Dec 27, 2013

Posted by in ARTE

Ștefan OPREA – Alecu Keystone

STEFAN_OPREA_BISÎl ştiu pe Alecu de peste şase decenii (Eheu!…), adică din perioada liceului, a treceri de la adolescenţă la tinereţe. Era un băiat frumuşel, blond-cîrlionţat şi, pe deasupra, mai era şi isteţ, ca să nu zic deşteptăţel şi simpatic, în ciuda nedisimulatei ostentaţii cu care îşi etala calităţile (de care, fireşte, era foarte conştient). O undă de superioritate îi asigura şi costumul cel alb, care nouă, băieţi de la ţară, cam sărăcuţi, ne făcea o impresie extraordinară iar cînd în îmbrăca (în zilele de sărbătoare) îi dădea un aer de eleganţă cum nimeni nu mai avea în Şcoala Normală „Vasile Lupu” din Iaşi. Acolo, în acea renumită şcoală, eram elevi, daţi de părinţii noştri cu bunul gînd şi cu marea speranţă că vom deveni învăţători şi ne vom întoarce în sat să fim mîndria lor şi să şcolim generaţiile de după noi. S-a întîmplat însă aşa că nici el, nici eu n-am împlinit acest gînd al bătrînilor noştri; dar nu pentru că n-am fi fost în stare, ci pentru că ne dăduse Dumnezeu mai multă înzestrare decît era nevoie pentru modestul rang de învăţători. Nu voi spune aici ce s-a petrecut cu mine şi ce drumuri am apucat; voi spune însă despre Alecu şi o voi face fiindcă a împlinit – chiar în acest decembrie – 80 de ani (Eheu bis!…).

Prin anii ’50, tînăra noastră cinematografie etatizată trebuia să-şi creeze cadrele de care avea nevoie: regizori, operatori, scenarişti, etc. Comisii de specialitate au pornit prin ţară în căutarea tinerilor vrednici a fi şcoliţi ca viitori cineaşti. A ajuns o comisie şi la Şcoala Normală „Vasile Lupu”. şi printre cei aleşi a fost şi Alecu. Care Alecu? mă veţi întreba, căci încă nu i-am spus numele întreg. I-l spun: Alecu Croitoru. De fapt, Alecu G. Croitoru, cum a semnat şi semnează el, păstrînd iniţiala tatălui în semn de filial respect faţă de părintele său care îl adusese de mînuţă la Iaşi, urcînd tocmai din Vrancea, dintr-o comună cu nume de scriitor: Bogza.

Şi s-a dus Alecu la şcoala de regizori din Bucureşti, şi a ajuns regizor şi scenarist, şi a semnat mai multe filme despre care voi şopti cîte ceva mai la vale. Mai întîi să explic titlul acestei însemnări. De ce Keystone? Toată lumea cinefilă ştie că a existat în America o societate de producţie numită Keystone Film Company (fondată în 1912 de Adam Kessel şi Charles O. Bauman şi pusă sub direcţia artistică a celebrului comic Mack Sennett). Produsele acestei companii erau comedii slapstick şi lumea le zicea keystone. Se vede că lui Alecu i-a plăcut aşa de mult acest termen încît l-a preluat definitiv în vocabularul lui uzual, numind cu el orice: lucrurile, întîmplările, faptele de orice natură, etc. etc. se numesc la el keystone. M-a sunat mai deunăzi şi mi-a zis: „Îţi trimit un keystone!”. Şi am primit prin poştă un volum de poezii – bilingv: De dragoste / Počmes d’amour. N-am să scriu despre el pentru că nu mă bag unde nu-mi fierbe oala. Semnalez doar faptul că regizorul şi scenaristul Alecu G. Croitoru zis Keystone e şi poet. Un istoric literar, Ion Rotaru, scria despre prima ediţie a poeziilor (în O istorie a literaturii române, vol. 5 – Poezia): „Ca poet, Al.G. Croitoru şi-a meşterit un flaut din trestie folclorică, din cîntece şi descîntece pe care el poartă în matricea lui de… vrîncean”. Iar Const. Cubleşan, în „Curierul de Cluj”, nota că paginile volumului cuprind „poeme de o mare simplitate, de o candoare autentică a verbului, cu totul remarcabilă în lapidaritatea exprimării, de un freamăt interior ce-l simţi răvăşind în adîncuri de simţire”.

Lăsîndu-l pe poet în grija criticilor literari, să vedem ce e cu cineastul – cu regizorul, scenaristul şi profesorul de Arta Regiei de Film şi Televiziune şi de Arta actorului la Universitatea Hyperion: A debutat în lung-metrajul artistic cu Merii sălbatici (1965), un film în care erau căutate sensurile şi nonsensurile dramatice ale prefacerilor din lumea satului. Îmi amintesc destul de bine întregi secvenţe care vorbeau despre intenţiile tînărului cineast de a spune o cît mai substanţială parte din adevărul care nu putea fi rostit întreg. Ţin minte şi doi dintre interpreţii principali: Ştefan Ciubotăraşu şi Silviu Stănculescu. Mai mult mi-a plăcut însă filmul următor – Vîrstele omului (1968) – un film cu totul singular în ansamblul creaţiei cinematografice din acea perioadă, un film în care Alecu îşi propunea să arate lumii ce comori există pe pămîntul românesc, cine sînt oameni care-l populează, cum simt şi cum gîndesc ei, care este filosofia lor asupra vieţii. Era (şi este) un film cu reflexe de tristeţe şi explozii de optimism, o meditaţie asupra vieţii şi asupra morţii, asupra trecerii continui şi a rămînerii noastre permanente pe pămînt; surprindea legătura organică a omului cu văzduhul, cu apa, cu cerul, dar mai ales cu pămîntul despre care cineastul spunea limpede că e bogat ca şi sufletul omului, iar oamenii sînt bogaţi ca pămîntul, neliniştiţi şi nesfîrşiţi ca marea, fremătători ca pădurea şi statornici ca munţii. Frumuseţi folclorice unice, căutate şi descoperite pe întreg cuprinsul ţării, obiceiuri, credinţe şi temeri, surprinse toate într-o inimitabilă desfăşurare, dansuri, cîntece, bocete, oraţii, descîntece, strigături, apoi obiceiuri de nuntă, priveghiuri, înmormîntări, etc. alcătuiau un tot de o durabilă unitate şi armonie, meritul fiind în egală măsură al scenaristului şi regizorului Alecu Croitoru, şi al autorilor imaginii Gh. Cristea şi Mircea Mladin.

Au fost apoi alte lung-metraje artistice – Am o idee, pe un scenariu de Mircea Radu Iacoban –, comedie pe teme sportive, dar de fapt o adevărată comedie de moravuri; Lumea se distrează – film de montaj, precum şi Miezul fierbinte al pîinii, Al treilea salt mortal, apoi versiuni româneşti ale unor filme străine şi alte colaborări internaţionale, scurt metraje – toate alcătuind o operă care îl onorează pe creator.

A ajuns membru al Academiei Tiberina din Roma (coleg de rang academic cu Federico Fellini!!) şi al Comitetului Naţional Român CIDALC (Comitetul Internaţional pentru Difuzarea Artelor şi Literelor prin Cinematograf). A primit numeroase premii naţionale şi internaţionale pentru creaţia sa filmică, începînd cu Premiul CIDALC pentru cel mai bun film de folclor şi Medalia „Casa de Portugal” din Paris la Festivalul Internaţional de la Menton (Franţa, 1971) şi terminînd cu Premiul special al Juriului la Festivalul Internaţional al Filmului de la Roma (1994).

Un keystone deosebit e şi activitatea sa de regizor de teatru în care calitate a semnat spectacole în ţară (la Oradea, la Brăila) şi în străinătate (la Voivodina), dar şi aceea de membru al unor jurii internaţionale de film (la Bruxelles, la Versailles).

Ar fi încă multe de spus despre fostul elev al Şcolii Normale din Iaşi, acum cînd împlineşte 80 de ani. Nu-i spun însă decît să-i fie de bine opera pe care a edificat-o şi să se bucure de sănătate încă mulţi ani!

Restul nefiind decît un Keystone.

Revista indexata EBSCO