Jun 28, 2013

Posted by in ESEU

Mircea PLATON – O enigmã si un miracol istoric:„hãrnicia germanã”

Am scăpat de cliseele comunismului doar pentru a fi loviti cu lozincile altora. Pe vremea comunistilor aveam un „viitor de aur”. Pe vremea capitalistilor avem un prezent de gunoi. Si un trecut de nimic. De viitor nu mai vorbeste nimeni, că e amanetat. Nu e „de aur”, ci de rată la bancă. Cu dobîndă variabilă. Abia eliberati de „prietenia” poporului sovietic, am fost sufocati de „piata liberă” a poporului american. Nu demult, un reputat istoric american de origine română ne încuraja să perseverăm pe drumul deschis de americani spunîndu-ne că, desi sîntem o tară lipsită de „istoria” si „trecutul” nobile ale SUA, poate vom ajunge să avem si noi „o soartă demnă de admirat”. De vreme ce o admir ca profesionistă, dincolo de arena publicisticii de opinie,  am întrebat-o  pe doamna profesoară dacă nu cumva, renuntînd la standardele meseriei, demonetizează trecutul românilor si îl supralicitează pe cel al americanilor, dacă nu cumva ne mistifică pe noi mitizîndu-i pe ei. Nu am obtinut nici un răspuns. În schimb, doamna profesoară pare a-si fi întrerupt aparitiile publicistice în România.

 

Disparitia domniei-sale are probabil de a face cu „proverbiala” lipsă de tenacitate sau cu „neseriozitatea” – nu-i asa?! – românească. Conform acestor clisee, românul nu stăruie în nimic. Nu asa stau lucrurile cu nemtii însă, popor „harnic” prin definitie. Spre deosebire de români, deci, nemtii vor minti tenace chiar si atunci cînd sînt prinsi cu mîta în sac. Din această perspectivă, celebrul îndemn al lui Goebbels de a minti, minti, minti, pentru că pînă la urmă tot rămîne ceva, poate fi înteles ca un exemplu de robacitate mincinoasă germană.

 

Cel putin asa ar trebui să se vadă lucrurile din perspectiva unui anumit public din România, public care uneste reprezentantii elitei cu cei ai poporului în cultul cliseelor si banalitătilor cu ifose. E singurul lucru care aduce laolaltă aceste două categorii sociale. Un adevărat liant social. În ochii acestui public, toate sînt relative – mai ales adevărul – dar două lucruri sînt clare: că românii sînt lenesi si că deci trebuie pus biciul pe ei; si că nemtii sînt harnici si că deci n-ar fi rău să pună biciul pe noi.

 

Lenea românilor, grecilor, italienilor, spaniolilor, francezilor si a altor popoare neserioase si natii esuate nu poate fi rezolvată decît cu lovituri de euro-cravasă germană aplicată auster-tenace pe spinările euro-iobagilor.

 

Numesc „euro-iobagi” pe toti cei  pe spinarea cărora s -a umplut vistieria germană, natiile ale căror economii sînt handicapate de înhămarea la moneda euro si la relatiile comerciale deficitare cu Germania. Din  punctul de vedere  al economistilor, finantistilor, oamenilor politici din afara UE (precum cei din Japonia),  analistilor economici si politicin eînregimentati sub stindardul GEUrmaniei, situatia a clară, si nu de ieri de azi, ci de la începutul crizei: economia zonei euro a fost plănuită si dirijată în folosul Germaniei, care si-a finantat cresterea economică pe baza scăderii competitivitătii celorlalte tări din euro-zonă si a exporului de inflatie.

 

Doar în România, se pare, mai stăruie încă mitul conform căruia economia germană merge bine din cauză că „nemtii sînt harnici”. Or fi, dar harnici erau si înainte de introducerea monedei euro, si atunci toată lumea considera Germania ca fiind bolnavul Europei. Introducerea euro se pare însă că a descătusat hărnicia zăvorîtă în fiinta germană.

 

A spune deci că nemtii sînt harnici nu explică nimic. A spune însă că dinamica economică germană profită de contextul european pe care îl domină si foloseste în scopuri proprii poate ajuta la clarificarea lucrurilor. Nimănui nu-i place să muncească în zadar. Si contextul istoric a făcut ca, de prea multe ori, românii să se spetească degeaba. Una e să-ti cheltuiesti energia zbîntuindu-te bezmetic, alta e să alergi cu metodă. În primul caz, te epuizezi în van. În al doilea, cîstigi competitia si poate chiar o medalie: de aur. Nu neapărat hărnicia îi distinge pe germani, ci planul după care lucrează, metoda de lucru. Metodă pe care noi nu o avem. Pentru că această metodă trebuie furnizată de elite. Si elitele noastre sînt finantate si influentate de germani.  Metodic.

 

Planul elitelor germane e foarte simplu: să actioneze liber în urmărirea interesului national. Iată cum comenta Wilhelm Schlamm, în 1959, renasterea economică germană care avea loc sub ochii întregii Europe:

 

 Miracolul economic german nu e nici miracol, nici economic. Nu e nimic miraculos în privinta răspunsului perfect rational unei cereri urgente de o ofertă profitabilă.”  Singurul lucru cumva miraculos legat de renasterea economiei germane a fost libertatea de care s-au bucurat micii si marii întreprinzători germani (chiar si cei care fuseseră nazisti). După cum scria Schlamm: „Si totusi există un factor aproape de neînteles de care trebuie tinut seamă: acela că producătorilor li s-a îngăduit politic să obtină profit de pe urma satisfacerii cererii.” (Germany and the East-West Crisis. The Decisive Challenge to American Policy, New York, David McKay, 1959, 3-4).

 

Desigur că Schlamm atribuie meritul renasterii economiei germane ideilor ordoliberale – de economie dirijată de piată – ale lui Ludwig Erhard si Wilhelm Ropke. După cum am arătat si cu alte ocazii, economia socială de piată germană nu a însemnat decît cresterea economică liberă în sensul interesului national si alimentată de grija pentru bunăstarea muncitorului german si a clasei de mijloc. Libertatea economică de care s-au bucurat germanii după al doilea război mondial nu a fost una a „austeritătii” – adică a statului minimal, care abdică de la îndatoririle sale legate de bunăstarea, educatia si independenta natiunii –, ci a fermei urmăriri a interesului national chiar si pe cale protectionistă, dacă e nevoie. Am detaliat acest lucru într-un  articol care explica succesul industriei de masini germane  în opozitie cu esecul industriei automobilistice britanice. Industria germană a fost protejată de stat, care i-a acordat subventii si a tratat-o ca industrie strategică, refuzînd să o vîndă investorilor străini, în vreme ce industra britanică a dispărut tocmai pentru că a fost lăsată la voia unei piete dominate de companiile protejate de statele lor nationale.

 

Iată ce spune Schlamm si despre protectionismul pietei de capital germane. Observînd slaba prezentă a capitalului american în Germania anilor 50, Schlamm nota:

 

O posibilă explicatie pentru slabele investitii americane în Germania ar putea fi chiar politica de expansiune dusă de guvernul german însusi. Departe de a solicita investitii străine, aproape că le-a descurajat – nu prin metode fiscale, desigur […], ci pur si simplu prin neimplicarea în campanii publicitare încurajînd investitiile străine de genul celor care se fac în S.U.A. […] În ceea ce mă priveste, înclin să cred că germanii […] au vrut să transmită exact ceea ce toată lumea a înteles: că investitiile private americane în Germania sînt, din punctul de vedere al întreprinzătorului german, indezirabile. În primul rînd, pentru că rata de investitii germane a fost foarte satisfăcătoare […] În al doilea rînd, pentru că Germania se află deja în pozitia viabilă de a investi ea însăsi în străinătate, chiar si în S.U.A., si de a investi sume substantiale: investitiile germane private în Asia si Africa cresc mai repede decît cele ale oricărei alte natiuni. În al treilea rînd, si cel mai important, germanii cunosc tendinta americanilor de a cumpăra proprietatea deplină asupra unei companii mai degrabă decît de a se asocia cu străinii sau de a le acorda credite. Si, avînd în vedere că eventualul capitalul american privat ar urma în mod natural să se îndrepte către cele mai viabile proprietăti industriale, germanii nu pot să vadă vreun motiv pentru care asemenea întreprinderi ar fi cedate capitalului străin” (Germany and the East-West Crisis, 26-27).

 

După cum arată un  raport declasificat  al guvernului Marii Britanii, în conditiile în care Marea Britanie investeste din ce în ce mai mult în UE, investitiile Marii Britanii în Germania au rămas foarte mici (vezi graficul E2). Conform unui alt raport, publicat recent de Parlamentul britanic, Germania nu e nici măcar între primele 10 destinatii pentru investitiile britanice, desi e al patrulea mare investitor mondial în Marea Britanie (vezi  aici  tabelul 3). Marea Britanie a devenit „cea mai importantă destinatie pentru investitiile germane”, după cum  scria recent  reputatul comentator britanic Ambrose Evans-Pritchard, care mai nota si că investitiile germane vin către Marea Britanie desi cele două tări au monede diferite (deci România nu are de ce să intre în zona euro pentru a încuraja investitiile germane). Poate că nu întîmplător investitiile germane sînt mai ales în  sectorul financiar, principalul motor al euroscepticismului britanic.

 

Germania nu e prea dornică nici de  capital chinez, cu investitiile chineze în Germania (2 miliarde de euro) aflate aproape la paritate cu investitiile chineze în Ungaria (1,7 miliarde de euro) si sub nivelul investitiilor chineze în Franta (4.5 miliarde de euro) si Marea Britanie (3 miliarde de euro).

 

Cu alte cuvinte, Germania rămas un mare exportator de capital, dar un importator prudent. Dacă în 1971 investitiile străine directe (FDI) în Germania erau de 0.5% din PIB, în 2002 erau de 0,2, iar în 2010 de 3.3, cu cel mai mare nivel atins fiind de 5,17 în 2007 si cel mai mic de 0,21 în 2003. Prin contrast, Franta a mers de la 0,4 (1974), la 13,1 (2000) pentru a avea 3,3% din PIB în 2010. Marea Britanie a mers pe un grafic de 1,3 (1970), 16,7 (2000), 1,3 (2010). Cu toate fluctuatiile PIB ale  celor 3 tări, concluzia care se impune e că, în epoca postbelică, Germania a preferat capitalul autohton celui străin.

 

Asadar, după cum am arătat si în articolul referitor la cauzele succesului industriei de masini germane, la originea prosperitătii postbelice germane a stat protectionismul luminat, protejarea bazei industriale nationale, dezvoltarea pietei interne si favorizarea capitalului national. Nu jaful efectuat în numele „pietei libere”, cedarea suveranitătii în numele „federalizării” europene si destrămarea tesăturii sociale în numele „austeritătii” neoliberale si a statului minimal. După al doilea război mondial, Germania nu a plecat nu de la zero, ci de la un capital uman (al micilor întreprinzători si al muncitorilor) si financiar (al marii burghezii nationaliste germane) pe care statul le-a ajutat să să potenteze reciproc.

 Banalităti precum cea a hărniciei germane,”  scria Willi Schlamm în 1959, „nu ajută prea mult la explicarea cresterii economice. De fapt, nicăieri în Europa, nici chiar în Franta, nu am văzut o mai masivă insistentă pe relaxare, distractie si confort ca în Germania. Numărul de ore de lucru a scăzut, în industria minieră germană, la un confortabil 38 pe săptămînă, 37 în industria textilă, 38 în cea electronică. […] Germanii de astăzi nu seamănă deloc cu imaginea conventională a germanului căruia îi place doar să asude si care nu stie ce să facă în timpul liber. Weekendul german a devenit o afacere elaborată si luxoasă. Germanul relaxat poate fi zgomotos, dar cu sigurantă se bucură de ralaxarea sa” (Germany and the East-West Crisis, 9).

 

Probabil că de aceea germanul relaxat a cerut Greciei să  îsi vîndă insulele  pentru a-si plăti datoriile. Germanul muncitor are nevoie de insulele grecesti pentru relaxare.

 

Dacă în anii 50 întreprinzătorilor si industriasilor germani li s-a creat cadrul politic national în care munca si investitia lor contau, în anii 2000, odată cu introducerea monedei euro, industriasilor germani li s-a creat cadrul politic si financiar european în care investitiile lor pot înflori. Iată cum descrie cel mai recent raport al Ministerului Economiei si Tehnologiei din Germania acest cadru în care economia germană poate înflori:

 

 Libertatea economică, responsabilitatea individuală si răsplata justă pentru performantă sînt fortele principale care propulsează activitatea comercială si sînt elemente de bază ale Economiei Sociale de Piată. În acelasi timp, trebuie să existe un cadru regulator solid care să permită competitiei să îsi descătuseze fortele pozitive. Un stat puternic si eficient si institutii credibile trebuie să contracareze evolutiile nedorite si să creeze un cadru politic favorabil dezvoltării continue si viabile (sustenabile)”  ( 2013Annual Economic Report Competitiveness– the key to growth and jobs in Germany and Europe,  p.8).

 

Punînd cap la cap toate aceste lucruri, din anii 50 si pînă astăzi, nu ne rămîne decît să tragem concluzia că statul lor puternic le-a creat lor „piata liberă” care să le asigure răsplata performantei pe spinarea altora. Statul nostru slab, mai ales din ultimii 23 de ani, ne-a creat, în numele pietei libere pentru altii, un haos cultural, economic si institutional care ne-a închis accesul pînă si la propria noastră tară. Din Germania pleacă doar capitaluri. Din România pleacă oameni. Elitele noastre politico-intelectuale, prea lenese, prea inculte si prea mercenare pentru a fi în stare să negocieze cu statele puternice ale altora, se multumesc să cînte în struna superioritătii altor „rase”. E o superioritate care nu îi obligă la nimic. Si care îi scuteste de orice responsabilitate fată de noi.

 

O dovadă în plus a  impotentei  morale, intelectuale si functionale a elitelor noastre ne e oferită de faptul că întreg acest cadru politic al „miracolului” economic german a fost creat de elitele germane pe baza ideii că, altminteri,  „vin rusii”. În anii 30, Hitler ameninta Europa că vin rusii. Si i-a mers: Vestul a închis ochii si a pus umărul la multe din potlogăriile Cancelarului cu cearcăne si mustăcioară ridicolă. În timpul Războiului Rece, Adenauer stia că americanii sînt speriati că „vin rusii”. Si a negociat refacerea Germaniei pe baza acestei panici: ca si în anii 30, o Germanie puternică era considerată singura stavilă în calea „năvălitorilor” de la Est.

 

Doar elitele noastre nu sînt în stare să foloseasca teama de rusi pentru a negocia si pune în aplicare niste politici mai favorabile României. În loc să îi strige Angelei Merkel că „vin rusii” ori de cîte ori pune bete în roate României, conducătorii nostri ne amenintă pe noi că „vin rusii” ori de cîte ori îi prindem la furat.

 

Revista indexata EBSCO