Dec 27, 2013

Posted by in ESEU

Caius Traian DRAGOMIR – Adversitate și alianță – un joc istoric

CAIUS_TRAIAN_DRAGOMIR           Şahinşahul Mohammad Reza Pahlavi Aliamer încerca – şi nu fără un succes, cel puţin într-un prim nivel, mai curînd material, tehnic, relativ superficial – comportamental – să occidentalizeze Iranul, aducîndu-l la un înalt nivel economic şi, deci, productiv. Se părea că, pe respectiva cale, susţinerea americană reprezenta un factor decisiv de orientare, totodată de impulsionare, şi aceasta nu doar ca simplu model. S-a spus, cu suficientă îndreptăţire, sau, poate, pur speculativ, că Franţa îşi vedea ameninţată poziţia de a patra putere econimico-financiară a lumii, prin perspectivele noi pe care Iranul şi le deschidea, urmînd politica monarhului sub a cărui conducere energică se afla, şi a reacţionat utilizînd influenţa religioasă de care se bucura în ţara sa ayatollahul Khomeini, adversar al şahului, aflat ca emigrant în Irak, la Najaf. Khomeini este primit în Franţa în 1978, de unde, trimite mesaje devastatoare către ţara sa, în care va şi reuşi, în mai puţin de un an, să declanşeze o revoluţie victorioasă, urmată de instalarea Republicii Islamice. Succesul aparent sau chiar real poate fi, uneori, o cale, sigură şi rapidă, către eşec, aşa cum s-a întîmplat cu dezvoltarea economică realizată prin metodele utilizate de Mohamed Reza Pahlavi. Eşecul, înfrîngerea chiar, poate deschide un drum mult mai bun decît cele anterior încercate şi încărcate de speranţă, pentru a atinge obiective înalte. Merită să avem în vedere astfel de lecţii pe care istoria le oferă – sau le impune – naţiunilor spre a ne lămuri asupra modului în care este tratată România în contextul European în care a ţinut atît de mult, şi nu fără totală motivaţie, să se plaseze; decît că obiectivele politice majore, precum marile modele istorice nu pot fi folosite, ori fiind folosite conduc nu rareori la efecte detrimentele dacă nu este sesizată corect, eventual integral, imensa complexitate a fenomenului politico-a istoric. Problemele României, în noul său parcurs european, în calitate de membră a Uniunii Europene, nu vin din partea ţărilor mari precum Franţa, Italia şi nici măcar Germania, care se manifestă uneori mai riguros şi sever decît celelalte două state europene de prim plan, dar o face mai curînd într-o manieră convenţională, necesară menajerii, foarte formale, a unor anumiţi protejaţi tradiţionali; Anglia, de asemenea, introduce în existenţa naţională românească unele puneri la punct de importanţă secundară în raport cu valoarea sprijinului, în general acordat unei ţări care nu contează în mod înalt semnificativ în destinul britanic. Avem a ne confrunta , ca statut politic, moral şi imagine cu ţări avînd o populaţie numeric mult sub nivelul românesc, resurse importante în plan cognitiv, şi sub raport tradiţional, dar ca balanţă considerată în ansamblu, de asemenea uşor de pus în inferioritate printr-o evoluţie bine condusă şi energică a României. De ce sîntem, atunci, criticaţi de ţări cu poziţie economică puternică, dar cu una realizată prin ajungerea respectivelor state la limita de nedepăşit a potenţialului lor? Foarte simplu: de frică, din teama de a intra în inferioritate, de a fi depăşite, puse în dificultate concurenţială de o naţiune aflată încă în semnificativă rămînere în urmă faţă de ele, dar care dispune de un potenţial încă nefolosit, nepus în lucru, enorm mai important decît cel care a mai rămas disponibil în contul lor.

Comunitatea Europeană a Cărbunelui şi Oţelului, fondată în 1951, după modelul elaborat de Monnet şi Schuman şi prin activitatea ferventă a lui Jean Monnet, acea organizaţie ce , prin dezvoltarea ei, avea să dea naştere Uniunii Europene, căreia îi aparţine acum şi România, a fost creată pentru a asocia ţări continentale atît din rîndul învingătorilor, cît şi din cel al învinşilor în Cel de Al Doilea Război Mondial: Franţa, Germania Occidentală, Italia, Belgia, Olanda şi Luxemburg. Adversitatea anterioară a creat o alianţă: atît Jean Monnet şi Robert Schuman – artizanii –, cît şi marii conducători ai Europei – Charles de Gaulle, Konrad Adenauer, Alcide De Gaşperi – au realizat că aceasta este singura cale de natură să facă posibilă instaurarea unei păci permanente în Europa. Vechii adversari deveneau parteneri în procesul renaşterii şi dezvoltării continentului, iar asocierea lor le reducea în cel mai înalt grad vulnerabilitatea în faţa statelor aparţinînd altor zone geo-politice, precum şi inferioritatea unor puteri terestre, în faţa marilor forţe maritime. O asemenea transformare – a adversarilor, a duşmanilor, în aliaţi şi prieteni – nu avea loc prima oară , nici măcar în istoria modernă şi nici nu avea să fie ultima.

Sub efectul moral, produs de campaniile militare napoleoniene, chiar după Waterloo, diplomaţia – şi implicit, intrigile – lui Talleyrand au menţinut Franţa în frontierele sale de la debutul Marii Revoluţii, deci din 1789. Sfînta Alianţă (1815) a reprezentat acordul şi, chiar, asocierea ideologică a trei puteri europene, care, altminteri au fost adesea în conflict: Austria, Prusia şi Rusia. În schimb, la Congresul de la Viena 1814-1815 divergenţele dintre învingătorii lui Napoleon, şi ai Imperiului Francez, au permis, abilităţii lui Talleyrand, să reuşească a face astfel încît acel Congres să se ocupe de celelalte state europene lăsînd Franţa doar în seama unor acorduri semnate la Paris şi dînd acestei mari ţări o poziţie, nu rareori aceiaşi, egală deci, cu a învingătorilor. În ultimii săi ani de viaţă, ca ambasador al regelui Louis-Philippe la Londra, acelaşi incompatibil diplomat şi negociator a reuşit încheierea unui tratat de reciprocă asistenţă la care participau alături de Franţa, Anglia şi Spania; din nou, o altă serie de adversari se transformau în aliaţi – acest tratat a contribuit la asigurarea unei Europe calme cel puţin pînă în deceniul VII al secolului XIX. Înaintea secolului XX politica – şi implicit, istoria – era un joc al personalităţilor, al unor monarhi şi deci al familiilor regale sau imperiale, în care s-au mai putut amesteca fie geniile unor revoluţii, fie genii militare, precum Napoleon Bonaparte, fie mari nobili, chiar şi aceştia însă pe seama unui mare talent. Totul pare să fie permis celui care este perfect dotat pentru manevrarea istoriei vii, cu o singură condiţie, însă: aceea de a fi în situaţia de a reprezenta o mare putere – puterile neconfirmate de marea istorie trebuie să dovedească o perfectă corectitudine şi o deosebită utilitate pusă la dispoziţia celor foarte mari.

Într-un secol – XX – al democraţiilor, dar şi al personalităţilor auto-declarate, iar apoi larg – şi stupid – considerate drept providenţiale este unul al perfectului cinism. Toată lumea ştie ce a reprezentat, pentru fiinţarea umană, existenţa lagărelor de concentrare naziste; ceea ce nu s-a spus multă vreme iar, de curînd relativ puţini au ajuns a afla, deşi comunicarea faptului a avut un caracter oficial, este că respectivele lagăre nu au fost desfiinţate odată cu eliberarea deţinuţilor, ci menţinute, atît în Est cît şi în Vest, cu schimbarea doar a identităţii prizonierilor vizaţi. Amploarea fenomenului nu este uşor de apreciat, întrucît de spus, pînă la urmă s-a spus adevărul – în jurul anului 2005 – dar detalii nu s-au dat şi problema nu a fost reluată – principiile sînt însă principii, sau ar trebui să fie, şi, în acest caz, elementul cantitativ este nerelevant.

Omul politic român – creatorul, vrînd-nevrînd, al istoriei româneşti – ar face foarte bine să ia în consideraţie o afirmaţiei făcută de Gustave Flaubert, cu referire la literatură, dar care este valabilă în orice domeniu – el spune: cei mari sînt mari în ciuda greşelilor lor şi uneori chiar datorită acestora; noi, cei mai modeşti (atenţie: în fapt, Flaubert nu era un oarecare – cîte literaturi se pot lăuda cu un astfel de autor şi cu o astfel de celebritate a unui nume), nu valorăm decît prin execuţia perfectă – valoare care pe el l-a obsedat, şi în care a excelat. Privind economia, Ludwig von Mises, în tratatul său de economie, spune: cei foarte puternici (evident; economic, dar şi politic) îşi pot permite greşeli – acestea nu îi costă prea mult; cei mici nu au dreptul să greşească, nedispunînd de suficiente capacităţi de a le compensa ulterior. Dintre conducătorii ţărilor a căror poziţie în lume nu este una de maximă autoritate, pe care i-am ascultat îndeaproape şi îndelung şi aş putea spune nu doar că i-am întîlnit, ci şi că am reuşit o firesc limitată, însă reală, comunicare cu ei, şi care m-au impresionat prin spiritul lor creativ şi puternic, menţionez în primul rînd pe Nelson Mandela, dar şi pe Carlos Saul Menem, preşedintele argentinian şi pe Aleksander Kwaśniewski, preşedintele Poloniei. Despre Juan Domingo Peron şi despre preşedintele Braziliei Fernando Henrique Cardoso mi-au vorbit în mod deosebit oameni care i-au cunoscut bine. Grecia a avut, ştiu aceasta printr-o cunoaştere directă, în perioada care a precedat criza, cu nişte ani, doi conducători, dintre care unul perfect prin distincţia, eleganţa şi diplomaţia sa – preşedintele Kostas Stefanopoulos iar celălalt prin capacitatea sa administrativă şi de economist, ambele excepţionale – Costas Simitis. Evident, nu am intenţia să vorbesc nici despre conducătorii marilor state, pe care am avut şansa de a-i întîlni, şi nici despre cei care au condus, ori conduc, România. În ultimul caz menţin doar ideea că, după toate cele arătate, ei nu au voie să greşească, aşa cum primii ar putea, la limită, să o facă, aducînd poate, chiar beneficii ţărilor lor, prin fapte în sine ratate.

Ce înseamnă, însă, inteligenţă în sprijinul României? În primul rînd a reduce la un minim versatilitatea tranziţiilor de la alianţe la adversităţi şi invers; în al doilea rînd a reduce pînă la anulare adversităţile – şi, mai ales, a nu le adopta la dispoziţia altora, fie aceştia şi aliaţi; de sigur aliaţi sînt doar cei pentru care accepţi aceleaşi riscuri ca şi pentru tine însuţi şi atît, titularii celorlalte acorduri trebuie să fie cît mai mulţi – globalizarea trebuie să fie şi principiul diplomaţiei unei ţări precum România, atîta doar că ea nu poate privi totul ci, prioritar, sau, după caz, exclusiv, economia şi cultura.

Revista indexata EBSCO