Dec 27, 2013

Posted by in Panoramic editorial

Emilian MARCU – Vitrina cărților

carteMarian Ruscu, Fiul Vampirului, Editura Premier, Ploieşti, 2013, 348 p.

Venit din zona poeziei, aşa ca mulţi dintre prozatorii noştri contemporani, Marian Ruscu a început să se definească şi drept un redutabil prozator. Dacă la mulţi dintre prozatorii proveniţi din rîndul poeţilor se simte, din plin, aerul poematic, acel aer al metaforelor unde e nevoie, dar mai ales unde nu e nevoie, scriind proză metaforică şi uneori chiar excesiv metaforizată, la prozatorul Marian Ruscu se simte doar atîta poezie cîtă este necesară astfel încît romanul, povestirea/ povestea în sine, să nu devină aridă, rece, lipsită de viaţă. Într-un anume fel romanul Fiul Vampirului prelungeşte romanul În jurul grotei, preluînd din acesta, în primul rînd unele personaje, dar mai ales multele drame şi traume prin care înoată unele dintre aceste personaje. Fiind un roman eminamente epic, narativ, cu o succesiune coerentă a acţiunii prin derulare în timp şi în spaţiu, Fiul Vampirului ( vampirul fiind acel erou care stă în anonimat, în planul secund din oglinda, mai ales, dar care are rolul de a suge energia fiului şi de a-i dirija de fapt viaţa), ne prezintă un personaj, Anton Bobeică, mereu măcinat de trecut, măcinat de o sumă de drame la care este părtaş şi de care nu se poate debarasa pe întregul traseul al vieţii sale, astfel că acesta este pus în situaţia ca pe parcurs să-şi schimbe chiar şi numele de familie, poate, poate scapă cumva de obsedanta urmărire din dosare, devenind din Bobeică Truică, prin înfierea lui de o familie doritoare să-l ajute. Dar poate că exact această schimbare, dintr-un nume în altul, care nu-i poate modifica şi starea psihică, este piatra de moară ce i s-a legat de gît şi care îl va urmări toată viaţa. Răsturnînd teoria care adesea ne spune cum că este mereu lupta vieţii cu moartea, în romanul Fiul Vampirului, se întîmpă invers, şi anume lupta morţii cu viaţa, iar vampirul este de fapt unealta morţii, acea unealtă care care suge viaţa din om şi nu sîngele, apelînd la latura de natură psihică, la acea himeră din oglindă, himeră care îl urmăreşte pe Anton Truică în perioadă de creştere şi de descreştere a activităţii lui în plan social. Un precept biblic spune: „Nu da Doamne omului cît poate duce” iar la Marian Ruscu, ghidat de acest precept, personajul din roman primeşte cu asupra de măsură poveri care pînă la urmă îl vor răpune, îl vor pune la pămînt, şi la figurat, dar şi la propriu. Roman ciclic, romanul Fiul Vampirului scris de Marian Ruscu începe cu finalul, fie şi pentru a da şansa epicului să se deruleze fără poticneli în întreaga sa plenitudine. Eroul romanului este descoperit, printr-o stranie întîmplare, de remarcat faptul că întîmplarea joacă un mare rol în epica romanului, de fiica sa, pe care el o părăsise la o vîrstă fragedă, într-o stare de degradare maximă. Trecut prin mai multe vieţi, pentru Anton Truică fiecare etapă devine o nouă viaţă, urmărit de fantoma primei mari iubiri ale sale, este bîntuit şi burduşit de necazuri din toate părţile şi fiecare lucru, bine început, sfîrşeşte tragic, cel mai adesea. Spre finalul vieţii, deci şi al romanului, după ce se căsătoreşte, cu acte în regulă, pentru a treia oară şi îşi ţine fetiţa căruia el i-a dar numele de Angela (înger), în braţe, datorită altei neprevăzute întîmplări, se lasă tîrît spre definitiva sa degradare. Chemat de destin spre locul unde îl podidesc amintirile, are şansa/ neşansa, tot o întîmplare, să fie descoperit într-un şanţ, chiar de Angela, fiica sa, pe care o părăsise cu ani în urmă. Şocul acestei întîlniri este atît de puternic încît nu rezistă şi astfel moartea învinge, îl învinge. Raza de lumină din final îi produce o împăcare cu sine şi cu lumea şi trece în lumea umbrelor cu speranţa reîntîlnirii cu femeia pe care, cu adevărat, a iubito, cu o patimă apropiată de nebunie. Marian Ruscu reuşeşte conturarea unei lumi într-o mare derivă, pe toate planurile, o lume ieşită din matcă, o lume care se repede hulpavă asupra personajelor pe care autorul le prezintă, cu bune şi cu rele, în toată amplitudinea lor. Fiul Vampirului este o carte tentantă la lectură care vine să prezinte o lume de dinainte de război, dar mai ales de după război, cu toate oscilaţiile ei, dar mai ales cu toate victimele, directe sau indirecte, pe care le are în vizor. Este un roman temeinic întocmit, din care se pot învăţa suficient de multe şi din care răzbate cel mai puternic războiul cu viaţa, război care îşi devoră personajele.

 

Mioara Bahna, Aventura lecturii, Proza română contemporană, Editura Junimea, Iaşi, 2013, 232 p.

Consecventă cu sine şi cu proiectul său prin care îşi propune o adevărată radiografie a literaturii române contemporane, poezie şi proză, dar şi a literaturii străine ( vezi Aventura lecturii – scriitori străini, cu prioritate cei care au fost laureaţi ai Premiului Nobel pentru literatură).

Aventura lecturii, proza română contemporană, publicată la prestigioasa editură ieşeană „Junimea” în anul 2013, de Mioara Bahna, se ocupă de proza unor scriitori, mulţi dintre ei redutabili prozatori, care au publicat în ultimii ani, una sau mai multe cărţi, fără a ţine cont de criteriul generaţiilor, al vîrstei sau alte criterii mai mult sau mai puţin litarare, aşa cum se procedează în foarte multe din cazurile unor critici cu pretenţie. Cu o anumită modestie, modestie specifică oamenilor de valoare, care ştiu să preţuiască dar să şi discearnă valorile, autoarea se opreşte asupra cărţilor semnate de: Nicolae Breban, Norman Manea, Petru Popescu, Daniel Drăgan, Mircea Radu Iacoban, pentru a-i numi pe cei dintr-o anumită generaţie, dar şi pe mai tinerii Gabriel Chifu, Nichita Danilov, Ion Groşan, Gheorghe Andrei Neagu, Emilian Marcu, Valeriu Stancu, Alexandru Vlad şi încă alte nume. Autoarea analizează cu parcimonie, cu seriozitate şi cu înţelegere, dar şi cu multă intuiţie romanele în a căror fascinantă lume, în ale căror hăţişuri păşeşte cu delicateţe, cu blîndeţe chiar atunci cînd are ceva de reproşat, dar şi cu fermitate şi exigenţă, o exigenţă care nu se vede la prima lectură, dar se simte. „A scrie despre literatură – spune poetul şi eseistul Florin Dochia, Mioara Bahna a venit în critica literară cu ştiinţa cititorului profesionist, a judecăţii de valoare fondată pe un aparat critic temeinic asumat. Cu incursiunea în prozei româneşti, după aceea din aria poeziei, imaginea se împlineşte, iar autoarea demonstrează încă o dată, că tainele creaţiei literare pot fi dezvăluite numai de aceia care sînt dăruiţi pentru o asemenea misiune”. În această nouă…aventură a lecturii, Mioara Bahna nu face doar un studiu al conţinutului, o poveste a poveştii, ci mult mai mult şi anume ne călăuzeşte paşii prin această adevărată avalanşă editorială, să putem descoperi, cu mai multă uşurinţă, cărţile propuse spre a fi citite. Fără a ţine cont de o bursă de valori care se vrea neapărat oficială, bursă susţinută de diverşi , autoarea, cu luciditate dar şi cu har şi ştiinţă de carte, face o adevărată disecţie fiecărei cărţi „judecată” la rece aş cum ar trebui să procedeze toţi criticii literari care se respectă. Marian Barbu, într-un text despre cartea Mioarei Bahna scrie: „Perspectiva lecturii circulare este mai apropiată de nucleele şi argumentele demonstraţiilor analitice operate de critic, fascinat de realitatea dihotomică a personalităţilor şi lumilor expuse, reflexiv şi consecvenţă metodică descoperite cu previzibilă plăcere”. Chiar o adevărată plăcere a lecturii textului critic se simte în fiecare comentariu inclus în această carte, în care aventura lecturii este o bucurie şi nu un chin, o împlinire şi nu o obligaţie strict profesională. Această metodă de a scrie despre cărţi este cu atît mai benefică şi mai apropiată de cititor cu cît reuşeşte să se debaraseze de rigurozitatea unul limbaj aproape tehnicist, unde termenii, voit savanţi, aproape că se calcă pe picioare, cum se întîmplă în multe cazuri la unii critici literari. Prezenţa Miarei Bahna în presa literară şi în librării, prin comentariile şi cărţile sale, ne întăreşte convingerea cum că nu au dispărut criticii literari de valoare aşa cum se lasă uneori să se înţeleagă şi că noul val de spadasini este în plină ascensiune şi că ei vor reuşi cu adevărat să reorganizeze, pe o scară de valori adevărată, reuşitele dar şi eşecurile din literatura română contemporană.

Petre Isachi, Despre mine şi Dalila, Editura Valman, Rîmnicu Sărat, 2013, 298 p.

Consideraţii filosofice, cu trimitere, adesea, la Biblie, şi nu numai, note pe diverse teme, transcrise din caietele sale, în ordine calendaristică, trimiţînd mai ales la jurnal, sînt inserate gospodăreşte, cu meticulozitate, ca într-un adevărat insectar al ideilor de către Petre Isachi în cartea Despre mine şi Dalila. Această nouă apariţie editorială, este una insolită, printre scriitorii contemporani şi dovedeşte o bună stăpînire a multor dintre preceptele biblice şi axiomele filosofice la care autorul face mereu trimitere. După „Amanta de proximitate” şi „Autoportret în oglindă”, acest fals jurnal de lector completează, în mod fericit, rastelul din sala de arme al criticului literar, cel care prezintă pentru onor o sumă de idei izvorîte din cărţile lecturate sau din articolele din diverse reviste, mai ales, literare. În volumul Despre mine şi Dalila, jurnal al duratei mele inefabile, este sugerată posibilitatea unui univers egocentric, gata să se prăbuşească. „Includerea Dalilei în titlu ilustrează o nouă paradigmă de receptare a textului: ontologia prezenţei/ loialităţii este înlocuită cu ontologia absenţii/ trădării „– se confesează Petre Isachi, în textul folosit drept cuvînt înainte, text intitulat: De vorbă cu fratele meu, Cititorul” ca un semn de ataşament faţă de alter-ego-ul din oglinda cărţilor concluzionînd „Despre mine şi Dalila este o carte ce relevă triumful spiritului subiectiv al uni condei ce consideră scrisul un act therapeutic, purificator, momentul unei boli învinse, cu tentaţia discontinuă a românului, către inerţie, fatalism, resemnare şi lenea de a intra în timpul istoriei/ de a se sincroniza”. În paranteză fie spus, nu sînt de acord cu aceste argumente pe care le expune, cu dezinvoltură, autorul, pentru că eu am o altă părere despre ce este şi mai ales cum este românul şi contribuţia acestui popor de-a lungul timpului la derularea istoriei, dar această chestiune este de altă natură şi sînt obligat să expun, corect, părerile lui Petre Isachi, cînd comentez această carte a sa. Jurnalul se deschide, întîmplător sau nu, cu data de 25 noiembrie 2011, dată la care în România literară este anunţată Gala Poeziei Române Contemporane şi, totodată şi Lista lui Manolescu, cu cei 26 de poeţi pe care criticul literar dar şi preşedintele Uniunii Scriitorilor din România, îi consideră poeţi de manual, de patrimoniu” ( nu ştiu la ce fel de manual se referă această listă, dar sînt convins de faptul că în timp voi descoperi această enigmă). Ieşim din textul jurnalului lui Petre Isachi şi ne întrebăm: Oare poeţii din ediţia a X-a, a XX-a, vor fi tot de manual, de patrimoniu? Sau lista va rămîne aceasta de la prima ediţie? Pentru că nu-i aşa vor fi tot listele lui Manolescu şi pe mai departe. Crosul intelectual pe care îl propune Petre Isachi, în acest fals jurnal, începe cu acea listă, înşiruindu-i precum mărgelele pe o aţă de papiotă, pe cei 26 de poeţi, încercînd să alerge alături de aceştia dar de fapt constată că la capătul pistei de alergare a alerga alături de Marii Anonimi al căror nume se confundă cu Poezia şi nu cu aceia din generoasa listă manolesciană. Cărţi, opinii, reviste, sînt trecute prin furcile caudine ale lui Petre Isachi, cu multă inteligenţă dar şi, acolo unde este cazul, cu multă ironie (vezi morala în comentariul despre moartea poetului Octavian Goga: să nu schimbăm soţiile.), sau cînd comentează zicerea lui Jean Cocteau: V. Hugo era un nebun care se lua drept V. Hugo. La marii lideri, nebuni ai secolelor XX, XXI… refuzmă gîndesc”, sau despre „O nouă maladie mental în U.R.S.S.: Opoziţia”. N-aş spune că acest jurnal propus cititorului de Petre Isachi este rodul unei lecturi la gura sobei, ci mai degrabă este rezultatul rănilor provocate de o odihnă pe un pat cu multe cuie, un fel de fachirism modern, un fachirism al unui intelectual nonconformist, gata să interpreteze fiecare zicere pe care o consideră demnă de interpretat şi de transpus în logica acestui jurnal.

 

 

V.D. Marin, Opera în cîmpul critic şi valoric naţional, Editura PIM, Iaşi, 2013, 202 p.

V.D. Marin, un nume cunoscut în arealul cultural moldav, activ şi ardent, în zona publicisticii, intelectual cu multiple preocupări, dar şi un om de omenie, publică o carte care este, şi nu este a lui, ci o carte despre el. Ce aduce nou prin această carte V.D. Marin publicînd-o? Pe lîngă articolele, dedicaţiile, opiniile şi gîndurile unor personalităţi de valoare naţională şi internaţională, despre omul şi intelectualul V.D. Marin, regăsim aici şi scurte prezentări despre cei care s-au exprimat în legătură cu cărţile sale sau autografe semnate pe diferite cărţi primate de autor. Este, dacă vreţi, ca un act de gratitudine expunerea acestor prezentări dar şi un act de istorie literară. Aşa cum inspirat mărturiseşte criticul şi istoricul literar Cornel Galben, este „Cartea cu prieteni” şi spune: „Noutatea absolută a unui asemenea gen de antologie o constituie profilurile consacrate celor 23 de autori care au scris de-a lungul timpului despre cărţile sale, ceea ce transformă volumul dintr-o carte obişnuită, de recenzii şi cronici, într-una cu prieteni, cititorul putînd afla pe această cale nu numai opiniile cronicarilor antologaţi, ci şi cine sînt aceştia, începînd cu datele lor de stare civilă şi sfîrşind cu scrierile la zi. Un mic dicţionar ad-hoc, dacă vreţi, cu ajutorul căruia cîmpul critic şi valoric naţional se dezvăluie fără ocolişuri, închizînd definitiv gura celor puşi să găsească mereu nod în papură”. Imprevizibil şi exploziv, dar şi un risipitor de prietenie autentică, V.D. Marin nu pe sine se slăveşte ci dăruieşte celor pe care îi consideră prieteni, un gînd bun şi sincer. Chiar asta frapează în primul rînd în această carte semnată de V.D. Marin, sinceritatea. De la regele Mihai la Nicolae Ceauşescu, Mircea Snegur, Ion Iliescu sau Emil Constantinescu sînt şefii de stat cu care a avut şansa să dialogheze şi să dea mîna , să se bucure a se fi făcut ascultat.

„Hîtru în felul său” profesoral, ne poartă de la informaţie şi muzică, de la răsunetul urbei la Vlăstarul şi „Meridianul” cu programele lor…” îl caracterizează cu o acuitate specială, istoricul literar Ion N. Oprea, el însuşi un extrem de activ scormonitor în arhive pentru a întocmi, din uitare şi praf, viaţa unor oraşe şi tîrguri, a unor localităţi din Moldova, scoţîndu-le din uitarea la care ar fi părut, pe nedrept condamnare, monografii bine documentate. Iorgu Iordan, Nichita Stănescu, Eugen Simion, Răzvan Theodorescu, Valentin Silvestru, Ioanid Romanescu, Varujan Vosganian şi mulţi alţii sînt cîteva dintre personalităţile cu care a conversat D.V. Marin, care i-au adresat gîndurile lor despre el şi despre cărţile sale. Această carte semnată de V.D. Marin se constituie drept o carte a cărţilor, cu şi despre prieteni, văzută prin ochiul scriitorului şi ziaristului, dar şi a omului care este V.D. Marin.

 

 

George Pîrîu, Riduri pe ochi, Editura Junimea, Iaşi, 210 p. prefaţă semnată de Simona Modreanu şi ilustraţii de Ionela Mihuleac.

Editat într-o ţinută grafică de toată lauda, noul volum de poezie semnat de George Pîrîu te îmbie la lectură, imediat cum intri în posesia lui. În prefaţa intitulată Poveşti cu pete de timp, ea însăşi un adevărat poem în proză, Simona Modreanu îl decodează pe autor astfel: „…pot afirma că niciuna din poeziile lui George nu poate fi ignorată, toate conţinînd măcar o imagine deschizătoare de lumi şi vise. Poezia lui are parfumul ţinuturilor nesfîrşite, al coamelor neîmblînzite, al tropotului generos în cadenţa unei inimi veşnic dăruitoare, incandescenţa apusurilor de soare pogorînd în ceaunul de mămăligă al bunicilor, sau în veşmintele rotitoare ale unui dans nebun de şatră”. În fond, fiecare din aceste gesturi pe care le remarcă Simona Modreanu constituie multitudinea de lumi în care se aruncă poetul şi pe care le radiografiază cu generozitate dar şi cu o anume blîndeţe în poemele acestei cărţi, poeme care se pot constitui, aşa cum inspirat spune, drept riduri pe ochi, acele irizări care să aibă darul de a ne opri privirea asupra a ceea ce scrie el. Fiecare poem surprinde un miracol, o anume parcimonie a gestului, cînd spune: „Ţi-ai strîns copilăria/ mai aproape de ochi/ şi au început să înflorească/ petalele dăruite de viaţă/ sînt roşii, albastre/ muzica lor te înalţă la nori/ şi-ţi umple auzul/ fiecare zi e ta/ mulţumeşte-i” (Miracol, p. 121). Poemele lui George Pîrîu sînt ca nişte stampe japoneze pictate pe o pînză ţesută din aripi de future, transparentă, prin care se poate descoperi umbra ta şi umbra autorului, şi în care se scaldă, fie un apus de soare, fie o călătorie cu barca pe un rîu din flori de cireş, flori alb-rozii, ce aduc cu sine disperarea dar şi speranţa, mîgîind lumina lunii. „Cînd n-ai cuvinte/ îmbracă-ţi obrazul/ în zîmbet” ne sfătuieşte el cu multă seninătate şi înţelegere îndemnîndu-ne ca atunci „cînd nu ai prieteni/ cutremură-te”. Un fel de cutremurare ai, citind fiecare poem semnat de George Pîrîu, o cutremurare care o poţi îndepărta doar prin versurile: „Foaie albastră/ de mi-e dor/ de un frîu de cal bălţat/ fără şa/ neîncălecat/ fără dor şi fîn în nări/ alerg în depărtări”. În căutarea sinelui se află mai mereu George Pîrîu, o căutare care mereu sfîrşeşte în lumea copilăriei, un lumea amintirilor. O lume pe cale de dispariţie îl bîntuie şi către această lume se avîntă prin poemele sale, o lume a regăsirilor, dar şi a speranţelor spunînd: „Calc mai des/ pentru recuperarea secundelor” şi „mă amăgesc împingînd imaginea” să pată să „privească sfîrşitul spre început” pentru că în amintiri el nu a reuşit să mai facă ordine şi curăţenie „de cînd mirosea a lapte/ a mămăligă tăiată în patru/ de aţa bunii/ îmbălsămarea ei în prosopul de in”. Această aţă a bunii cu care se tăia, sau se mai taie, la ţară, mămăliga, pentru el este cordonul ombilical cu care se taie viaţa. Poezia lui George Pîrîu este mai mult decît o meditaţie despre trecerea vieţii, este regăsire, este împlinire, o împlinire care devine rid pe ochi spre păstrare în memorie. Sugestive şi în ton cu poezia din această carte mi se par ilustraţiile semnate de Ionela Mihuleac cea care a reuşit să decodifice multe dintre tainele pe care a încercat să le ascundă, cu multă grijă George Pîrîu printre versuri.

 

Predoslovie

Şi uite aşa, cu bune şi cu rele, cu succese şi insuccese, aşa ca la fiecare om, a mai trecut un an din viaţa noastră. Dacă ar fi să fac un bilanţ, aş spune că am realizat cîte ceva în acest an. Cel mai important lucru pe care l-am realizat a fost acela că în acest an al zecelea de cînd trudesc la această rubrică (deja am intrat în al unsprezecelea, de cîteva luni), am adunat comentariile mele într-o masivă carte ,intitulată „Vitrina cărţilor, un deceniu de singurătate…în bibliotecă”, o carte în care am inserat aproape totul. Unii spun că e un lucru bun ( şi îi cred), alţii, că ar fi un lucru mai puţin bun (şi îi cred şi pe aceştia). Au şi unii şi ceilalţi dreptate. Eu, vorba lui Creangă, la care mă tot raportez adesea, spun: Eu atîta am putut a face. Cine vrea să facă ceva mai bun”. M-am bucurat că am fost sănătos să pot să întocmesc această carte, şi am avut şi un sponsor generos în persoana soţiei mele, căreia îi mulţumesc şi pe această cale, să pot să o editez. Sincer să fiu, mă aşteptam ca autorii incluşi, în această carte să fie interesaţi să intre în posesia …vitrinei, dar… Acest lucru nu m-a făcut să nu-mi duc mai departe demersul de amiciţie faţă de cărţi, faţă de împărăţia lor, faţă de lumea inefabilă în care mă tot avînt mai mereu.

A mai trecut un an, cu bune şi cu rele, cu dovezi de prietenie, tot mai puţine, şi cu dovezi de inamiciţie, tot mai multe, dar ce să-i facem? Oameni sîntem. Revista Convorbiri literare îşi continuă drumul triumfal, scoţînd la iveală noi şi noi creaţii ale colaboratorilor mergînd pe principiul că, în rafturi, cărţile nu sînt amici sau inamici şi că aceste bogăţii ale umanităţii sînt superioare oamenilor. Stau cuminţi acolo ani, decenii, secole şi se suportă fără nici o reacţie. Ar fi bine dacă oamenii, scriitorii în speţă, ar învăţa cîte ceva de la propriile lor cărţi.

A mai trecut un an şi ne putem bucura de lumina soarelui, de misterul stelelor şi de mîngîierea razelor de lună.

În prag de an nou ce să ne urăm mai mult decît sănătate şi prieteni adevăraţi? Ce să ne dorim mai mult decît să avem familiile sănătoase şi vorba humuleşteanului: cele bune să se-adune, cele rele să se spele.

La anul, şi la mulţi ani! pentru toţi cei care publică în această revistă, pentru toţi cei care citesc această revistă, pentru toţi cei care nu au citit încă această revistă, dar care, cu siguranţă vor deveni cei mai buni cititori ai ei. Pentru toţi un an nou bun, rodnic, inspirat şi fie ca paharul de vin să ne înnobileze sufletele iar grîul semănat să ne aducă numai belşug.

LA MULŢI ANI!

Revista indexata EBSCO