Dec 27, 2013

Posted by in ESEU

Andreea MIRONESCU – Eseul și teoria lui (I)

Conceptul de „teorie” aplicat eseului nu este unul care să se bucure de popularitate printre cercetătorii genului. Opinia generală, conform căreia eseul este un cîmp de cercetare neomogen şi vag delimitat se reflectă în abordări teoretice de tipul „eseuri despre eseu” (essaying the essay), cu menţiunea că există eseuri despre eseu „literare” sau „formaliste”. Ca un argument în favoarea opţiunii metodologice pentru eseul ridicat la pătrat este invocată şi opinia că între teoria literară (postmodernă) şi eseu există un mimetism virtual: „În cele din urmă, în zilele noastre atît teoria literară cît şi eseul dezmembrează ordinea logică, temporală şi cauzală, resping închiderea narativă şi decretează medierea subiectivităţii ca un element constitutiv al investigaţiei intelectuale”[1]. Faptul că eseul reprezintă un mediu printre altele de propagare a teoriei literare (post)moderne nu legitimează totuşi o apropiere de esenţă între cele două, dintre care eseul reprezintă mai degrabă modul critic, care fagocitează teoria din proximitatea sa, aşa cum sugerează T.W. Adorno. „Eseul este înrudit în mod necesar cu teoria” – precizează Adorno, care nu le vede totuşi pe acelaşi plan –, dar conceptele nu sînt introduse forţat din teorie: eseul absoarbe conceptele şi experienţa, aşadar absoarbe teoria[2], pe care o şi critică în chiar procesul acestei absorbţii, pentru a rămîne mereu liber. Acceptînd să vedem astfel lucrurile, precauţiile cercetătorilor de a edifica o teorie a eseului în înţelesul tradiţional, dogmatic, îşi pot avea rădăcinile în dorinţa de a-şi conserva, lăsînd eseul în libertate, ca gen neîngrădit, propria libertate. Teoria se lasă, astfel, contaminată voluntar de eseu.

Dacă lăsăm deoparte metaeseurile scrise programatic de eseiştii înşişi, precum Despre natura şi sufletul eseului (Georg Lukács, 1910), The Modern Essay (Virginia Woolf, 1925) ori Der Essay als Form (T.W. Adorno, 1958) – pentru a furniza doar cîteva exemple notabile –, putem spune că un cîmp specializat de dezbatere pe marginea eseului se conturează în perioada postbelică, începînd cu anii cincizeci şi şaizeci ai secolului trecut, în vreme ce un relativ boom al studiilor despre eseu poate fi constatat în anii optzeci şi nouăzeci. Procedările şi încercările de a circumscrie obiectul de studiu cunosc în genere două tendinţe, nu neapărat diacronice: prima anexionistă şi unificatoare, urmată de o a doua etapă, pe care o putem numi „deconstructivistă”. Desigur, există variaţii importante de la un spaţiu cultural la altul şi deosebiri radicale între metoda de lucru a diverşilor cercetători, dar poate cel mai important lucru care trebuie menţionat este acela că nu există un obiect de studiu unitar. Rezultatele metodei „anexioniste” sînt vizibile în proiectele de construcţie a genului, fie în interiorul unei tradiţii naţionale (germană, franceză, anglo-saxonă etc.), fie transfrontaliere (precum Encyclopedia of the Essay, ed. Tracy Chevalier, 1998), însă nu de puţine ori respectivele încercări îşi asumă dintru început propria failibilitate.

Din cele o mie de pagini ale Enciclopediei eseului, lipseşte, în mod programatic, tocmai articolul despre „eseu”. Este de fapt eseul o enciclopedie? Această carte de nisip a eseului împinge, într-o mişcare centrifugă, limitele genului pînă la a aduce în vecinătatea sa sau în relaţie cu acesta aproape orice specie a discursului scris, din antichitate pînă în postmodernism. O atare abordare reprezintă fără îndoială o exagerare metodologică: privit astfel, eseul ajunge să însemne totul, şi, în acelaşi timp, nimic. De asemenea, încercările anterioare ale studiilor literare, în special ale celor germane, de a transforma acest „mod de a scrie străin” în al patrulea gen literar, au dus, aşa cum observă Christian Schärf într-o lucrare recentă, la caracterizări precum „gen impur neautonom”, „bastard al formelor legitime”, „ambigen al cunoaşterii”, „cameleon al formelor artistice”, „ou de cuc literar”, provocînd în cele din urmă tocmai „discreditarea eseului ca gen literar”[3]. Dar poate fi eseul un gen literar? Cert este că preocuparea de a stabili natura relaţiilor dintre eseu şi literatură (literaritate), ca şi preocuparea de a defini genul sau modul eseistic reprezintă două dintre liniile principale ale teoriei eseului.

 

Un gen literar sau un gen fără însuşiri?

Aşa cum spuneam, una dintre cele mai dezbătute probleme, care a dominat în special exegeza „formalistă” a eseului, este relaţia dintre acesta şi celelalte genuri literare. Este eseul al patrulea gen literar? Dacă da, care sînt elementele literarităţii pe care le activează? Dacă nu, se supune eseul unei „poetici condiţionaliste”, aşa cum a fost aceasta definită de Gérard Genette[4] sau de Alastair Fowler, care vede în eseu o formă de literatură in potentia?

În acest context problematic, Claire de Obaldia observă întemeiat că ipoteza de bază trebuie să verifice, în primul rînd, dacă noţiunile de „literatură” şi de „gen literar” pot fi compatibile cu forma şi „natura” eseului. Probabil că Obaldia nu se referă aici la locul comun conform căruia „eseul sfidează orice clasificare, şi implicit conceptul de gen”, ci la ceea ce am putea numi o etică metodologică, circumspectă faţă de categoriile care pot deveni abuzive. Nu trebuie trecut peste faptul că receptarea eseului, ca şi accepţiile unor concepte precum „gen” sau „literaritate” nu sînt date ori imuabile. Dimpotrivă, acestea (norme, instrumente de clasificare, categorii moştenite pentru a fi „încălcate”) sînt „istoricizate”, ceea ce presupune că statutul lor în cadrul poeticii şi al studiilor literare este diferit, în funcţie de o suită de factori.

Abordările tradiţionale consideră că eseul se apropie de literatură prin „stilul ales”, calitatea sa cardinală. După Graham Good, care reia ideea mai veche a existenţei unui „conflict” între formă (artistică) şi conţinut (ştiinţific), eseul ajunge să nu fie recunoscut nici ca discurs ştiinţific, nici ca artă (literatură). Pornind de aici, răspunsul la întrebările invocate mai sus a dat naştere la două orientări majore în chestiunea teoriei genului faţă cu eseul. Însă chiar dacă eseul este considerat un „gen” (prima orientare) sau, dimpotrivă, un „anti-gen” sau „a-gen” (orientarea contrară), argumentele celor două părţi sînt, din punctul de pornire sau de la un punct încolo, falacioase. Dezbaterea a furnizat în cîmpul cercetării mai multe tipuri de argumente pro şi contra încadrării eseului între genurile literare. Le vom expune pe rînd.

Primul ar putea fi numit „argumentul tradiţiei”. Carl Klaus menţionează ca punct de plecare pentru acceptarea eseului pe lîngă cele trei genuri clasice faptul că există patru forme de literatură – eseu, proză, poezie şi teatru – „care au dominat cultura germană de sute de ani”. Ar fi totuşi o eroare să afirmăm că eseul se constituie într-un gen literar în culturile (literaturile) în care a beneficiat de o tradiţie multiformă şi de un canon (în special în spaţiul francez, anglo-saxon şi german). Pe de altă parte, este o certitudine că, în literatura autohtonă, eseul nu s-a cristalizat ca gen literar sau ca formă artistică. Majoritatea cercetătorilor sînt de acord că eseului românesc îi lipseşte şi tradiţia (literară), şi reprezentanţii canonici care să polemizeze cu sau să perpetueze această tradiţie. Nu este altceva decît un act întîrziat de protocronism să considerăm „învăţăturile” lui Neagoe primul eseu din cultura română[5], aşa cum este o nedreptate şi, parţial, o eroare, să nu luăm în seamă eseismul modern al operei lui Paul Zarifopol din anii douăzeci.

Al doilea tip de argument invocat este cel al „cuprinderii”. După Klaus, a cărui teorie este acceptată ca ipoteză de lucru şi de alţi cercetători (Claire de Obaldia, Alina Pamfil), eseul încorporează toate genurile aristotelice, pe care le şi performează. Astfel, eseul poate exista ca poem, piesă de teatru sau proză, dînd naştere celor trei specii majore ale genului: eseul liric, dramatic sau narativ.

În sfîrşit, al treilea tip de argument are la bază principiul analogiei cu romanul. Claire de Obaldia[6] observă că nici romanul, nici eseul nu au figurat printre genurile aristotelice. Mai mult, ambele au fost definite iniţial ca un gen impur, ne- sau subliterar, cu menţiunea că romanul, spre deosebire de eseu, a reuşit să îşi cîştige relativ repede respectabilitatea generică. Obaldia nu susţine explicit că eseul trebuie considerat un gen literar, dar, prin paralelismul cu romanul, sesizabilă inclusiv la nivelul formei – ambele mizează pe personaj, narator, stil şi imaginaţie – îl implică cu suficientă fermitate.

Argumentele negative aduse în „disputa” dintre eseu şi teoria genurilor reprezintă, de fapt, răsturnări ale celor dintîi. Mai trebuie observat faptul numai în aparenţă paradoxal că, nu de puţine ori, ambele direcţii de argumentare sînt prezente în pledoaria unuia sau altuia dintre cercetătorii eseului. Argumentul unei tradiţii a eseului dezvoltată alături de celelalte două genuri literare este contraatacat de faptul că acesta s-a „născut” tocmai ca o reacţie la tradiţie şi cu intenţia fermă, chiar dacă iniţial nemărturisită, de a o submina. Eseul reprezintă un principiu dizolvant al tradiţiei, semnalînd o criză a acesteia, investigată dintr-o perspectivă asumat personală. Kuisma Korhonen  plasează eseul în jurul conceptului de graniţă (borderline),  poziţie de pe care acesta sfidează însuşi conceptul de „gen”: „situat la – şi jucîndu-se cu – graniţele între filozofie şi literatură, ştiinţa argumentativă şi imaginaţia poetică, confesiunea personală şi practica intertextuală”[7].

Din perspectiva conceptului de anti-gen, argumentul „cuprinderii” celorlalte genuri literare este întors pe dos: permeabilitatea şi mimetismul eseului pun în valoare faptul că acesta nu poate reprezenta o unitate categorială. Dar distincţia gen versus anti-gen în exegeza eseului este, orice s-ar spune, una destul de cuminte. În eseul postmodern Legea genurilor[8], Jacques Derrida ajunge să sugereze în cele din urmă că este imposibil ca genurile să nu se amestece, din moment ce în inima legii înseşi există un principiu de „impuritate” sau de „contaminare”. Posibilitatea legii genurilor presupune existenţa unui apriori care este contaminarea; aceasta (contaminarea) funcţionează aşadar ca o „lege a legii”, care este, în acelaşi timp, o contra-lege, fiindcă i se opune. Pornind de la aceste premize, eseul (de care Derrida nu se ocupă în articolul menţionat), capătă statutul unui „a-gen”. În viziunea Alinei Pamfil, „reformularea problematicii eseului este posibilă […] în măsura în care considerăm întreaga literatură drept un singur gen, iar eseul, drept formă textuală a legii lui, drept forma pliului literaturii; ea este posibilă în măsura în care postulăm principiul de impuritate drept lege a eseului, iar existenţa unor fenomene de purificare şi formalizare, drept contra-legea lui”[9]. Dincolo de propunerea neobişnuită de a considera literatura un „singur gen”, iar eseul contra-legea sa, postularea „contaminării”, a „impurităţii” primordiale a eseului duce la aporia de a considera eseul „un gen fără însuşiri”.

Oricum ar sta lucrurile, raporturile acestuia cu literatura nu pot soluţiona decît parţial problemele legate de statutul eseului. Există eseuri mai apropiate de literatură – prin folosirea naratorului, a personajelor şi a situaţiilor ficţionale, ori prin organizarea materialului, ca în Eseurile lui Montaigne sau, de ce nu, ale lui Borges – şi eseuri care vorbesc despre „picturi şi cărţi” (Lukács) ori despre „ideile primite” din cadrul societăţii (Paul Zarifopol). Pentru a sonda natura operei unui scriitor foiletonist şi calofil cum este, de pildă, Zarifopol, raporturile care se stabilesc între eseu şi literatură ajută prea puţin, din moment ce nu mai putem accepta ipoteza tradiţională conform căreia stilul este calitatea cardinală a eseului, ca şi cordonul ombilical care îl leagă de marea literatură.

 



[1] Tracy Chevalier (ed.), Encyclopedia of the Essay, Fitzroy Dearborn Publishers, London and Chicago, 1997, p. 487.

[2]T.W. Adorno„The Essay as Form”, New German Critique, No. 32. (Spring – Summer, 1984), p. 165-166.

[3]Cristian Schärf, Geschichte des Essays, Vandenhoeckund Ruprecht, Berlin, 1999, cap. „Essay und Essayismus”. Schärf se referă antologia editată de Ludwig Rohner, Der Deutsche Essay(1966).

[4]Gérard Genette, Introducere în arhitext. Ficţiune şi dicţiune, traducere de Ion Pop, Bucureşti, Editura Univers, 1992.

[5]Dumitru Tiutiuca, Eseul, Galaţi, Editura Europlus, 2004.

[6]Claire de Obaldia, The Essayistic Spirit: Literature, Modern Criticism and the Essay, Clarendon Press, Oxford.

[7]Kuisma Korhonen, Textual Friendship. The Essay as Impossible Encounter. From Plato and Montaigne to Levinasand Derrida, Humanity Books, 2004, p. 31.

[8]Jacques Derrida, The Law of Genre, translated by Avital Ronell, „Critical Inquiry”, Vol. 7, No. 1, On Narrative (Autumn, 1980), pp. 55-81.

[9]Alina Pamfil, Eseul: o formă a neliniştii, Cluj-Napoca, Editura Dacia, 2000, p. 151.

Revista indexata EBSCO