Dec 27, 2013

Posted by in ARTE

Călin CIOBOTARI – Ce-i datorează Caragiale lui Afrim…

ciobotariPrintre prejudecăţile cele mai adînci ale oamenilor de teatru, dar şi ale filologilor, se numără una referitoare la Caragiale: nenea Iancu, zice-se, n-ar fi avut organ pentru dramă sau, în orice caz, valoarea comediilor sale ar pune în umbră, fatal şi fără drept de apel, încercarea numită Năpasta. Iată de ce, piesa aceasta, publicată în 1890 în „Convorbiri literare”, a fost privită mereu cu rezerve şi, dacă a fost montată, a fost montată nu atît din convingere cît din faptul că autorul ei era cine era, pe principiul că „dacă e Caragiale, merge!”. Nu vreau să trec aici sub tăcere propriile mele prejudecăţi asupra acestui text, pe care, pînă mai ieri, eram tentat să-l asum doar ca pe o filă quasi-banală din istoria dramaturgiei româneşti, o dramă din lumea satului autohton, cu personaje mai mult schiţate, şi cu o temă a răzbunării destul de uzată şi blestemată de previzibil.

Ei bine, abia după ce am văzut spectacolul lui Radu Afrim, de la Teatrul Naţional Bucureşti, mi-am dat seama de forţa imensă a acestui text, de profunzimile latente ce zac în el, de amplitudinea unor personaje ale căror străfunduri, dacă sînt temeinic investigate, pur şi simplu te copleşesc. Fără să exagerez cu nimic, a fost nevoie de perspectiva aceasta regizorală nouă pentru a înţelege că Năpasta este o operă cu adevărat majoră a culturii române.

În stilul cu care ne-a obişnuit, Radu Afrim propune o relectură a textului de la finele secolului XIX, o relectură mult mai fidelă decît de obicei, cu accentele puse pe recuperarea unor foarte intense stări psihologice şi pe reconfigurarea unor situaţii atît de complexe încît condiţia de dramă a Năpastei este depăşită spre tragedie. Concret, regizorul recuperează nu atît personajele lui Caragiale, cît fluxurile energetice, psihologice, ale acestor personaje, fluxuri întrupate de o Anca designer (splendidă dezvoltare a uneia dintre didascaliile de la începutul piesei – „Anca lucrează la o cămaşe”), de un Dragomir şi un Gheorghe care fac parte din high-life-ul societăţii contemporane, dar şi de un Ion a cărui nebunie atemporală se pliază perfect pe acest scenariu reîmprospătat.

Nu ştiu dacă Afrim a intenţionat să transfere evenimentele din Năpasta în zona tragicului pur, însă, pe tot parcursul spectacolului, am trăit acut impresia aceasta de tragedie, în sensul acelei definiţii formulată de Aristotel: efect de catharsis, apoi milă pentru soarta personajelor (şi Anca, şi Ion, aşa cum sînt interpretaţi de actorii de la Naţionalul bucureştean, stîrnesc adeseori o infinită compasiune), dar şi frica de a nu te regăsi pe tine însuţi în tot acest peisaj coşmaresc. Într-o asemenea interpretare, poate fi decupată în spectacolul afrimian şi şi o viguroasă dimensiune bacantică, al cărei debut se întrevede încă din scena iniţială a nunţii Ancăi cu Dumitru, o petrecere orgiastică, însoţită de obturarea raţiunii şi sufixată de crima ce generează conflictul dramatic. La fel, apariţiile senzuale ale unor personaje pur afrimiene dezvoltă şi mai mult deja-vu-ul acesta al străvechilor întîmplări. În fiecare personaj e de găsit un fond primitiv, minunat speculat regizoral şi actoriceşte, în fiecare dintre actanţi fermentează ecouri ancestrale ale unor gesturi primordiale. „Năpasta” devine astfel un discurs universal valabil pentru toate timpurile şi, mai mult decît atît, îmbracă foarte subtila formă a unui amplu şi onest discurs despre om. Zeii antici sînt înlocuiţi cu zei sîngeroşi ai subconştientului, zei ce îşi cer jertfele şi se arată sub forma unor apariţii înfricoşătoare, efecte ale unor traume aproape de nevindecat, sau cu o Maică a Domnului invocată, cu suflet de copil, de Ion. Anca, al cărei strigăt este unul eminamente tragic, e băntuită, precum cîndva Oreste, de erinii lăuntrice, iar în nebunia lui Ion e ceva (şi din) clarviziunile orbului Tiresias… Dacă mai adăugăm simbolicul „cor antic”, alcătuit din prieteni de familie ai Ancăi şi ai lui Dragomir, nu facem decît să amplificăm argumentaţia asupra acestei idei…

Elementul cel mai puternic, dominînd scena asemenea unui personaj principal omniprezent, este pămîntul. O mare parte din scenă este acoperită cu un covor de pămînt reavăn, negru; pămîntul ca prim şi ultim nivel al unei realităţi sumbre; pămîntul ca moarte (tulburătoarea scenă a lui Ion, învelit în pămînt), apoi pămîntul ca viaţă (contaminarea frecventă a personajelor cu pămînt are şi sensul mînjirii, dar şi sensul unei asumări a condiţiei umane); pămîntul ca balast sufletesc, apoi pămîntul ca martor mut al nostru, al tuturor celor care privim la acest spectacol nesfîrşit al umanităţii în derivă. Restul decorului, alcătuind un interior de locuinţă modernă (Vanda-Maria Sturdza) este aproape în întregime alb, de aici rezultînd contrastul puternic între ceea ce e aparenţă şi ceea ce este esenţă.

Pretutindeni, Afrim presoară semne ale tradiţiei; personajele sale nu sînt căzute din cer, ele poarte în sine fondul arhaic ale primitivismului de care pomeneam mai sus. Într-un colţ întrezărim o veche maşină de cusut pe care, desigur, n-o mai foloseşte astăzi designerul Anca; aceeaşi Anca are uneori gesturi care îi certifică racordul la arhaic (mă gîndesc, bunăoară, la modul în care bate în lemn pentru a alunga ghinionul, gest profund care nu mai are nimic de-a face, aparent, cu omul contemporan). Într-un colţ, stingher, un Christ decorativ asistă, indiferent, la fiordurile nefericirii umane. Unul dintre personaje cîntă dintr-un fluier, iar straiul lui Ion (costumele sînt realizate de Cosmin Florea) aminteşte şi el, vag, de veştmîntul popular, la fel cum dansul său şi sunetele ce însoţesc acest dans scot la iveală ritmuri populare extrem de sugestive. Că Anca e captivă tradiţiei o ilustrează regizorul şi prin surprinzătoarea scenă, grotescă şi, totuşi, tandră, în care capul personajului este ţinut strîns între coperţile unui tom pe care scrie Caragiale. La toate acestea se adaugă extraordinara muzică live a Luizei Zan şi a lui Valentin Luca, muzică stranie şi, în acelaşi timp, familiară, în care sînt recuperate felii de folclor pur, autentic, nepîngărit, nepervertit, de parcă, într-un acces de bunăvoinţă, însăşi tradiţia ne-ar vorbi/ cînta în felul acesta.

Nimic nu e forţat, nimic nu e nefiresc în această relectură afrimiană, ca şi cum însuşi textul lui Caragiale se cere a fi recitit. Pînă şi apariţia televizată a Andreei Esca, cea care anunţă la ştirile ProTv, proiectul de lege referitor la prescrierea crimei după 10 ani de la săvîrşirea ei, se pliază perfect pe acest scenariu de redimensionare a unor stări, a unor fapte, a unor relaţii.

Afrim nu se mulţumeşte, însă, cu atît. Spectacolul Năpasta nu e doar despre thanatos, ci şi despre eros. Anca nu întrupează o femeie oarecare, una ce, asemenea Vitoriei Lipan, vrea să răzbune moartea bărbatului ei. Anca întrupează Femeia, cu demonii şi îngerii din ea, cu senzualităţile carnale şi sufleteşti, cu cruzimile unei Lady Macbath, şi tandreţea unei Juliete ajunse la maturitate. Finalul spectacolului, o paradă a personajelor ficţionale, absurde şi groteşti, este revărsarea unui subconştient ce dă pe dinafară. Etalarea aceasta a interiorităţilor Ancăi poate să însemne vindecarea ei, terapia prin mărturisire, aşa cum se practică în psihanaliză această încercare de vindecare a traumei. Aşa am înţeles eu parada de final, ca pe o purificare a Ancăi. Carnea macră, sîngerie, proiectată pe un ecran, va rămîne acum, la final, undeva în afara Ancăi.

Potenţialul acestui personaj, aşa cum îl developează Afrim, este uriaş. Crina Semciuc, interpreta Ancăi la spectacolul văzut de mine (distribuţia e dublă, în rol jucînd şi Simona Popescu) este pur şi simplu răvăşitoare, un conglomerat de sentimente şi atitudini, o natură vie, dezlănţuită. Rar mi-a fost dat să asist la o asemenea demonstraţie actoricească, în care corpul actriţei nu-i mai aparţine, devenind cod de semne, spaţiu de întîlnire între viaţă şi moarte, rană umană deschisă, şiroind cu verb, strigăt şi şoaptă… Pe Marius Manole, în rolul lui Ion, îl văzusem cu o seară înainte în Însemnările unui nebun şi, sincer să fiu, aşteptam să văd în nebunul din Năpasta fărîme din personajul lui Gogol. Încă o dată, însă, m-am convins de forţa acestui actor şi de pluralitatea de mijloace pe care le deţine. Ion este fragil, Ion este copilul din noi, derutat de lumea oamenilor mari, Ion este Christul ce şi-a făcut culcuş în pămîntul ce ne alcătuieşte, Ion este, de ce nu, românul curat al altor timpuri al cărui discurs devine incongruent cu lumea de astăzi, Ion este rătăcire şi regăsire, străfulgerarea de sinceritate a cărnii în raport cu neantul. În Dragomir, Mihai Călin este exact cum trebuie să fie: sumbru, violent, pătimaş, arătîndu-ne progresiv cum remuşcarea fisurează armurile pe care, inutil, le tot îmbracă omul… Şi Emilian Oprea, un Gheorghe mult amplificat faţă de oferta textului, convinge şi îţi rămîne pe retină, aşa cum, în memorie, îi porţi mult timp pe toţi ceilalţi actori din „Năpasta”…

Cred că Năpasta lui Radu Afrim e un spectacol de referinţă al teatrului românesc şi, în acelaşi timp, un exerciţiu exemplar pentru modul în care poţi valoriza o dramaturgie apusă. Mai cred că, printre toţi „lăutarii” şi traficanţii de caragialitate, de care, stagiune de stagiune, are parte, nenea Iancu a avut, în sfîrşit, norocul de a rămîne îndatorat cuiva. Odată cu Radu Afrim, despre Năpasta, piesa de la 1890, se va vorbi altfel…

Teatrul Naţional I.L. Caragiale Bucureşti, „Năpasta”, de I.L Caragiale; Regia: Radu Afrim; Decorul: Vanda- Maria Sturdza; Costumele: Cosmin Florea; Coregrafia: Silvia Călin; muzica: Luiza Zan şi Valentin Luca; Distribuţia: Mihai Călin, Marius Manole, Emilian Oprea, Crina Semciuc, Alexandra Poiană, Andreea Perju-Deciu, Anamaria Olaş, Alina Badea, Cătălin Jugravu, Vlad Trifaş, Eduard Haris, Cezar Vlad.

Revista indexata EBSCO