Dec 27, 2013

Posted by in ARTE

Dragoș COJOCARU – Serbările Arenei

Sezonul centenar al Arenei din Verona ne-a prilejuit întîlnirea bicentenară cu cei mai importanţi doi compozitori de operă ai lumii, Giuseppe Verdi şi Richard Wagner, celebraţi de cel mai semnificativ interpret de operă din istorie, Plácido Domingo, care, în stilul său universal, s-a manifestat în cvadrupla postură de tenor, bariton, dirijor şi director onorific al festivalului. Centrul de greutate al verii în Arenă l-au reprezentat cele patru spectacole la care am ales să asistăm şi pe care, în cele ce urmează, le vom comenta în ordine cronologică, mai succint decît îndeobşte, dată fiind limitarea spaţiului tipografic avut la dispoziţie.

 

În Gala Domingo-Harding programată pe 15 august 2013, de la ora 22:00 (oră cam răcoroasă, stabilită pentru spectacolele de gală organizate în formă concertantă în actuala stagiune), Verdi şi Wagner au fost sărbătoriţi printr-un program divizat în două părţi. În prima secţiune, iniţiată cu uvertura operei La forza del destino, cei doi coloşi ai componisticii de operă au trăit separat, mai întîi printr-un grupaj feminin decupat din opera Don Carlo (aria lui Eboli „O don fatale” interpretată de Violeta Urmana, care, discutabil, revine la rolurile de mezzo-soprană, şi aria Elisabettei „Tu che le vanitŕ”, în versiunea unei soprane, Susanna Branchini, a cărei toaletă elegantă şi suplă siluetă mi-au apărut într-un cam strident contrast cu stîngăcia frazării şi cu forţarea emisiei vocale), urmat de încă două momente din opera Macbeth (corul „Patria oppressa” şi, moment de vîrf al serii, aria lui Macduff „Ah la paterna mano” interpretată cu patos bine controlat şi cu inspiraţie de Francesco Meli). După încă un moment coral verdian, de la sine înţelesul „Va pensiero” din Nabucco, i-a venit rîndul lui Wagner, introdus de Evelyn Herlitzius printr-o ardentă abordare a ariei Elisabethei din opera Tannhäuser „Allmächt’ge Jungfrau”. Violeta Urmana a revenit wagnerian cu o mult mai convingătoare moarte a Isoldei („Liebestod”), lăsînd apoi scena mult-aşteptatului Plácido Domingo: acesta, întîmpinat cu urale, şi-a făcut încălzirea cu finalul operei Parsifal („Nur eine Waffe taugt”). Prima parte a seratei a fost încununată apoteotic, prin „Starke Scheite schichtet mir dort” din Götterdämmerung, pasaj încredinţat din nou singurei specialiste wagneriene veritabile, Evelyn Herlitzius, care s-a achitat cu brio.

În partea a doua a seratei, Wagner a fost flancat de Verdi, mai întîi prin corul „O Signore, dal tetto natio” din I Lombardi alla prima crociata. Au urmat trei momente de referinţă din Die Walküre: Violeta Urmana a urcat la cota sa obişnuită cu „Der Männer Sippe”, Domingo a vrăjit audienţa cu Winterstürme, iar despărţirea de Maestrul german al romantismului mitic a fost intonată seniorial („Leb wohl”) de basul Vitalij Kowalijow. Momente memorabile, care însă au condus abia spre secvenţa de greutate a Galei, constituită (ca un adevărat recital baritonal Plácido Domingo) pe o selecţie consistentă din Simon Boccanegra: cele două mari scene de concertato ale operei, scena Consiliului („Plebe, patrizi, popolo”) şi întreg tabloul final („M’ardon le tempia” şi tot restul), au fost legate prin marea arie a tenorului („Oh inferno!… Sento avvampar nell’anima”). Şi-au dat concursul Susanna Branchini (Amelia), Francesco Meli (Gabriele, din nou remarcabil în aria pomenită) şi Vitalij Kowalijow (Fiesco), cărora li s-au alăturat, cu competenţă areniană, başii Davit Babayants (Paolo) şi Gianluca Breda (Pietro). Deasupra tuturor, Domingo, la nivel maxim şi inegalabil. Conducerea muzicală a lui Daniel Harding a cunoscut lumini şi umbre, cu o indiscutabilă prevalenţă a primelor.

 

Pentru spectacolul cu Rigoletto din 16 august, Plácido Domingo era programat să asigure conducerea muzicală, însă Maestrul a renunţat să mai dirijeze, fiind înlocuit de Riccardo Frizza, care mai dirijase acest titlu în decursul stagiunii (curios, următoarea programată prestaţie dirijorală a lui Domingo, Aida din 24 august, a fost anulată din cauza ploii). Din marginea Arenei diametral opusă scenei, am urmărit un spectacol frumos, tradiţional (în regia: Ivo Guerra, cu decoruri de Raffaele Del Savio şi costume de Carla Galleri), în care veteranul Leo Nucci (cinci ani după entuziasmantul său Rigoletto de la Modena) a demonstrat că încă mai poate duce acest rol, în timp de Gilda interpretată de Olga Peretyatko a fost senzaţia serii. Tenorul Saimir Pirgu a fost un tînăr Duce de Mantova mai presus de aşteptări, în timp ce Sparafucile al lui Konstantin Gorny şi Maddalena interpretată de Anna Malavasi şi-au făcut treaba murdară din libret cu o acurateţe artistică lăudabilă. Din distribuţie au mai făcut parte Milena Josipovici (Giovanna), Abramo Rosalen (Monterone), Marco Camastra (Marullo), Saverio Fiore (Borsa), Dario Giorgelč (Contele Ceprano), Stefania Abbondi (Contesa Ceprano), Victor García Sierra (Un uşier de curte) şi Irene Favro (Un paj al Ducesei), cu toţii ireproşabili în rolurile lor minore.

 

Odată cu Nabucco din 18 august (programat de la ora 21:00) reveneam la Plácido Domingo protagonist pe scena lirică, după o pauză (a noastră, involuntară) de cîteva luni de zile. Între timp, chiar la începutul lunii, Maestrul debutase strălucitor la Salzburg în rolul Giacomo din Giovanna D’Arco, singura partitură abordată de el din 2007 care lipseşte din cronica noastră, pierdută din dificultăţi legate de procurarea biletelor. La Verona, în sfîrşit, îl puteam vedea pe marele artist într-o montare tradiţională de o copleşitoare grandoare, în mizanscena semnată de Gianfranco de Bosio, cu costume sclipitoare şi decoruri măreţe proiectate de Rinaldo Olivieri. În acest context benefic, ne-a fost dat să-l ascultăm şi sa-l vedem pe Domingo, aşa cum ne-am dorit dintotdeauna, executînd o cabaletta eroică („O prodi miei”) dintr-un Verdi de tinereţe, cu spada ridicată deasupra capului. A făcut-o, la această vîrstă, nu ca tenor, ci ca bariton, ceea ce a fost şi mai impresionant. Nemaivorbind că aria care a precedat-o („Dio di Giuda”) a făcut senzaţie prin combustia artistică unică pe care acest artist unic o împărtăşeşte, cu la fel de unică generozitate, publicului de pretutindeni. Întreaga sa participare, de la regele trufaş la nebunul sărman şi apoi la convertitul iluminat, a fost, ca mereu, o lecţie neostentativă de vocalitate miraculoasă, de frazare expresivă şi de actorie plină de naturaleţe la cote numai de el ştiute (şi toate acestea, în ciuda unui mic accident legat de scăparea prompterului electronic de sub brîul textil unde îi fusese plasat, la spate, prompter care, înainte să cadă de-a binelea, îi atîrnase pe fir, ca o codiţă albă, de-a lungul primei secţiuni a marelui duet cu Abigaille: sigur, asemenea detalii accidentale, atunci cînd survin, nu fac decît să confere un plus se simpatie anecdotico-antologică marelui eveniment constituit de evoluţia lui Plácido Domingo pe o scenă de operă sau pe un podium de concert).

După prima triumfală abordare londoneză din aprilie, incalculabilul artist mai cîntase Nabucco la Beijing şi la Sankt-Petersburg (în fastuoase producţii tradiţionale) şi debutase în acest rol în Arenă la 4 august, într-o distribuţie diferită de cea urmărită de noi, despre care vom spune cîteva cuvinte. Abigaille a lui Amarilli Nizza se caracterizează printr-o mare mobilitate scenică şi facială, precum şi prin ciudata particularitate a unei drastice diminuări a volumului în registrul acut extrem, altminteri accesat cu infailibilitate a tonului. Zaccaria al lui Raymond Aceto este mai mult decît onorabil, ca agilitate a cadenţelor şi sonoritate pe toată întinderea vocală. Fenena interpretată de Géraldine Chauvet e mai puţin sonoră, dar are graţie victimizată. Ismaele e cîntat de tenorul Giorgio Berrugi cu elan juvenil şi voce frumoasă. În rolurile mici, Gianluca Breda face un Mare Preot al lui Baal respectabil în demnitatea lui păgînă, iar Cristiano Olivieri oferă un Abdallo pe care Domingo să se poată bizui atunci cînd îi cere spada. Anna este cîntată, cu o discreţie care nu o face să treacă neobservată, de Maria Francesca Micarelli. Dirijorul Julian Kovatchev conduce cu mînă expertă, acordînd obişnuitul bis la corul „Va pensiero”, nelipsit de „Viva Verdi” din public.

 

Gala Domingo-Operalia din 20 august (programată tot de la ora 22:00) ne-a încheiat sejurul magic petrecut în ambianţa onirică a miticei Arene din Verona. Pentru acest spectacol de gală, marcînd 20 de ani de la inaugurarea a ceea ce avea să devină cea mai influentă competiţie lirică a tinerilor artişti la scară mondială, Plácido Domingo a fost înconjurat de cîţiva din laureaţii şi finaliştii Operalia din ultimele două decenii, cu toţii bine lansaţi în peisajul teatrului de operă planetar şi, în majoritatea lor, cunoştinţe mai vechi sau mai noi ale „Lornionului galactic”: Pretty Yende (din Africa de Sud), Irina Lungu (din Moldova), Ana María Martínez (din Puerto Rico), Inva Mula (din Albania), Carmen Giannatasio şi Giuseppe Filianoti (din Italia), Orlin Anastassov (din Bulgaria), Ştefan Pop (din România) şi Vitalij Kowaljow (din Ucraina). Orchestra Arenei din Verona a fost condusă, în cunoscuta lui manieră spectaculoasă, cu gesturi ample, vociferări temperamentale şi salturi verticale şi orizontale, de maestrul Daniel Oren. Programul, axat pe repertoriul romantic italian şi francez, a fost deschis prin Simfonia operei Nabucco, după care s-a intrat direct în miezul lucrurilor, printr-o fulminantă versiune a ariei de bariton din opera Andrea Chénier, „Nemico della patria”, una dintre cele mai reuşite din cîte am ascultat în diferitele concerte de cînd Domingo a introdus-o în repertoriul personal. Pretty Yende a continuat ca donizettiană Linda di Chamounix („Ah! Tardai troppo… O luce di quest’anima”), cu coloratură perfectă şi supra-acută finală marcată de emoţie. Giuseppe Filianoti a dat o variantă vibrantă a celebrei arii din opera L’arlesiana a lui Cilea „Č la solita storia del pastore”, cu forma de emisie problematică ce îl caracterizează. În continuare, Irina Lungu a înflăcărat publicul cu aria Julietei din Roméo et Juliette de Charles Gounod „Dieu!… Amour ranime mon courage”. Contribuţia basului Orlin Anastassov (Macbeth de Verdi: „Studia il passo… Come dal ciel precipita”) a fost şi ea subminată de emoţie (poate şi de frustrarea renunţării la duetul programat iniţial cu Domingo, din I puritani de Bellini).  Aria Violettei din verdiana La traviata, cu recitativo, andante şi cabaletta („È strano… Sempre libera”), a fost interpretată de aceeaşi Irina Lungu cu un farmec şi un temperament declanşatoare de ovaţii.  Şi tot din La traviata s-a numărat piesa de închidere a primei părţi a seratei, lungul şi dificilul duet din actul al doilea, „D’Alfredo il padre…”, unde Ana María Martínez a impresionat alături de un Plácido Domingo al cărui cantabile „Pura siccome un angelo” a căpătat nuanţe încă nebănuite în versiunile maestrului la care asistasem, în martie, la Metropolitan.

Partea a doua a Galei a început cu duetul din opera Les pécheurs de perles de Georges Bizet („C’était le soir… Au fond du temple saint”), unde tenorul Ştefan Pop a colaborat  fructuos cu baritonul Plácido Domingo. Linia franceză a fost menţinută printr-o contribuţie din Faust-ul lui Gounod, aria Margaretei „Ô Dieu! Que de bijoux… Ah! je ris”, intonată de o specialistă a rolului, Inva Mula. Două selecţiuni din opera La bohčme a lui Puccini au repus accentul pe melodrama italiană: aria Che gelida manina, interpretată cu mare participare afectivă şi cu un do di petto sigur de Ştefan Pop, şi duetul „In un coupé… O Mimí tu piú non torni”, interpretat cu simţ al umorului şi cu nostalgie duioasă de un Giuseppe Filianoti netimorat de co-prezenţa uriaşă a lui Domingo. Momente de intensă trăire verdiană au fost prilejuite de marea arie a Leonorei din opera Il trovatore („Tacea la notte placida… Di tale amor”), interpretată de Carmen Giannatasio cu o perfecţiune demnă de consemnare discografică. În momentul imediat următor, ales din Lucrezia Borgia a lui Donizetti (aria lui Alfonso „Vieni: la mia vendetta” completată prin cabaletta „Qualunque sia l’evento”), basul Vitalij Kowaljow a avut o prestaţie impozantă, din păcate alterată de o intrare neavenită a alămurilor în secvenţa finală, sub privirile tardive şi fugitiv neputincioase ale maestrului Oren. Programul oficial s-a încheiat cu marele duet bariton-soprană din Il trovatore („Udiste? Come albeggi…”), interpretat cu voluptate de Carmen Giannatasio şi cu o anumită răceală academică de Plácido Domingo, parcă nerăbdător să treacă la partea de bis-uri. După un scurt discurs, Domingo a invitat-o pe scenă pe Ana María Martínez, cu care a interpretat, în premieră pentru Arena din Verona, cunoscutul paso doble din El gato montés de Penella („Me llamabas, Rafaelillo?”), spre satisfacţia scontată şi zgomotoasă a publicului. Sextetul din Lucia di Lammermoor a lui Donizetti „Chi mi frena in tal momento”, intonat în concertato de toţi artiştii participanţi la această serată de gală, a pecetluit un eveniment în care conotaţiile sentimentale aniversare acumulate din diferite perspective nu au obnubilat seriozitatea actului artistic.

Această Gală Operalia mi-a oferit şi singura ocazie din Festival de a-l întîlni personal pe Plácido Domingo, care m-a întîmpinat, prin mulţimea de admiratori (dominată numeric de admiratoare) cu un „Hola, Dragoş, ¿qué tal?” care m-a făcut să uit toate întrebările cu care mă pregătisem temeinic în prealabil. Întrebări care rămîn în suspensie. Am schimbat cîteva cuvinte şi ne-am tras într-o poză: de fapt, în două, ambele făcute cu mînă sigură de prietena Natalia Sizikova şi ambele dînd seama, prin expresia siderată a subsemnatului, de fascinaţia incomensurabilă a marelui Maestru asupra pururi uluitului său aficionado din România…

Revista indexata EBSCO