Dec 27, 2013

Posted by in LITERATURA UNIVERSALA

Marius CHELARU – Dincolo de voalul care acoperă metafora în poezia persană

MARIUS_CHELARU_2Poezia persană (nu intrăm acum în detaliile privind interferenţele în timp şi spaţiu între limbile/ culturile arabă, persană, turcă ş.a., despre unele discutîndu-se tangenţial şi în această carte) a dăruit literaturii universale creaţii de o frumuseţe aparte. Dincolo de frumuseţea versurilor, de măiestria autorilor, au fost şi paşii pe un drum, în secole, de fundamentare a tehnicilor poetice, a teoriilor literare care au explicat/ au dat direcţiile în această literatură. Este un subiect pe marginea căruia s-au scris diverse cărţi[i], iar despre una dintre ele vom discuta acum.

În cadrul unui proiect intitulat „Iranian Studies”, a apărut la Brill un al şaselea volum, editat de Ali Asghar Seyed-Gohrab[ii], cu eseuri pe tema poeziei persane clasice, privind mai ales retorica/ metafora şi imaginea poetică, modul în care erau folosite/ create figurile de stil, dar şi aspectele teoretice/ teoriile legate de aceste subiecte.

Structura cărţii şi semnatarii eseurilor: Introduction: Persian Rhetorical Figures (A.A. Seyed-Gohrab), Nasīr al-Dīn Tūsī[iii] and Poetic Imagination in the Arabic and Persan Philosophical Tradition (J. Landau), Kāshifī’s Powerful Metaphor: The Energising Trope (Ch. van Ruymbeke), Waxing Eloquent: The Masterful Variations on Candle Metaphors in the Poetry of Hāfiz and his Predecessors (A.A. Seyed-Gohrab), Love and the Metaphors of Wine and Drunkenness in Persian Sufi Poetry (N. Pourjavady), One Chaste Muslim Maiden and a Persian in a Pear Tree: Analogues of Boccaccio and Chaucer in Four Earlier Arabic and Persian Tales (F.D. Lewis), Translating Persian Metaphors into English (A. Sedighi), The Ring as a Token in the Barzū-nāma: On the Importance of Lineage and Origin (G.R. van den Berg), The Function of the Catalogue of Poets in Persian Poetry (S. Sharma), The Origins of the Munāzara[iv] Genre in New Persan Literature (F. Abdullaeva).

Fiecare dintre aceste eseuri deschide perspective interesante de discuţie/ înţelegere, într-o direcţie sau alta, de la dezvoltarea poeziei, dezbaterile legate de poezie, modul în care au fost „transmise/ preluate” povestirile/ temele arabe şi persane în operele autorilor europeni medievali (ca Boccaccio, Chaucer ş.a.), metafora vinului în poemele unor mistici renumiţi, ca Jalāl al-Dīn Rūmī, dezvoltarea poeticii aristoteliene, a epistemologiei în tradiţia filosofică şi poetică persană, la felul în care a folosit Hafez metafora, în speţă cea a lumînării, maniera în care au fost traduse metaforele lui Omar Khayyam şi Hafez în engleză ş.a.

Datorită bogăţiei de informaţii ne vom opri mai mult la textul de deschidere, dată fiind şi privirea cu caracter mai general/ sintetizator a acestuia, apoi vom poposi, pe scurt, la alte pagini din carte.

Din primele pagini ale eseului autorul îşi structurează direcţiile de bază, cu motivaţiile de rigoare; amintim cîteva idei: „Literatura persană e esenţialmente simbolică”, fapt care se reflectă în „folosirea abundentă a figurilor retorice, atît în proză, cît şi în poezie” şi, de asemenea, în locul important al poeziei în cultura persană”; sau, citîndu-l şi pe Ehsan Yarshater: „Poezia este cea mai importantă achiziţie artistică a Persiei, şi, ca o artă cu preocupări vaste, energii susţinute şi mesaj universal, oferă cel mai cuprinzător stadiu pentru exprimarea artistică şi intelectuală”[v].

Interesante sînt, de-a lungul timpului, şi discuţiile despre cine a fost „primul poet persan”. Pentru o mai bună înţelegere, reamintim, cu ceva timp în urmă[vi] semnalam o  carte de Ahmad Tamīndārī, intitulată O istorie a literaturii persane. Şcoli, stiluri şi genuri literare. Spuneam atunci că, în domeniul scrierilor despre stilistică, cercetătorii care studiază literatura persană au căutat să grupeze operele literare în cele mai simple forme posibile. Bahār[vii], primul care a pornit în epoca modernă pe calea cercetărilor stilistice, în primele decenii ale secolului al XX-lea, a abordat diferit proza şi poezia, grupînd stilurile poeziei persane în şase perioade literare[viii].  În cartea lui Ahmad Tamīndārī, care citează diverse alte „istorii ale literaturii persane”, din vechime şi pînă la zi (la cea a lui Safa[ix] sau la Istoria Sistānului ş.a.), relativ la „primul poet persan” sînt vehiculate nume ca Hanzalih Badghīsī, Mahmūd Warrāq Hiravī, Fīrūz Mashgrihī şi contemporanul său Abū Salīk Gurgānī,  prezentaţi drept primii creatori de poezie persană.

S-au scris pagini de analiză a modului în care, încă de la începuturile literaturii persane, să spunem de prin secolul al zecelea (conform lui S.-Gohrab), autorii au folosit variate tehnici şi procedee literare/ lingvistice pentru a-şi înfrumuseţa creaţia sau ca, astfel, „să o facă mai convingătoare”. În acelaşi timp, profesorii de retorică/ retorii/ teoreticienii au stabilit reguli de utilizare a acestor tehnici (atît în arabă, cît şi în persană), în diverse cărţi de referinţă în epocă, unele dintre ele chiar peste secole. (De altfel, s-a spus şi că „o poezie fără ornamente literare/ figuri de stil putea fi considerată lipsită de eleganţă”[x].)

Amintim cîteva astfel de cărţi de teorie, începînd cu Secretele elocinţei/ retoricii (Asrār al-balāgha), a lui ‘Abd al-Qāhir Jurjānī[xi] (citat în lucrări de referinţă de azi, privind acea epocă; amintim doar Abbasid Belles Lettres, în seria „The Cambridge History of Arabic Literature”, editori Julia Ashtiany, T.M. Johnstone, J.D. Latham, R.B. Serjeant, 2008), autoritate în domeniile elocinţei şi retoricii (ilm al balaghah) şi unui tip de retorică arabă care se ocupa cu limbajul metaforic, numită ilm al bayan. Drept urmare, a rămas faimos pentru cele două cărţi ale sale, Asrār al-balāgha şi Dala’il al-Ijaz (Observarea/ sesizarea inimitabilităţii). J.T.P. De Bruijn[xii] (al cărui nume mi-a adus aminte de olandezul Cornelis de Bruijn, 1652 –1726, şi de nişte cărţi ale lui despre călătorii în Orient peste ale căror pagini am hălăduit cu un timp în urmă[xiii]; lui îi datorează Vestul primele desene cu ruinele palatului de la Persepolis) a spus că Secretele elocinţei a „schimbat cursul teoriei literare. Jurjānī a discutat în cartea sa despre cum trebuie folosite figurile de stil, comparaţia (tashbīh/ tašbīh), metafora (isti?āra), analogia (tamthīl) ş.a.

Faptul că a fost privită cu toată atenţia în epocă, şi secole după, este relevant şi de aceea că analizele lui au fost însuşite şi detaliate/ dezvoltate ulterior de critici ca Muhammad al-Sakkākī (m. 1229), în Miftāh al-‘ulūm (ar putea fi tradus Cheia către/ pentru discipline[xiv]), sau în alte comentarii ale altor autori, unii citaţi de A.A. S.-Gohrab. Acesta aminteşte, între altele, şi de „lucrarea favorită” a persanilor în domeniul teoriei literare, al-Mu?jam fī ma?āyīr ash?ār al-?ajam (1232・33), a lui Shams al-Dīn Muhammad b. Qays Rāzī, care discută despre modul în care poate fi înfrumuseţată poezia în a doua parte a cărţii sale.

Fără a mai intra şi în alte detalii tehnice/ de clasificare/ teoretizare, pentru a evidenţia felul în care abordau persanii şi arabii teoria literară să mai notăm că în acest domeniu se dezvoltaseră „ştiinţa retoricii” (?ilm al-balāgha), care cuprindea trei ramuri: semantica: (?ilm al-ma?ānī); teoria limbajului figurativ (?ilm al-bayān) şi ştiinţa „înfrumuseţării retorice” (?ilm al-badī). Acestea erau considerate de scriitori în general, de poeţi drept unelte folosite de clasele educate, fie că era vorba despre oameni religioşi, doctori, istorici ori oficiali guvernamentali care urmăreau să-şi îmbunătăţească felul de a scrie şi puterea de a convinge. Conta mult în ce priveşte gusturile literaţilor cît de departe puteau merge, cît de mult se putea „înfrumuseţa” prin figuri de stil pentru a obţine cel mai bun efect.

Cît priveşte teoriile literare arabe, scrie autorul, acestea „au devenit aplicabile poeziei persane” de prin secolul al XI-lea, în timpul perioadei Ghaznavide[xv] (în care literatura persană, artele au înflorit; s-a spus că atenţia pe care Samanizii au acordat-o literaturii a sprijinit progresul literaturii din secolul al XI-lea, în timpul Ghaznavizilor), graţie cîtorva lucrări în domeniu, nici una nemaiexistînd azi. Cea mai veche carte care s-a păstrat este a lui Kay Kāvūs b. Iskandar (Keykāvūs b. Eskandar[xvi]), care vorbeşte despre poezie, figurile de stil în capitolul 35, din cele 44, în a sa Qābūs-nāma (Oglindă pentru prinţi[xvii] – un titlu/ mod de abordare întîlnit înainte vreme, şi dacă ar fi să ne referim numai la zonele de limbă persană şi arabă) completată în 1082-83 (concepută ca o ketāb-e pandhā, carte de sfaturi/ educaţie, pentru fiul său pentru fiul său Gilan şah), în care se referă şi la o serie de figuri de stil folosite de poeţii persani şi explică superioritatea poeziei faţă de proză. Kay Kāvūs b. Iskandar spunea că dacă „în scrisorile arabe proza rimată era un semn de distincţie”, „e dezaprobată în scrisorile scrise în persană”, şi e mult mai bine mai bine să fie omisă; „limbajul pe care-l foloseşti să fie elevat, metaforic, dulce şi concis” [xviii].

Dar primul autor persan cu un tratat, o carte în domeniul acesta a fost Muhammad b. ‘Umar Rādūyānī, cu Tarjumān al-balāgha (în care citează, cu exemple în fiecare caz, 73 de tipuri de figuri de stil), pentru care a folosit ca model Kitāb al-mahāsin f?i’l-nazm va´l-nathr, a lui Abu´l-Hasan Nasr Margīnānī (grafiat de autor Marghīnānī)…

Sînt doar cîteva gînduri care decurg din lectura celor 14 pagini ale textului semnat de A.A. S.-Gohrab, dar care relevă complexitatea fenomenului abordat.

Tarjumān al-balāgha ar putea fi tradus Interpretarea elocinţei. Arabo-persanul „tarjama” are sensuri multivalente, din (a interpreta, a traduce, a povesti în scris). Facem astfel trecerea spre un alt eseu din carte, Traducerea metaforelor persane în engleză, în care A. Sedighi porneşte de la ideea că traducerile literare au generat probleme de tot felul, unele care ţin de lingvistică, altele generate de ce înseamnă diferenţele dintre culturi.

Modul în care este transpusă metafora nu doar dintr-o limbă în alta, ci şi dintr-o cultură în alta ridică probleme mai deosebite, au remarcat mulţi, cînd este vorba de „trecerea” între Orient şi Occident. Distorsiuni de înţelegere au apărut nu de puţine ori şi în cazul micilor poeme haiku, cum am remarcat cu diverse ocazii. Şi acolo, ca şi aici, sigur, cu nuanţe diferite, una dintre cele mai importante probleme în cazul traducerii literare ţine de metafore/ expresiile metaforice. Sedighi îl citează pe Peter Newmark, după care „metafora e centrul tuturor problemelor în teoria traducerii, semantică şi lingvistică, probleme care derivă în general din „diferenţele trans-culturale”, interpunîndu-se elemente care ţin de diverse domenii, de la cel socio-cultural, al experienţei culturale la lingvistică. Textul lui Sedighi e împărţit pe cîteva „subpuncte” în care scrie despre: tipuri de metafore, traducere şi cultură, cîteva probleme în traducerea metaforei, metode de traducere a metaforei ş.a. În final, are şi cîteva „studii de caz” în care analizează modul în care au fost traduse unele metafore ale lui Khayyam şi Hafiz (analizat în carte şi de A.A. S-Gohrab în Waxing Eloquent: The Masterful Variations on Candle Metaphors in the Poetry of Hafiz and his Predecessors) de către FitzGerald şi Wilberforce Clarke.

Despre vin şi dragoste în metaforele poeţilor sufi, începînd cu Rumi, apoi Abū Nuwās ş.a., citim în N. Pourjavady, Love and the Metaphors of Wine and Drunkenness in Persian Sufi Poetry.

Sînt, desigur, multe detalii tehnice, motiv pentru care este o carte mai dificil de lecturat de către un mai puţin avizat în domeniu, dar, dincolo de asta, oferă informaţii care pot ajuta cititorul care se va apleca asupra acestor pagini să-şi limpezească oglinda apelor cunoaşterii poeziei persane, una dintre cele mai frumoase din lume.

 

Edited by Ali Asghar Seyed-Gohrab, Metaphor and Imagery in Persan Poetry, Brill, Leiden-Boston, 2012,



[i] Cităm o carte de Julie Meisami, Structure and Meaning in Medieval Arabic and Persian Lyric Poetry; Orient Pearls, Routledge, 2013, 528 p. Sau, din altă perspectivă, Jocelyn Sharlet, Patronage and Poetry in the Islamic World: Social Mobility and Status in the Medieval Middle East and Central Asia, London, 2011, 326 p.

[ii] Board editorial: Ali Gheissari, San Diego University, Roy P. Mottahedeh, Harvard University, Yann Richard, Sorbonne Nouvelle, Christoph Werner, University of Marburg. A.A.S.-Gohrab, doctorat literatură persană şi misticism, este profesor asociat de literatura şi cultura persană la Leiden University.

[iii] Khawaja Muhammad ibn Muhammad ibn Hasan Tūsī (1201-1274), cunoscut ca Nasīr al-Dīn al-Tūsī – cărturar persan, născut la Tus, provincia Khorasan, azi Nord-Estul Iranului. S-a ocupat de astronomie, chimie, filozofie, matematică, fizică, religie, logică ş.a.

[iv] „Poemul dezbatere”.

[v] Ehsan Yarshater, Some common characteristics of Persian Poetry and Art, în Iranian Islamic, nr. 16, 1962, p. 61. – citat de S.-Gohrab.

[vi] „Convorbiri literare”, Cartea străină, oct. 2010: Ahmad Tamīndārī, A History of Persian Literature. Schools, styles and literary Genres, transl. from Persian: Ismā’īl Salāmī, Tehran, Iran, 2002, 196 p.

[vii] Şi-a urmat tatăl, Sabūrī, ca poet de curte. („Bahār” – pseudonim, după Bahaar Shirvani, poet faimos din sec. XIX.) Din cărţile lui: Istoria Sistanului/ Tarikh-e-Sisstan, Stiluri şi tradiţii ale prozei persane/ Sabk Shināsī) ş.a.

[viii] Sabk Shināsī, vol. 2, p. 6.

[ix] Zabihollah Safa (1911 – 1999); profesor al Universităţii din Teheran. A scris Istoria literaturii persane/ Tîrikh’e adabiyyît dar Irîn, Tehran 1953; a alcătuit o antologie de poezie persană tradusă în franceză, Anthologie de la poésie persane, Paris, Gallimard, 1964 ş.a.

[x] ´Unsur al-Ma´ālī Kay Kāvūs b. Iskandar, Qābūs-nāma, ed. S. Nafīsī, Tehran: Furūghī, 1963, p. 137, citat de S.-Gohrab.

[xi] Abu Bakr Abd al-Qāhir bin Abd ar-Rahman bin Muhammad al-Jurjānī, mort, în 1078. Teoretician literar în persană şi arabă, din Gorgan, azi în Iran.

[xii] Altă carte a lui, Persian Sufi Poetry: An Introduction to the Mystical Use of Classical Poems, Richmond, Surrey: Curzon Press, 1997.

[xiii] Reizen van Cornelis de Bruyn door de vermaardste Deelen van Klein Asia (1698) şi Reizen over Moskovie, door Persie en Indie (1711)– am citit versiunile în franceză: Corneille le Brun, Voyage au Levant, 1714 (prima ediţie: 1700), şi Voyages de Corneille le Brun par la Moscovie, en Perse, et aux Indes Occidentales, 1718.

[xiv] Cf. William Smyth, Controversy in a Tradition of Commentary: The Academic Legacy of Al-Sakkākī’s Miftāh Al-‘Ulūm, în „Journal of the American Oriental Society”, Vol. 112, No. 4 (Oct. – Dec., 1992), pp. 589-597. E doar unul dintre textele pe tema asta.

[xv] Dinastie în ascensiune între anii 962-1040.

[xvi] Keikavus ibn Iskandar ibn Qabus ibn Wushmgir ibn al-Ziyar. Articolul despre el din Enciclopedia Iranica e semnat de J.T.P. De Bruijn

[xvii] Am consultat: Le Cabous Name; ou, Livre de Cabous de Cabous Onsor El Moali, traduit pour la première fois en français avec des notes par Amédée Querry, consulul Franţei la Trebizonda, Paris, 1886, şi cea tradusă din persană de Reuben Levy, A Mirror for Princes: The Qābūs Nāma, Londra, 1951.

[xviii] Parsinejad, Iraj, A History of Literary Criticism in Iran (1866–1951). The Lives and Works of Akhundzadeh, Kermani, Malkom Khan, Talebof, Maraghe’i, Kasravi and Hedayat, Bethesda, Maryland Ibex Publishers, 2003. p. 16-17.

Revista indexata EBSCO