Dec 27, 2013

Posted by in Panoramic editorial

I. HOLBAN – Paharul cu apă vie

holbanO poezie a crepusculului, a penumbrei, a unor misterioase tristeţi, dar şi a unui elan vital încă nestins scrie Corneliu Bârleanu în volumul Jaduri în amurg (Editura PIM, 2013); melancolia şi spe­ranţa, întunericul care se apropie şi lumina care pîlpîie în clocotul calm al vieţii se adună în simbolistica jadului, piatra de preţ  cu care s-au împodobit civilizaţiile vechi, extrem orientale: „Jaduri în amurgul gîndului etern/ Cad pe rugăciunea serilor tîrzii,/ Spulberînd durerea anilor ce-aştern/ Pe covorul vieţii fire argintii,/ Strălucesc pe umbra vechilor jivine/ Ce rupeau din inimi picături de sînge,/ Să le farme-n ceruri de lumină pline/ Unde doar iubirile nestinse se pot strînge./ Jadurile sunt lacrimi ce preling pe suflet,/ Doruri adunate de pe arătura gliei/ Obosite-n paşii tainici către umblet,/ Culegînd durerea florilor cîmpiei./ Aprinzînd în amintiri lumînări de vise,/ Focuri ce să ardă văpăind pe viaţă,/ Răsărirea sfîntă Dumnezeu prezise/ În străvechea, neştiută dimineaţă” (Jaduri în amurg). Jadul-ploaie, jadul-zenit, jadul-iubire („Soarele taie verdele crud al ierbii pie­ziş,/ Jaduri în amurg cad pe umbre-n frunziş/ Irizări multicolore pes­te cîmp strălucesc/ Totu-i un vis, gîndurile suav ne privesc,/ Jaduri amurgite ţi-s ochii în grea legănare/ Şi mă cuprind în scînteieri de seri asfinţite,/ Dorul mă prinde în amintiri netrecătoare/ La braţ cu tine pe cărări de rîu nedefinite,/ Paşi de destin pe apele vieţii se scurg/ Peste noi, stropind inimile pe sfînta cale,/ Aruncînd pe sufle­te culori de jad în amurg/ Călătorind spre lumina albastră tainic, agale”, scrie poetul în Irizări multicolore) exprimă acest balans al fiinţei interioare între culorile stinse ale amurgului şi călătoria spre tainica „lumină albastră”; sferei semantice pe care o desemnează jadul asociat, uneori, cu safirul, ca în poemul Tărîmul antic („Pe colinele ascunse dintre vînturi/ Ard jaduri în amurg scînteind,/ Jocurile gîndului rămîn între timpuri/ Dorul visării fierbinţi pustiind/ Picăturile ploii aruncate în safire,/ Rupînd din soare calde sclipiri,/ Sunt amintiri jucăuşe din fire/ Zburînd haotic prin ispitiri”), i se adaugă al­te imagini, dînd adîncime tonului elegiac: fibra nervoasă „din mine”, inima aurie aprinzînd în vîlvătăi copacii şi cîmpia din preajmă, paha­rul cu apă vie „golit pe jumătate”, mugurul de brad „pe irisul vieţii”, firele vieţii pe care le izbeşte „o întunecată durere” structurează acest plan al poeziei, oferind materia lirismului şi proiecţia sa metafizică.

În Jaduri în amurg, Corneliu Bârleanu: „riscă” ceea ce s-a numit „poezie patriotică” de care poeţii, după 1990, s-au ferit cu încăpăţînare; justificat, poate, de retorica ade­sea găunoasă a unor meşteşugari de versuri în vechiul regim, care au golit de sens şi, în egală măsură, au compromis valorile, în fond, no­bile ale sentimentului patriotic, tradus, iată, în poezia lui Corneliu Bârleanu prin conştiinţa apartenenţei la o istorie şi la o cultură cu nimic inferioare acelora care cultivau jadul ca pe un simbol atoatecuprinzător; visul trac, dacii, Sarmisegetuza, axis mundi, Decebal re­prezintă figurile şi simbolurile unei poezii care evocă trecutul pen­tru a da o pildă prezentului: „De-ar veni pe pămîntul arhaic un stră­jer/ Avînd în suflet taina-n sfinţire a României,/ Să scormonească-n ruine trecutul mister/ Al stîncilor, apelor, codrilor, cîmpiei,/ Un sfînt în dragostea jertfei pe glie,/ S-ar vedea că suntem aici de-o veşnicie./ Nimeni, nici pămîntenii amnezici de azi/ Nu-şi mai amintesc de aceste ţărîni sfinte,/ Tu în veşmîntul de traci să-i aduni şi să-i arzi,/ Sarmisegetuza şi dacii să-i înspăimînte” (Pămîntul vechi). Într-o viziune a contrariilor – trecutul glorios versus prezentul în deri­ziune –, poezia lui Corneliu Bârleanu dezvoltă ceea ce aş numi un discurs critic, în ironie demolatoare şi sarcasm, adesea; prezentul e lumea care îşi surpă valorile, uită de Alecsandri şi Radu Gyr, de Aron Cotruş şi Coşbuc, de Blaga, Bacovia, Goga, Carianopol şi Nichita Stănescu („Noi i-am uitat, suntem bezmetici, proşti, atei”, scrie, cu amărăciune, Corneliu Bârleanu în Au glăsuit o poezie), o lume a celor analfabeţi rîzînd ca viespăria-n bălegar; „M-am săturat de-atîţia… escu/ Cînd inimii i-e dor de Eminescu/ Mi-i greaţă de atîta creier gri/ Cînd sufletul mi-e plin de Alecsandri./ M-am săturat de oamenii din cuşcă/ Ce ţipă numai cînd îi muşcă/ Cei cu vipuşcă/ Uitînd de vocea care-mpuşcă./ Mi-i scîrbă de atîtea vorbe-n vînt/ Ce au uscat acest pământ,/ De cei ce fură codrii şi natura/ Şi seamănă în gînduri ura./ Vreau să mai bată iarăşi vîntul/ Să-i spulbere, să vie cîntul/ Poporului român din veac/ Cînd era mîndru că îi dac./ Vreau ziduri de cetate tricolore,/ Românii să se strîngă-n hore/ Să rîdă, ochii să iubească/ Prin cîmpuri, prin păduri să hoinărească./ Atîta vreau, să cînte Porumbescu a lui baladă vie/ S-aud a lui Enescu dulce melodie,/ Să strîng în braţe Sarmi­segetuza iar/ Să nu aud analfabeţi rîzînd/ Ca viespăraia-n bălegar/ Ce nu au creier şi nici gînd./ Să-mi plimb uşor în paşi ruga străbună/ Ce-am învăţat-o de la tată, de la mumă” (Să strîng în braţe Sarmisege­tuza).

Clădindu-şi versurile, cum spune, din amintiri, Corneliu Bârleanu oferă sfaturi pentru Delfin, pe o componentă pedagogică („Priveşte-n hăuri şi-n destin/ Prinzînd doar raza zorilor ce vin,/ Aruncă-te în soare şi în iarbă/ Şi lasă-ţi inima-n gîndiri să ardă”; „Strînge şi fapte de bine cu drag dăruite/ Plecîndu-ţi privirea spre omul căzut”; „Cînd ai păşit din iarba vieţii pe drumeag/ Primeşti în gînduri visul cel mai drag,/ Zilele în nopţi le cauţi pe al tău destin,/ Să-i împleteşti albastrul flori de in”; „Prietenii în viaţă să nu faci/ Mai bine stai la umbră de copaci,/ Fii solitar în gînd pe drumul tău/ Căci nimeni nu te-aude de ţi-i greu” etc.), scrie o sensibilă poezie a sentimentului religios, fără ostentaţie, ca în poemul De la Iisus, în sfîrşit, reface punţi cu tradiţia liricii noastre clasice: cu pastelurile lui Vasile Alecsandri, de exemplu: „Peste noapte a nins zvelt primăvara/ Cu fulgi înfloriţi peste verdele crud,/ Steluţe de viaţă liniştite mîngîie ţara,/ Cocorii vin grăbiţi, fîlfîind dinspre sud./ Peste tot sunt jaduri în amurg de cer/ Care cad în suflet luminînd gîndul,/ Sfioase azi te sărută, dar mîine pier,/ După ce-au înve­selit vremelnic pămîntul./ Fugi şi tu cu ele, călătoreşte în timp,/ Aruncă gîndurile rele, rîzi în hohote iar,/ Ia-ţi inima şi sădeş­te-o în alt anotimp/ S-alergi cu copilăria, bînd din alt pahar” (A nins primăvara). Jaduri în amurg e o carte de poezie inspirată la al cărei mesaj trebuie să luăm aminte.

Revista indexata EBSCO