Dec 27, 2013

Posted by in ARTE

Bogdan ULMU – Portretul unui regizor incomod

BOGDAN_ULMUAm citit relativ tîrziu cartea Mirunei Runcan Habarnam în oraşul teatrului. E dedicată regizorului Alexandru Dabija. E un portret din fărîme alcătuit de un critic care cunoaşte bine teatrul şi-l cunoaşte la fel de bine pe artist, cu care a colaborat o scurtă vreme, la Teatrul Odeon.

„Mi-e imposibil să vorbesc, în mod global, despre stilul Dabija”, mărturiseşte autoarea. Da, fiindcă sunt mai mulţi regizori, în Dabija: unul care iubeşte politicul, altul pasionat de piesele necunoscute, ultimul – dedicat textelor (pentru copii?) ale lui Creangă, Nosov şi Arghezi.

„Întotdeauna am luat cît am putut, de la actori, şi am dat şi eu mult” – zice regizorul. Şi munca cu actorul a împărţit-o în două capitole: lucrul cu trupa şi lucrul cu individul. Este cunoscută credinţa sa în echipă, în nucleul de colegi cu care poţi face performanţă.

Nucleul acesta l-a avut, la Odeon. Şi cînd s-a spart, a apărut Teatrul Act, spune autoarea. Ca mai încolo, Dabija să facă o remarcă surprinzătoare, dar de substanţă: „Teatrul Act se-mburghezeşte: pentru mine, e un semn de uriaşă sănătate. E ca o maturizare, trebuie să treci prin asta”. Interesant, nu?!

Volumul mai cuprinde şi alte reflecţii ale creatorului: „Libertatea de-a spune orice trebuie dublată de introspecţie şi atitudine morală”. Adevărat! Sau: „Lumea e frumoasă dacă nu te încordezi. Dacă da, devine şi ea rigidă”. Just!  „Avem festival Shakespeare, dar n-avem o bună ediţie cu traduceri din Shakespeare”. Aşa e! În fine, „după Caragiale, limba română nu s-a dus mai departe!”. Oare? Aici parc-aş rămîne rezervat…

Regizorul este obsedat de teatrul geniului din Haimanale, dar şi de proza acestuia: a făcut mai multe spectacole din schiţele scriitorului, care atacau, cum se arată în cartea Mirunei Runcan, politica şi prostia, cele două belele ale neamului. Satirizate şi-n spectacolul său, atipic, Gaiţele de la Odeon, „porţelan chinezesc şi zdravăn miros de grătare dîmboviţene”, cum îl cataloghează autoarea cărţii (deşi acţiunea piesei nu este plasată în Bucureşti).

Un capitol important al lucrării este dedicat directoratului lui Dabija de  la Odeon, unde a ajuns la propunerea lui  Vlad Mugur (amuzant apare faptul, cvasi-necunoscut, că regizorul a mai fost… doar o zi şi director la Teatrul din Constanţa). La Odeon „renovează artistic instituţia”. Vrea evenimente, performanţe, nu premiere. Cere igienă fizică şi morală. În fiecare săptămînă trebuie să se-ntîmple ceva…. Au mai venit lîngă noul manager Mihai Măniuţiu, pe post de consilier. E adus, mai tîrziu, şi Marcel Iureş.

Dar lumea din teatru nu vede cu ochi buni schimbarea. Încep delaţiuni. Au pus cătuşe florilor este acuzat de pornografie. Toate duc la ilegala lui demitere, în iulie 1994: actorii fideli lui Dabija îşi dau demisia. Puţini. În  1996 însă, cîştigă procesul cu Ministerul şi se-ntoarce la cîrma Odeonului, pentru încă şase ani…

Un concept drag eroului cărţii este ACASĂ. Spaţiul natal, important, mitic, greu de uitat. Nu are legătură cu Teatrul din Piatra-Neamţ, ci cu Creangă şi Sadoveanu. Cu şcoala serioasă făcută la Bicaz cu profesori foarte buni, puşcăriaşi politici trimişi pe şantier, la reabilitare. Aceşti excelenţi pedagogi îl învaţă să iubească cărţile. Limba română e descoperită şi redescoperită.

Ca o a doua şcoală avea să fie  Teatrul  Tineretului din Piatra; era şi un mare teatru, în acea perioadă, cu actori excelenţi care au plecat, ulterior, la Bucureşti.  Ordinea preferinţelor lui? „Natură-şcoală-teatru”. Nu invers. Ciudat!?

Volumul nu ocoleşte aspectele anecdotice. Spre exemplu, faptul că regizorul a refuzat premiul ATM în 1989, pentru Taifun, de la Nottara, pe motiv că a făcut şi spectacole mai bune. Şi chiar zice în carte c-ar fi vrut să aibă puterea să le refuze …pe toate!

A avut probleme cu cenzura în mai toate spectacolele, pînă şi-n Mihai Viteazul!. Campionul, din acest punct de vedere, rămîne Insomnie de la Nottara (17 vizionări!), urmat de Conul Leonida, la Piatra, început în decembrie 84 şi  ieşit la public abia  în aprilie 86! (în jur de 15 vizionări!).

Cartea Mirunei Runcan se ocupă, fireşte, şi de alte spectacole importante ale lui Dabija: Orfanul Zhao, Saragosa-66 de zile (aici actori importanţi intră şi ies din cor, „cu umilinţa şi responsabilit actorului” – zice o cronică; iar în final aruncă priviri triste, sălii –„e dureros să te desparţi, desigur!” – MR), Jucăria de vorbe (de două ori), Înşir te mărgărite…(„poveşti care nu mai au chef să stea acolo unde le-ai aşezat tu, cînd erai mic” – un cronicar), OO creaţie colectivă, născută altfel (actorii improvizau, secretara literară transcria, apoi se triau propunerile, ca montarea să aibe coerenţă), Creatorul de teatru (2001, T Act), Fraţii şi Aşteptîndu-l pe Godot, la Braşov ş.a.

Un portret de regizor scris cu documentare, dar şi afecţiune. Cu teribilă empatie. Plin de detalii interesante, unele necunoscute.

Revista indexata EBSCO