Dec 27, 2013

Posted by in Panoramic editorial

Peregrinus – Edituri moldave/ autori moldavi

Zbigniew Włodzimierz Fronczek, Povestire din Noaptea de Ajun, traducere, note, glosar: Alexandru G. Şerban, Editura Fundaţiei Culturale Poezia, Iaşi, 2012, 188 p.

 

Semnalăm alt pas al lui Alexandru G. Şerban întru reîmprospătarea căii de cunoaştere prin literatură între România şi Polonia. Astfel, a oferit cititorului român posibilitatea de a citi în limba noastră din creaţiile unor autori polonezi, mai ales contemporani.

De data asta semnează traducerea, glosarul şi notele la o carte de Zbigniew Włodzimierz Fronczek, cu versuri şi proză scurtă. Prozatorul, eseistul, poetul, publicistul Z. W. Fronczek, născut la Wroclaw în 1947, după absolvirea facultăţii de filologie a lucrat în mai multe redacţii pentru ca, de şapte ani, să conducă revista bilunară, pe care a fondat-o, „Lublin. Cultură şi societate”. A publicat douăzeci de volume de versuri, povestiri, proză scurtă, roman, schiţe şi reportaje. Autorul scrie că iubeşte cărţile „din copilărie, din totdeauna”, a citit mii, pe unele tipărindu-le şi nelegal în perioada comunistă (cazul pieselor lui Bulgakov). Nu a încetat să scrie poezii, dar „puţine merg la publicare”, fiind ocupat mai ales cu revista sa. Cît despre „povestioarele” sale (despre diavoli, îngeri, personaje istorice ori „figuri provenite din lecturi”, oameni dar şi „creaţii ciudate”, spune Fronczek, ca „Ştima lacului” ori în care animalele discută de zor despre viaţa/ păţaniile/ problemele oamenilor, iar oamenii despre sănătate, bani, bunăstare, ură şi iubire ş.a.), „fiecare conţine un secret, o taină”, mai mare sau mai mică, locală sau nu. În 1981 a scris „Scrisoare a lui Napoleon către Lech Walęsa”, tradusă atunci în mai toate limbile europene, mai puţin cîteva, între care şi româna, fapt care s-a „rezolvat” acum. Încheiem cu un fragment din „Scrisoare către Domnul Dumnezeu la Varşovia” a unui om care avea pentru iarnă doar o pereche de încălţări pentru cei cinci copii, cu care locuia, împreună cu mama lor, într-o colibă de pămînt – „Cetăţeanul polonez Bronisław Medaj […] a compus o scrisoare către Domnul Dumnezeu la Varşovia. Scrisoarea fusese scrisă la insistenţele unchiului meu după tată, Antoni. Răspunsul a sosit în scurtă vreme. […] Poştaşii nu aveau grijă, dar nici îndoieli privind persoana căreia trebuie să-i înmîneze Trimiterea. Dar Primitorul? Cineva s-o fi uitat oare la chipul aspru al Mareşalului [n.n. Josef Piłsudski], aplecat deasupra scrisorii sărmanului conaţional? Despre acest fapt şi secretarii şi adjutanţii şi miniştrii tac. N-au descris acel moment în Jurnalele lor, nu l-au notat în nici un document. Şi doar în cancelaria Mareşalului scrisoarea a fost citită şi comentată. Trebuie să fi produs o oarece impresie, din moment ce Mareşalul a dat pe loc dispoziţia necesară. Fără preget ea a ajuns la comuna sărmanului, ai cărei funcţionari au primit ordinul de a strînge lemne pentru construirea unei căsuţe şi de a-i plăti o subvenţie în valoare de 15 zloţi lunar…”.

 

Sultan Bin Mohammed al-Qasimi, Întoarcerea lui Hulagu, piesă de teatru în patru acte, traducere din arabă şi note: George Grigore, colecţia Alif, coord.: G. Grigore, Editura Ars Longa, Iaşi, 2011, 70 p.

 

Istoricul, prozatorul şi dramaturgul Sultan bin Mohammed Al-Qasimi, născut în 1939, în Sharjah, membru al Consiliului Suprem al statului Emiratele Arabe Unite, guvernator al emiratului Sharjah, a scris mai multe piese de teatru (Întoarcerea lui Hulagu, 1998, Realitate întocmai cu originalul, 2000, Cauza, 2000, Alexandru cel Mare, 2006, Samson cel Puternic, 2008, Nimrod, 2008, Piatra Neagră, 2011). A apărut la noi (din cîte ştiu e prima traducere din zona Golfului) cu Întoarcerea lui Hulagu, în versiunea română de George Grigore, şi cu romanul Şeicul alb, traducere din arabă, note: Gabriel Biţună. Unele piese ale sale au fost jucate la Sibiu (Nimrod în 2010, Piatra Neagră, Întoarcerea lui Hulagu în 2011, de către trupa Teatrului Naţional din Sharjah).

Întoarcerea lui Hulagu.

Schimbările din lumea arabă din ultima vreme nu sînt numai pe plan social/ politic/ economic, ci şi cultural/ literar, genuri precum teatrul (putem considera că e practic în fază relativ incipientă în limba arabă, comparativ cu alte genuri) beneficiind de o mai mare atenţie din partea autorilor.

Anul 1257. Bagdad, oraş înfloritor, pe străzile căruia respiră încă paşii lui Harun al Raşid şi pluteşte de dincolo de poveste zîmbetul Şeherezadei, e devastat de oştile mongolilor conduse de Hulagu-han, nepotul lui Ginghis-han. Străzile sînt înecate de sînge, suferinţele sînt de nedescris, cărţile sînt distruse, arse sau aruncate sub copitele cailor, în valurile Tigrului ca să poată călăreţii să treacă fluviul, ale cărui ape, spune-se, se înnegriseră de la cerneluri. Odată cu acest episod, cu căderea ultimului calif din dinastia abbasidă (al-Musta’sim) – despre care s-a spus că a marcat un punct al dezvoltării/ înfloririi lumii arabe, totul s-a schimbat. Lumea arabă a fost acoperită secole de umbra căderii.

Autorul îşi construieşte piesa (care descrie zbaterea finală dinaintea căderii Bagdadului) în principal pe două planuri – din perspectiva curţii califului, şi din a oştilor lui Hulagu, care spune că „putere înseamnă adevăr” şi „dreptate”). Este o secvenţă despre cum s-a construit atunci istoria, despre trădări (care, de pildă, îmbracă chipul vizirului Ibn Al-’Alqami, din Bagdad, sau Tusi din Maymun, cetate din nordul Iranului)) şi oameni de onoare, viteji (Duydar), despre slăbiciunea/ incapacitatea conducătorilor (al-Musta’sim, din Bagdad sau Rukn al-din Khorshah, din Maymun) de a înţelege cum se pot opune lui Hulagu ş.a. Marco Polo, în Il Milione, scrie că Hulagu l-ar fi încuiat pe calif în visteria din Bagdad, lăsîndu-l să moară de foame.

Toate personajele din carte, scrie autorul, şi numele locurilor, evenimentele sînt reale.

„Din lecturile mele din istoria naţiunii arabe, am înţeles că ceea ce s-a întîmplat în statul abbasid înainte de prăbuşirea lui e aidoma cu ce se întîmplă acum la nivel arab, ca şi cum istoria s-ar repeta”, scrie în cuvîntul său înainte autorul, încheind: „am scris această piesă de teatru dintr-o perspectivă istorică, despre o realitate dureroasă”.

 

Neculai Amălinei, Jack Halpern, Dicţionar japonez-român, Editura Polirom, Iaşi, 2013, 896 p.

 

Luna trecută aminteam două dicţionare la care Neculai Amălinei a conlucrat cu Jack Halpern, anume Dicţionar japonez-român de Gakushū Kanji şi Dicţionar japonez-român. Atunci am avut în vedere mai ales la primul dicţionar – unul de „caractere” (kanji), nu de cuvinte.

Acum ne oprim la al doilea, pentru publicarea căruia, spune N. Amălinei, a fost necesară parcurgerea cîtorva etape (crearea unui cadru informaţional despre limba japoneză, în care au fost incluse şi structurile gramaticale de bază; şi descrierea şi explicarea unui număr de kanji, fără de care înţelegerea cuvintelor ar fi fost dificilă) concretizate prin elaborarea altor cărţi, apărute anterior: cursul „Limba japoneză. Simplu şi eficient”, culegerea de exerciţii de gramatică şi vocabular „Limba japoneză. Simplu şi eficient” şi, desigur,. Dicţionar japonez-român de gakushū kanji, despre care am amintit deja.

Structura (diferită de a celuilalt, care e un dicţionar de kanji) : Introducere, Dicţionar japonez-român, Appendix (Sistemul de scriere în limba japoneză) şi, în final, Bibliografie selectivă.

Pentru astfel de lucrări, menţionează N. Amălinei, „a fost nevoie, în afară de Jack Halpern, să colaboreze şi cu alte nume de referinţă în domeniu”, recunoscute la nivel mondial, pe diverse segmente de lucru (fiind vorba despre fonturi speciale, ilustraţii grafice pentru kanji, verificări progresive etc.), ca: James Breen, de la Monash University, Australia, Ken Lunde („magician al fonturilor japoneze”, creator de fonturi chineze, japoneze, vietnameze).

Concret, dicţionarul (care „se adresează atît celor care încep studiul limbii japoneze, cît şi studenţilor avansaţi”), cuprinde 22000 de cuvinte-titlu (dar şi numeroase „sub-intrări”, ajungînd, în total, la peste 31000 de termeni), care „includ termeni folosiţi uzual în conversaţie”, „termeni, sintagme şi expresii utilizate în mod curent în textele scrise, în special în ziare şi reviste”. Ca metodă, fiecare intrare e redată şi cu caractere latine, şi cu caractere japoneze. Notăm că s-a optat pentru sistemul Hepburn de transliteraţie.

Un instrument de lucru elaborat în aşa fel încît să fie explicit dar şi accesibil.

 

Mircea Oprea, Împăcarea cu lumea. Jurnalul de Curteşti, Editura Zona Publishers, Iaşi, 2013, 350 p.

 

Viaţa e un „spectacol” aparte în care un om poate avea măcar două „roluri” – unul în care poartă „masca” pentru societate, şi un al doilea, dinlăuntrul său, în care re-construieşte lumea prin ochii sufletului. Depinde de fiecare cît de mare e ecartul dintre cele două ipostaze.

Cum şi-a alcătuit cartea Mircea Oprea? De ce îşi aşterne gîndurile pe hîrtie dacă îşi rupe epistolele („s-a dus vremea scrisorii nu se mai poartă corespondenţă!”)? Deşi, cînd scrii o scrisoare, un text, ceva… te înfiori de voluptate, cînd îţi scrii ţie însuţi ca unui ochi străin, la pîndă, iar, dacă e pentru un duşman, poate, „spovedania, trădarea faţă de tine, scrisă cu mîna ta pe mătasea de preţ, te izbăveşte de coşmar.”

Iar „jurnalul”, re-compunerea, re-dăruirea cu sensuri a lumii, a propriei vieţi, a propriei fiinţe printr-o călătorie interioară cu pasul literei… „Jurnalul meu refuză contingentul, atingerea realităţii zilei crude, necoapte, cuvîntul ieşit la suprafaţă fiind tocmai parte a fiinţei ce nu se lasă alterată de fapta, de materialitatea clipei”.

„Nu ştiu despre ce voi scrie, dar stau de veghe în faţa hîrtiei cu pixul în mînă, cum aş sta la pîndă, cu puşca la ochi. Trebuie să fiu fericit, blestemul meu e să scriu”. Aşadar n-ar fi neapărat un plan „iniţial”, ci, pas cu pas, gîndurile s-au aşternut pe hîrtie după cum lumea din afară s-a întrepătruns cu cea dinăuntru, în curgerea vieţii.

Normalitate. Un cuvînt care parcă se redescoperă cu fiecare dintre noi. „Citesc Suetoniu şi aproape mă ruşinez de viaţa mea de o normalitate demnă de bănuieli”. Astfel de gînduri/ paşi prin lumea reală re-desenaţi în cea dinăuntru, apoi în cuvinte, pe hîrtie, se adună în jurnal „zile fără, eseuri risipite pe hîrtie nedatate, cu sensul scăpat, zile fără poveri”. Unele zile sînt „netrăite”, scrie autorul, „viaţa trăind fără mine”. Unele sînt cu întîmplări şi gînduri despre Cezar, oraş, cer, altele despre buric, nas, somn, cărţi, muzică, ore, zile, nopţi, bătrîneţe, paşi, ploaie, Dumnezeu-credinţă, uitare, aşteptare, iluzia că…/ ori apăsarea că nu, coşmar, vis, gazul de turbă, constrîngere, pierdere, calea spre un înţeles pe care îl afli/ crezi că l-ai aflat… tot felul de tot felul care înseamnă (sau înţelege autorul că înseamnă) viaţa sa.

Sînt doisprezece paşi (capitole) întru „împăcarea cu lumea” făcuţi de autor în drumul spre construirea acestui volum în care (din liantul „normal”, de singurătate amestecată cu „mărunţişuri” de cotidian, curiozităţi, gînduri despre oraş/ sat, despre împrejur, chipuri, întîmplări care iau haina de semnificaţii dăruită de sufletul lui, uneori cu umor ori nostalgie) îşi alcătuieşte „jurnalul de Curteşti”. O carte ca un portret desenat cu pana muiată în uimire şi banal, singurătate şi detaşare. E ca şi cum ai citi prin ochii unui om despre viaţa lui, cum o vede el, mai limpede, mai departe/ mai aproape de oglinda cu propriile gesturi, de paşii celorlalţi.

 

Ioan Ştifii, Toamna tîrzie, versuri, ediţia a II-a revizuită şi adăugită, Cuvînt înainte (Cu haina poeziei pe suflet!) de Emilian Marcu, Editura PIM, Iaşi, 2009, 108 p., Ascund amintirea, Cuvînt înainte: Dan Fripis, Editura PIM, 2011, 124 p.

 

Ioan Ştifii scrie cu pana muiată în nostalgie, ades în culorile toamnei, dar şi ale bucuriei, plăcerii de a privi cu ochiul limpede al celui care este parte la lumea despre care vorbeşte, natura, ţăranii, satul (sînt mai multe poeme cu care putem exemplifica: La noi în sat, Odă ţăranului, Seceta, Satul muzeu, În satul meu etc.), oamenii, părinţii (în mai multe poeme) împrejurul său, ca un dar al clipei.

Dincolo de paşii, parcă încă a căutare, sinceritatea şi dorinţa de a îşi îmbrăca gîndurile în vers sînt plusuri ale autorului, aşa cum se arată cititorilor în aste două volume. În diverse variante, a ales pentru zicerea sa în vers cel mai adesea haina pe care o dă muzicalitatea rimei, uneori a versului „tip” popular (exemplu: Şade badea supărat), pe diverse tematici – de la hramuri la ţară la alte aspecte din viaţa cotidiană cu uneori bizareriile ei, alteori cu gustul amar pe care îl lasă schimbările nu prea în bine.

Să ne oprim acum la cele bune, subliniind doar că vorbim despre un autor care a ales să îşi spună gîndurile în pragul toamnei sale în haină de vers, şi cu căutări destule, dar cu sinceritate, creionînd tablouri, mai ales din viaţa satului, în culori veridice, şi să încheiem cu o strofă din Cînd plouă la Hîndreşti: „Se strîng bătrînii-n seara de ajun/ Şi fac un calendar din sare şi din ceapă,/  Să vad-a doua zi dacă-i an bun,/ De-i secetos sau are multă apă…[…]// Ţăranii plîng, dar cu credinţă mare,/ Păstreaz-un obicei din neam în neam,/ Cînd plouă la Hîndreşti e sărbătoare/ Şi-aprind cu toţi o candelă în geam…”.

 

Dorina Rîuleţ, E prea multă tăcere, versuri, prefaţă: Lăcrămioara Halapciuc, Editura Junimea, Iaşi, 2007, 64 p.

 

Multe încercări/ căutări cu iz de nostalgie, apoi gînduri despre dragoste, credinţă, părinţi, aşteptare şi pierdere, despre curgerea timpului, amintirile care şed mereu aninate de clipa prezentă („uşa trecutului am închis-o după mine/ am încercat s-o-ncui şi n-am putut”), frumuseţea naturii, dansul anotimpurilor în care fiecare zi îşi are frumuseţea ei („ninge ca-n poveştile tatei/ cu fulgi ca banul de argint”; „a-nflorit livada  cu meri, / Culoarea lor nu ştiu de unde vine” ş.a.), dar şi apăsarea clipelor care se scurg fără istov… Mai sînt apoi meditaţii, uneori în culori de pastel, întrebări ş.a.

Tuturor acestor gînduri şi sentimente le caută haină din fir de vers ţesut cu sinceritate Dorina Rîuleţ, apelînd la o dorită muzicalitate pe care o dă rima (fără a se îndrepta însă spre vreo formulă clasică de formă fixă în mod cert), din al cărei volum încheiem, şi cu titlu de exemplu, cu un fragment: „Într-o zi, fulgii/ Mi-au dansat numai mie./ Au vrut să mă înveselească,/ Fără să ştie/ Că în căderea lor pe pămînt/ M-au rănit.”

Aşteptăm un alt, eventual, volum în care sinceritatea şi sentimentele să o ducă pe autoare dincolo de căutare.

 

Mihai Eminescu, Frumoasă-i…, versuri alese, ediţie îngrijită, bibliografie şi referinţe critice de Sandală-Maria Ardeleanu şi Alexandrina Ioniţă, Casa Editorial Demiurg Plus, Iaşi, 2013, 156 p.

 

Semnalăm apariţia unui volum de „versuri alese” („dintre cele mai reprezentative creaţii”) din poezia eminesciană, „unele indicate şi de programele şcolare”, publicat, citim în nota editorilor, la împlinirea a 50 de ani de existenţă a Universităţii „Ştefan cel Mare” din Suceava, în cadrul unui proiect cultural mai amplu.

Editorii au explicat în note de subsol arhaismele din texte, aspecte legate de evenimente sau de personaje din istoria noastră „în scopul receptării depline a sensurilor şi semnificaţiilor limbajului eminescian”. Din aceleaşi considerente au adăugat la sfîrşitul volumului pagini cu note biobibliografice, referinţe critice volumele cuprinzînd creaţiile lui Eminescu ori despre opera eminesciană.

 

Constantin Marinescu, Scriitori şi cărturari români, Cuvînt înainte: Mihai Cimpoi, În loc de prefaţă: Constantin Frosin, Editura „Samia”, Iaşi, 2013, 430 p.

 

Semnalăm o carte apărută sub semnătura lui Constantin Marinescu, ieşean născut pe meleaguri gălăţene, în care adună „fişe caracteriologice” pentru o „enciclopedie viitoare a culturii româneşti” (Mihai Cimpoi). Sînt, în cele două capitole („Poeţi şi scriitori români” şi „Cărturari români”) texte despre personalităţi considerate de autor reprezentative din diverse puncte de vedere, care au activat/ activează în diverse domenii de activitate (istorici, universitari, publicişti, magistraţi ş.a.). Astfel, în primul capitol sînt secvenţe (de dimensiuni diferite) despre Eminescu, Goga, Antioh Cantemir, Mihai Cimpoi, Adrian Păunescu, Victor Crăciun, Vasile Burlui Ion Saizu, Varujan Vosganian, Nicolae Dobrovici-Bacalbaşa, Constantin Frosin, Î.P.S. Casian, Cristina Emanuela Dascălu, Catinca Agache, Sterian Vicol, Coriolan Păunescu, Alexandru Tănase, Pompiliu Comşa; în al doilea capitol: V.A. Urechia, Nicolae Iorga, Î.P.S. Antonie Plămădeală, Daniel, Patriarhul B.O.R, Î.P.S. Pimen, Gheorghe Duca, Gheorghe Bobînă, Ion Gh. Marinescu.

Evident, orice selecţie implică şi subiectivitate, cum pot fi şi diverse metode de abordare, dar cărţi de acest gen au în primul rînd meritul că adună detalii şi informaţii despre oameni care au avut, în diverse domenii, contribuţii care, din varii considerente, merită remarcate, iar, în cazul de faţă, subliniază Mihai Cimpoi, şi „factorul naţional-patriotic e dominant în evaluare”.

Revista indexata EBSCO