Dec 27, 2013

Posted by in MOZAIC

Marius VASILEANU – Publicistica lui Sandu Tudor

marius vasileanuÎn ultimele două decenii, după 1989, legenda Pr. Daniil Teodorescu, întemeietorul mişcării Rugul Aprins, a crescut semnificativ. Ceea ce este firesc, moartea sa martirică în închisoarea de la Aiud (noiembrie 1962), perspectiva canonizării – cerută apăsat de voci ale Bisericii din ce în ce mai multe şi mai autorizate – au contribuit consistent la această legendă. Din păcate, constatăm, viaţa acestuia ne este prea puţin cunoscută în datele sale reale şi dincolo de prejudecăţi. Iar acele, foarte puţine, mărturii sau documente apărute pînă astăzi, dacă nu sînt analizate inteligent şi contextual, nu fac uneori decît să sporească confuziile…

 

O cercetare atentă a presei interbelice şi a articolelor scrise de Sandu Tudor –pseudonimul lui Alexandru Teodorescu, viitorul monah Agathon şi, mai tîrziu, schimonahul Daniil– ne dezvăluie o personalitate complexă, o conştiinţă vie, un om preocupat de soarta societăţii şi a lumii în care trăia, un bun român.

Foarte departe, aşadar, de acele cîteva „ştampile” care i s-au aplicat, grăbit sau cu intenţie, de-a lungul timpului. Sînt etichete care dăinuie şi astăzi, din păcate, în majoritatea scrierilor ori conferinţelor referitoare la jurnalistul şi scriitorul Sandu Tudor – fie acestea ale unor clerici, fie ale unor laici preocupaţi de cultură şi de spiritualitatea creştină. Etichetele, prejudecăţile, constatăm, sînt alimentate, în bună măsură, de „scandalurile” şi polemicile în care Sandu Tudor, conducătorul ziarului „Credinţa”, a fost implicat.

Indubitabil, problemele sînt sensibile şi greu de elucidat integral deocamdată. Nu încape îndoială, Sandu Tudor a şi greşit – în scandalul legat de grupul Criterion, de pildă. Şi, conform informaţiilor pe care le avem, probabil a şi realizat aceasta, tardiv. Cel puţin în cazul lui Mircea Vulcănescu, mizeriile publicate în „Credinţa” par astăzi să fi fost gratuite. Iniţial prieteni – să nu uităm că unul dintre cele mai importante studii, „Logos şi Eros”, ale lui Mircea Vulcănescu a fost publicat mai întîi în „Floarea de foc” (începînd cu nr. 10/ 12 martie 1932), revista de cultură patronată de acelaşi Sandu Tudor –, ironia sorţii îi face pe cei doi să se certe din motive lumeşti, dar să aibă parte, şi unul, şi altul, de moarte martirică în închisorile comuniste. S-au regăsit astfel pe acelaşi drum al Golgotei în care amîndoi au crezut pînă la capăt…

Cu siguranţă, temperamentul vulcanic al lui Sandu Tudor avea să-i aducă multe neajunsuri. Cu toate acestea, o cercetare onestă a presei interbelice, cumulată cu mărturiile unor persoane care l-au cunoscut în diverse etape ale vie ii, ne obligă să reevaluam astăzi nenumăratele inexactităţi sau de-a dreptul prostii puse pe seama sa.

Jocurile periculoase în care s-a angrenat fără teamă, articolele foarte dure pe care le-a scris în anii ’30 atît împotriva legionarilor, cît şi împotriva comuniştilor l-au transformat pe Sandu Tudor într-o ţintă sigură a calomniilor acestora. Dacă mai adăugăm la aceasta răsunătorul scandal legat de cele trei personalităţi publice aparţinînd binecunoscutului grup Criterion (Petru Comarnescu, Cristian Tell şi Mircea Vulcănescu), putem deduce că Sandu Tudor şi-a asigurat o sumă de duşmănii care aveau să-l urmărească întreaga viaţă. Iar scandalul sus-citat nu este singurul provocat sau întreţinut de incomodul ziar „Credinţa” în cei cîţiva ani în care i s-a permis să apară (1933-1938), fiind interzis de guvernul Goga…

Iată doar cîteva din motivele pentru care sîntem îndreptăţiţi astăzi să punem măcar un bemol acuzelor aduse acestui personaj atît de controversat în prima parte a vieţii, pînă la finele celui de-al Doilea Război Mondial.

S-a spus, de pildă, că ar fi fost şantajist. Dar nu există dovezi pertinente în acest sens! Cerem permisiunea să nu luăm în considerare – între altele – nota lui Bartolomeu Anania publicată în valorosul său volum de memorii. Motivele reţinerii noastre sînt evidente: polemica dusă de Sandu Tudor şi nenumăratele luări de poziţie, foarte ferme, împotriva legionarismului, şi, deopotrivă, la adresa bolşevicilor şi comuniştilor ne determină să presupunem că, în lipsa dovezilor evidente, acuzele care i se aduc pornesc mai degrabă de la calomnii, intoxicări, bîrfe. Afirmaţia Mitropolitului Bartolomeu Anania, aflată în detenţie, care pleacă de la o spusă aparţinînd cuiva aflat la rîndul său în închisoare trebuie reţinută. Dar o minimă rigoare ştiinţifică ne aminteşte şi de nenumăratele inexactităţi regăsite în literatura închisorilor, perfect explicabile, date fiind condiţiile inumane în care au supravieţuit deţinuţii politici – iată de ce considerăm că trebuie interpretată cum grano salis.

O altă prejudecată pusă pe seama lui Sandu Tudor este că ar fi fost un ziarist de stînga. Cercetarea publicisticii sale dezvăluie o personalitate în formare, deosebit de complexă. Da, Sandu Tudor putea avea, punctual, simpatii ori poziţionări asimilabile uneori unei stîngi moderate, de inspiraţie socialistă. Dar ar fi onest să luăm în consideraţie şi mărturisirile sale publicate – în libertate, iar nu nota autobiografică făcută sub presiune, în faţa anchetatorilor poliţiei politice comuniste! – într-o serie de articole intitulate semnificativ: „Nici de dreapta, nici de stînga” (începînd cu „Credinţa”, nr. 694/19 martie 1936 )…

Şi ajungem astfel la ceea ce este ignorat aproape complet de majoritatea cercetătorilor ori de cei care au scris de-a lungul timpului despre Sandu Tudor – cel de pînă la înfiinţarea Rugului Aprins şi intrarea în monahism. Anume, se uită – impardonabil! – faptul că acest om fusese deja pe Sfîntul Munte Athos, încă din 1929, că avea o căutare creştină vie, că scrisese încă din 1928 „Acatistul Sfîntului Dimitrie cel Nou Basarabov” pentru care primise aprobarea de publicare „cu elogii” din partea Sfîntului Sinod al Bisericii Ortodoxe Române…

Poate că nu era un ortodox „practicant”, poate că, intelectual laic fiind, întrezărea nuanţe şi critici acolo unde un cleric, chiar dacă vede, tace. Ceea ce vrem să subliniem în aceste rînduri este că scriitorul Sandu Tudor era deja pe calea creştină, făcea vizibile eforturi să scrie şi să perceapă lumea în lumina Evangheliei în întreaga sa publicistică, încă de cînd era în redacţia „Gîndirii”, cu atît mai mult în anii de apariţie a „Credinţei” (ziar al cărui titlu spune totul).

Neîndoielnic, o viitoare, iminentă, editare integrală a publicisticii lui Sandu Tudor va contura mai corect personalitatea acestuia. Dar, obligatoriu, el va trebui citit în context – iată de ce o astfel de ediţie integrală a publicisticii sale o întrezărim însoţită neapărat de un bogat aparat critic şi explicativ, operate profesionist. Tocmai pentru că multitudinea de subiecte în care autorul intră, complexitatea acestora, riscă interpretări trunchiate ori denaturate.

Gîndirea lui Sandu Tudor, aşa cum rezultă din publicistica sa, se înscrie în cei cîţiva parametrii caracteristici generaţiei ’27, chiar dacă, fiind născut în 1896, acesta este mai în vîrstă decît Eliade, Noica (alţi doi semnatari în „Credinţa”), Vulcănescu & co., fiind mai aproape de generaţia lui Nae Ionescu (născut în 1890), pe care-l frecventa şi admira. Principial, Sandu Tudor pare să considere despre sine că este apolitic. El este profund ataşat ortodoxiei, este împotriva culturii politice „revoluţionare” franceze care avea să aducă la noi nu atît paşoptismul, cît „bonjuriştii”, este autohtonist. Este autohtonist, dar, nota bene: scrie cu o surprinzătoare dezinvoltură şi intuiţie despre necesitatea regăsirii unei identităţi româneşti în concertul unei viitoare Europe unite, identitate pe care o numeşte universalismul românesc…

Revista indexata EBSCO