte o propoziţie scurtă şi zîmbea îngăduitor. Mai mult asculta. Nevastă-sa, o doamnă cam opulentă, deşi tînără, dar frumoasă, cu un ten brun splendid şi ochi adînci, o frumuseţe orientală, elegant îmbrăcată, e farmacistă. Se uita uneori la bărbatu-su, pe sub sprîncenele negre, codate, cu ochii ei galeşi, ca şi cum i-ar fi spus: „Hai să mergem, iubitule”.

– Aveţi dreptate.

Medicul a scos o ţigară. Kent, bine-nţeles. Moroşan i-a oferit foc de la bricheta cu benzină, grea, metalică, nichelată. O amintire de la unchiul Nicolae care, la rîndu-i, o avea în dar de la un neamţ, un prieten de-al său din poliţia militară germană, din vremea cînd armata română era aliata Wehrmacht-ului. Un fel de talisman al legăturii sale sentimentale cu acest bărbat zbuciumat, dus din astă lume. Îi dăruise bricheta, cine ştie pe unde ascunsă, la ultima lor întîlnire, cînd fusese să-l vadă, în casa bunicului din Valea Doamnei. Era un bărbat sfîrşit. Se aciuase la bătrînul său tată, după ce fusese amnistiat în anul de graţie 1964, şi trăia dintr-o pensie amărîtă şi din ce scotea de pe grădina din spatele casei. Atunci, i-a povestit cîte ceva, frînturi palide, de parcă fusese programat ce să spună, din anii supravieţuirii prin puşcăriile politice. Nu i-a scormonit în nici un fel sufletul, memoria. A istorisit ce a voit el.

– V-aţi gîndit vreodată să plecaţi definitiv din ţară?

Întrebarea, recunoaşte, l-a luat prin surprindere. La orice alta s-ar fi aşteptat de la acest încă tînăr bărbat, totuşi, ofiţer al armatei române. Care, acum observa, n-avea nimic din comportamentul, din ţinuta unui militar. Nu pentru că e îmbrăcat civil, foarte lejer şi, totodată, distins: blugi autentici, sacou dintr-o stofă fină de alpaca, cărămiziu deschis, cămaşă din bumbac mercerizat de culoarea nisipului, pe sub gulerul căreia are o eşarfă fină din mătase naturală, legată ca o lavalieră, pantofi de Guban, maronii, butoni din argint, lucraţi artizanal. Parcă ar fi fost un actor dintr-un film artistic italian, cu eroi romantici. Ba, lăsa şi impresia unui intelectual blazat, nonconformist, în răspăr izbitor cu ţinuta colonelului, comandantul garnizoanei, oaspetele de onoare la acest revelion, care-şi purta costumul civil tot ca pe o uniformă cazonă. Într-un climat în care toată lumea suspectează pe toată lumea, subiectul plecării definitive din România fiind unul delicat şi imprudent, Iustin Moroşan l-a întrebat, şi el, curios:

– Dar de ce să plec defintiv? La călătorii turistice, culturale, în Occident, mă gîndesc deseori. E mai greu cu vizele, cu valuta…

– Din multe motive, pe care le ştiţi foarte bine, răspunde tranşant medicul. De pildă, dumneavoastră nu aţi vrea să scrieţi şi altceva de cît vi se dă voie să publicaţi? Poate, scrieţi pentru sertar, dar cine vă garantează că paginile alea nu vor rămîne ca nişte schelete într-un osuar?

– E adevărat ce spuneţi. Însă, dumneavoastră ce motive aveţi să vă gîndiţi la această idee? Bănuiesc că oricum o duceţi mult mai bine decît cea mai mare parte a populaţiei. Ca ofiţer, mai cu seamă medic, sînteţi protejat de atîtea umilitoare chestiuni ce privesc viaţa noastră cea de toate zilele. Şi chiar dacă lucraţi într-un mediu cazon, medicul are totuşi alt regim. În cele cîteva luni de armată cu termen redus, am putut sesiza care e diferenţa. Într-o garnizoană, de medic are nevoie şi soldatul şi generalul.

– În parte, şi dumneavoastră aveţi dreptate. Dar, de o bună bucată de vreme, mi-am dat seama că am ales un drum foarte nepotrivit. Ca să folosesc un eufemism. N-am nici o afinitate cu regimul cazon. Mă simt ca un intrus în acest sistem. Cu fiecare zi care trece, am sentimentul că îmi fac viaţa praf. De profesiune, ce să mai vorbesc. Şi atunci cînd soldaţii sînt scoşi la munci agricole, la săpat şanţuri pentru irigaţii, la pietruit şosele şi terasamente feroviare, medicul trebuie să-i însoţească. Mă simt şi eu dezonorat de starea în care a fost adus militarul român. Mă îndoiesc foarte serios că, în caz de război, ferească Dumnezeu, soldatul ăsta poate face faţă cu onoare misiunilor. Aţi auzit, cum să nu auziţi, de multe cazuri de sinucideri în rîndul soldaţilor, de dezertări, de accidente grave în timpul manevrelor, atunci cînd se fac. Probabil, şi Alex v-a mai spus cîte ceva… Nu ştiu dacă v-a mărturisit, dar şi el vrea să scape de uniforma militară. E inginer de radio-telecomunicaţii, specialist de elită. Poate fi la fel de util şi în viaţa civilă. A şi vorbit la direcţia de poştă şi telecomunicaţii. Îl aşteaptă cu braţele deschise. Ştim, e foarte greu. Trebuie rapoarte peste rapoarte, audienţă la ministru. Eu încerc oricum. N-am altă soluţie.

– Şi apoi, plecarea?…

– Nu ştiu deocamdată.

– Soţia dumneavoastră ce zice despre aceste planuri?

– E alături de mine, necondiţionat. Cît priveşte plecarea definitivă din România socialistă, este mai determinată decît mine. Şi o să vă explic de ce. Ea vine dintr-o veche familie de farmacişti. Bunicul ei dinspre tată, elveţian de origine, din zona cantoanelor germane, a deschis prima drogherie adevărată din acest oraş, profilată mai ales pe medicamente. Socrul meu, cu specializare în Elveţia, a preluat afacerea, a extins-o numai pe produse farmaceutice, cu legături comerciale în Germania, în Franţa şi, bineînţeles, în patria tatălui său. Şi a venit nenorocirea: naţionalizarea. Şansa lui, parcă o răsplată pentru binele făcut, a fost că nu intrase în nici un partid, nu se implicase în politicale. Aşa se explică faptul că a fost tolerat ca farmacist al statului în propria-i farmacie. Iar mica lor vilă, mare minune, a scăpat de naţionalizare. Omul ăsta a lăsat loc de bună ziua pentru toată lumea. Cînd penicilina era extrem de scumpă, procurată numai din străinătate, cum ştiţi, la noi nu se fabrica, socrul meu se zbătea şi aducea, pentru cazuri disperate, medicamentul miraculos. Necăjitului, dacă nu avea bani destui pentru o pilulă sau alta, îi zicea să vină cînd o avea. Servea cu aceeaşi amabilitate şi pe căruţaş şi pe primar. Cînd îmi povestesc oamenii ăştia, socrii mei, despre statutul lor în perioada interbelică, îmi vine să urlu. Vă daţi seama ce este în sufletul lor, a fiicei lor? Prin ce-au trecut în anii de teroare stalinistă, cînd în fiecare noapte mai era ridicată cîte o cunoştinţă de-a lor, cîte un prieten? Numai ei ştiu. Noi doar bănuim.

Îl luase frigul pe Iustin Moroşan. Îi propuse medicului Păltineanu să intre în casă.

– Dacă întîrziem prea mult, s-ar putea ca domnul colonel să creadă că punem la cale o conspiraţie, glumi. Nu credeţi?

– La cîte idei fixe are, n-ar fi de mirare să cugete şi la aşa ceva.

– De ce l-a invitat Alex pe acest moş Teacă la revelion? Sărbătoare de familie, la care inviţi numai prieteni foarte apropiaţi, cum sînteţi dumneavoastră.

– Am convenit, împreună cu soţiile noastre, să-l poftim şi pe colonel. Sperăm să ne înţeleagă şi să ne dea aviz favorabil la rapoartele noastre de trecere în rezervă. Nu vă ascund că îl vom sensibiliza şi altfel.

Au intrat în salonul încăpător al casei. Comandantul s-a uitat suspicios-superior la ei şi s-a adresat gazdelor:

– Avem aci nişte dezertori. Ia să le umpleţi paharele şi să le dea iute peste cap, poate, ne spun şi nouă ce au pus ei la cale de atîta vreme?

– Domnule colonel, nu-i zicea, şi la festinul ăsta familial, tovarăşe, ei sînt cei mai buni prieteni ai mei, şi dacă îi bănuiţi de trădare, atunci şi eu sînt vînzător, glumi şi Alex. Se sculă de pe scaun, umplu paharele tuturor, ciocni cu toată lumea, rosti încă o dată „la mulţi ani” şi se aşeză liniştit, privindu-i scurt, complice, pe medic şi pe Iustin Moroşan.

Revista indexata EBSCO