Dec 27, 2013

Posted by in Actualitatea literara

Simona MODREANU – Născut? Ba nu, făcut…

modreanuEi, să mai zică cineva că cititorii – francezi, cel puţin – sînt leneşi, conformişti, pasivi, sau că editorii fac legea pieţei impunîndu-le autorilor cărticele nu mai mari de 120 pagini, cu paragrafe spaţiate, aerisite, digerabile în metrou sau autobuz. Recent premiatul volum al cunoscutului scriitor Yann Moix sparge toate clişeele impuse de consumerismul rapid, oferind un slow-food intelectual de primă mînă. Adevărul e că e chiar nevoie să aveţi şi mînă bună, adică puternică, musculoasă, ca să reuşiţi să parcurgeţi cele 1152 pagini (!) ale romanului Naissance (Naştere), apărut la Grasset în 2013, proaspăt distins cu premiul Renaudot. Cel mai bun raport cantitate/preţ, se amuză criticii, sugerîndu-vă parşiv să-l oferiţi cadou de Crăciun soacrei…

Dincolo de inevitabilele exclamaţii şi comentarii paratextuale iscate de un asemenea mamut literar, acest volum, care cîntăreşte 1,3 kg la „naştere” şi poate uşor face oficiu de halteră, vă va umple plăcut şi intens timpul liber (pînă la vacanţa de vară!). Scenariul autoficţional e deja clasic în Hexagon: aidoma altor multor scriitori francezi contemporani, autorul povesteşte gestaţia şi copilăria unui viitor scriitor numit – supriză! – Yann Moix. Un copil neiubit de părinţi, născut circumcis, care va rămîne „evreul familiei”, în ciuda unei grefe spectaculoase. La Orléans, oraşul de baştină, copilul se plictiseşte copios, în ciuda unor întîlniri şi lecturi extraordinare. Mai apoi, cartea progresează din digresiune în digresiune, o acţiune începe, se ramifică pînă la diluţie în multiple dimensiuni, şi cînd tocmai aţi uitat-o, reapare cîteva zeci de pagini mai tîrziu, după o serie de ocolişuri şi meandre din care naraţiunea creşte şi se umflă ca un fluviu în drum spre mare. În fapt, nu i se poate reproşa lui Yann Moix că a scris un roman prea mare şi greoi, deoarece nu e vorba de o „scăpare”, de o stîngăcie de autor care, neavînd ce spune, o spune îndelung. Dimensiunea aceasta hiperbolică reprezintă însuşi proiectul creator al scriitorului, tot aşa cum Andy Warhol, guru necontestat al artei pop a anilor 60, realiza pelicula „Empire” şi ţinea să fie proiectată timp de opt ore, la ralenti. Cam la fel se întîmplă şi cu desfăşurările cinematografice întortocheate şi adesea surprinzătoare ale Naşterii.

Desigur, în cele din urmă, proporţiile monumentale atinse de roman devin indigeste, dar pînă şi asta pare să facă parte din pactul auctorial. Unul din prietenii copilului Yann, extravagant numit, rezumă astfel ambiţia acestui demers globalizant: „Pot umple întreg universul cu verbul meu, se lăudă Marc-Astolphe. Nu sînt un nimeni. Sînt grozav de mondial. Am o mare putere asupra cuvintelor”. Iată, de fapt, cheia de lectură dar şi subiectul acestui text aiuritor – cuvintele, care curg de sus, de jos, în jeturi alexandrine, sau proză fantastică, în ploi de dicţionar sau lapoviţe ironice. De altfel, semnificativă a fost şi reacţia lui Moix ca laureat Renaudot: „E un premiu pe care l-au avut şi Georges Perec, Céline, Marcel Aymé… E un premiu care era făcut pentru mine şi pentru care eram făcut”, a afirmat el cu tărie, susţinînd că Renaudot e un premiu „adaptat nebuniei scriitorilor, care le poate digera nebunia”. Într-adevăr, pe a lui pare să o fi digerat…

Romanul, adesea spumos, cu volute tulburătoare şi fulguranţe poetice, e remarcabil şi prin libertatea de creaţie pe care puţini scriitori francezi şi-o permit în propria limbă, bine ferecată şi apărată de canoane multiseculare. Or, cu Yann Moix, cuvintele o iau uneori razna, iar dacă nu răspund aşteptărilor, sînt pur şi simplu cuplate, răsucite, mutilate pînă ce ajung să exprime – sintetic! – imaginea dorită. Verbe ca «boomeranguise», «zazôuble», «chachapoule», printre altele, structurează un imaginar baroc, dezlănţuit şi megaloman, în care, punctînd închipuite halte necesare, autorul interpelează batjocoritor lectorul şi, simultan, se întoarce autoironic asupra sa: « puteţi să vă interesaţi la cititorii care vor fi ajuns pînă la această pagină despre incredibila epopee pe care Yann Moix tocmai mi-a consacrat-o aproape integral.» (p.1119)

Dincolo de teribilismele narative sau de zîmbetele agasate, Naştere este în primul rînd un roman al copilăriei nefericite, maltratate. Forma abia suportabilă pe care o îmbracă e consonantă cu greutatea sechelelor pe care le poartă o fiinţă ce-şi caută în fantezie mîntuirea. Ruşinea şi umilinţa îndurate în copilărie îl conduc, prin tot soiul de subterfugii, către un personaj în egală măsură autentic şi inventat, ipseitatea/ alteritate devenind marca salvatoare a acestei tentative epuizante şi provocatoare de a se suporta pe sine.

Noroc de umorul devastator care sparge incontinuu perdeaua grea de ură şi energie negativă deversată de fiecare pagină, altfel obositoare după o vreme. Părinţii par să concentreze asupra lor cinismul smolit şi potenţiatul de furie devastatoare a scriitorului repudiat de propriii genitori. Dar, cu siguranţă, tot un fragment de text va fi cea mai bună ilustraţie a celor spuse şi, eventual, o invitaţie la lectură.

 

Sarcina – îndeosebi în ultimele săptămîni – fusese pentru tatăl meu o anticipare a voinţei mele de a-i încălca teritoriul, de a-i invada obiceiurile, de a-i modifica echilibrul, de a-i polua spaţiul vital. Îi anexam liniştea. Eram Anschluss.

– Mai bine l-aş fi conceput la 187 ani, precum Matusalem pe Lamek. La 182, precum Lamek pe Noe. Noe care a avut trei fii la 500 ani! Asta mi-ar fi permis să să mai respir puţin. Să profit de viaţă… Să-mi trag sufletul. Să o iau cu binişorul. Să mă gîndesc puţin la mine. Generozitatea mea mă va ucide. Şi apoi n-are decît să rămînă zidit, să rămînă îngropat în maică-sa, na! Nu mai e problema mea!

Nimănui nu-i păsa că veneam pe lume, dar în acelaşi timp totul se punea în mişcare ca să nu pot să nu vin. De neînţeles. Eşti convocat aici jos, dar din indiferenţă.

Eram aşteptat, dar de nimeni. Ştiam că odată ieşit, aş fi avut infinit mai puţină importanţă decît în momentul precis al ieşirii. Tot interesul meu rezida în trecerea de la intra la extra. Nu eram decît un eveniment. Eram ceva ce li se întîmpla celorlalţi. Nu te naşti niciodată pentru tine.

– În vreme ce Léo Ferré cîntă C’est extra afară, «el» cîntă probabil C’est intra înăuntru!  aruncase tatăl meu, punctînd acest aforism cu un rîs de superşobolanelectrocutat.

Eu aş fi un jalnic erou preţ de o secundă, după care m-aş alătura oceanului deja veşnic semenilor mei. Echad ikem yirdof revava, spune Biblia. Unul singur dintre voi va alunga zece mii. Trebuie să faci loc. Pentru un Yann Moix născut, vor fi eliminaţi zece mii de inocenţi – în caz că nu acceptă (ar fi prea fairplay) să plece singuri, sătuli de o existenţă închisă într-o societate închisă, o existenţă amorţită într-o societate amorţită, o existenţă desublimată într-o societate desublimantă. În cele din urmă, pentru a mi se face acest nenorocit de loc la care îmi dădea dreptul naşterea, au fost stîrpiţi cîini, viţei, meduze şi nişte pui de şoareci.

– Nefericit e acest om care coboară în casa mea! a exclamat tatăl meu.

Da, aşa grăit-a oracolul. (Yann Moix, Naissance, 3)

Revista indexata EBSCO