Dec 27, 2013

Posted by in ESEU

Ștefan BORBÈLY – Spre o civilizație a plăcerii: Charles Fourier (II)

Adevărul este că, atunci, nu era la prima confruntare majoră din viaţa sa, altminteri destul de ternă. În decembrie 1796, el trimisese Consiliului Orăşănesc din Bordeaux o scrisoare, al cărei scop era să demonstreze că Era Armoniei trebuie să fie pregătită, între altele, şi prin ameliorarea îngrozitoarelor oraşe (fetide, insalubre, neigenice) în care trăiau francezii. În contrapartidă, petiţionarul propunea transformarea oraşului Bordeaux într-un „oraş-grădină”, aerisit şi igienic, plan care urma să fie realizat prin regîndirea înţeleaptă a raporturilor socialului cu Natura. Fiecare casă sau imobil urma să fie înconjurat cu grădini şi spaţii verzi, ele multiplicîndu-se la nivelul tuturor pieţelor şi spaţiilor libere din oraş, care urmau să fie înecate în clorofilă. Aşa cum era de aşteptat, Consiliul s-a înfiorat de propunere, dar n-a putut face nimic pentru a-i da curs, sarcina de a demola oraşul insalubru fiind dincolo de posibilităţile sale. Pentru Fourier a fost o lecţie amară, receptată cu demnitate; dar acesta a fost – spun exegeţii – momentul în care el a înţeles că soluţia nu o reprezintă transformarea profilactică în ruine a ceea ce există, ci exemplaritatea insularizării, cel dintîi falanster începînd să funcţioneze doar în 1832, la Condé-sur-Vesgre, la liziera pădurii Rambouillet. (Amatorii de curiozităţi istorice ştiu, probabil, că al doilea falanster, denumit Societatea agronomică şi manufacturieră, a fost înfiinţat la noi, de către Theodor Diamant [Mehtupciu], în martie 1835, la Scăieni, în jud. Prahova, pe moşia boierului Manolache Bălăceanu[1]. Proiectul lui Diamant, de a-l aduce pe Fourier suportînd toate cheltuielile, nu s-a materializat.)

Confruntarea cu autorităţile l-a determinat pe Fourier să fie mai precaut. În 1808, el publică, la Lyon, Théorie des quatres mouvements et des destinées générales, sub „acoperire: numele autorului nu apare pe copertă, textul fiind prezentat ca pe o „descoperire” necunoscută pînă atunci, ca loc de apariţie fiind trecut Leipzig, deşi cel real era Lyon. După cum scrie Simone Debout Oleszkiewicz în studiul introductiv al ediţiei pe care o folosim[2], Fourier „visează, aici, o teorie simfonică şi polifonică a universului”, prezentîndu-se pe sine – adică pe „autorul” scrierii – ca pe un „iniţiat” într-o „nouă ştiinţă” care anunţă sfîrşitul iminent al „Civilizaţiei” şi apariţia, pe ruinele sale, a unei noi ere umane, cea a „Armoniei”, locuită de „armonieni superiori”. Eficacitatea socială a reformei fusese indicată de către Fourier într-o scrisoare pe care i-o trimite Procurorului General al Franţei, la 25 decembrie 1803[3]; ocupat cu Crăciunul (Concordatul lui Napoleon cu Papa Pius al VII-lea se semnase cu doi ani mai devreme, restaurînd sărbătorile creştine confiscate de către Revoluţie), acesta nu a răspuns.

Cele patru „mişcări” pe care le combină Fourier într-o sinteză cosmică unică sînt: 1. socială; 2. animală; 3. organică; 4. materială. Dacă conţinutul primelor două este, oarecum, limpede, celelalte două suscită mici explicaţii. Prin mişcare organică, Fourier înţelege culorile, mirosurile şi formele lumii fizice, concrete, iar prin mişcare materială, gravitaţia (epifanie a newtonianismului atotcuprinzător) care caracterizează toate lucrurile. Ca atare, sistemul este integrativ (toate lucrurile şi fiinţele sînt controlate de gravitaţie, atît fenomenele sociale, cît şi cele animale au culoare, miros şi formă) şi dacă adăugăm insistenţa lui Fourier de a preciza că toate se încadrează într-un sistem teist, fiind expresii ale voinţei divine, ajungem la o concluzie extrem de elastică şi actuală, care a făcut deliciul Contraculturalilor din anii 1960, şi anume că – în concepţia lui Fourier – Dumnezeu se exprimă pe sine prin diversitate. Cosmogonia din Théorie… confirmă perspectiva. Tot ceea ce există – spune Fourier – se datorează expansiunii de sine a elanului vital. Astfel, „Pămîntul e violent pus în mişcare de dorinţa de a crea”, prin intermediul căreia apar în univers forme, mirosuri şi substanţe practic infinite, al căror „secret” constă în faptul că nu seamănă unele cu altele. Elanul vital lucrează, astfel, prin diversificare şi automultiplicare infinită, urmînd – acesta e elementul cu adevărat senzaţional şi esenţial! – legile excesului, şi nu pe cele ale economicităţii. Anti-Darwinian avant-la-lettre, Fourier exemplifică procreaţia în exces cu cazul aurorei boreale, o „efuziune inutilă de fluid profilactic”. Pămîntul, pur şi simplu, „nu se poate abţine” să nu creeze, aruncînd în lume luminiscenţe altminteri inexplicabile. Totul se datorează unei voluptăţi erotice expansive, de care nici globul pe care vieţuim nu este străin. Dovadă?: aurora boreală, „symptôme du rut de la plančte”.

Înainte de Théorie…, germenii sistemului apăruseră pentru prima oară în Armonia universală, articolul (citat deja…) pe care Fourier îl publică în Bulletin de Lyon, la 3 dec. 1803. În istoria umanităţii – spune el – putem detecta, succesiv, 16 „ordine sociale”; dintre ele, 11 s-au consumat mai demult, azi existînd doar 3: sălbăticia, barbaria şi Civilizaţia, dar ele se vor sfîrşi curînd, cedînd locul Armoniei (ca binefacere post-civilizaţională). Vor exista două „ordine” ale Armoniei: Armonia simplă, naturală (ordinul nr. 15) şi Armonia Deplină (nr. 16), în care omul se va uni cu Dumnezeu prin intermediul eliberării pasiunilor, strangulate, azi, de o „Civilizaţie” antiumană, represivă. Ca atare, pasiunea – sau erosul – reprezintă voinţa de sine a lui Dumnezeu, recognoscibilă şi pe Pămînt: dacă oamenii vor învăţa să îşi descarcereze erosul, lumea va fi mai bună. Îi împiedică – Fourier nu evită să vitupereze împotriva ei ori de cîte ori i se oferă prilejul – Civilizaţia ca atare, un „vis înspăimîntător” din care oamenii nu vor să se trezească. Totul e în aşa fel clădit în lume, încît să îi amîne sfîrşitul. În consecinţă, în partea a III-a a tratatului său, Fourier se opreşte pe îndelete la „filosofii Civilizaţiei” care nu înţeleg „tarele” vieţii în care trăiesc, enunţînd, totodată, ideea sa de bază, înspre care converg toate demonstraţiile: Civilizaţia e o ordine anarhică, ilogică şi incoerentă, incapabilă să-şi adune „mişcările” (industrie, comerţ, politică etc.) sub o umbrelă comună. Înlocuirea sa cu Armonia e mai mult decît necesară.

Fourier ştie că nu poţi sta cu mîna-n sîn, aşteptînd ca depozitara pasiunilor „flasce şi apatice”, adică Civilizaţia să se surpe. Imobilismul nu e de conceput şi din cauza expansiunii continue a „mişcărilor”, în urma căreia fenomenele şi lucrurile care se atrag se rostuiesc în „serii pasionale”, armonizate de legile „asocierilor naturale” din univers, numite şi legi ale „atractivităţii”. De unde vin ele? Viaţa animală, organică şi umană – arată Fourier în Théorie… – se caracterizează prin pasiuni şi caracteristici, care dispun de propriile lor „mişcări” (mouvements) de atracţie şi de respingere, asemenea celor descoperite de către Newton pentru viaţa astrală. Cele similare se vor atrage în serii şi grupuri, aşa cum se întîmplă, de pildă, în viaţa oamenilor, creînd premisele armoniei sociale bazate pe prietenie, altruism şi iubire. Rostul seriilor şi grupurilor, în afară de unul magnetic, asociativ, este acela de a-i ajuta pe oameni să funcţioneze la nivelul amplitudinilor lor maxime, adică pozitiv, „rotund”, prin eliminarea progresivă a suferinţelor, durerii şi neplăcerii.

În lumea oamenilor există – numără scrupulos Fourier – 13 dinamici pasionale[4]: cinci sînt ale simţurilor, alte patru redau prietenia, iubirea, ambiţia şi familismul, următoarele trei fiind mai complexe. Astfel, „pasiunea cabalistică” (prima dintre ele) „…este o înflăcărare speculativă. Este pasiunea intrigii, foarte aprinsă la curteni, ambiţioşi, comercianţi, lumea galantă etc. Spiritul cabalistic amestecă întotdeauna pasiunile cu calculul: totul este calculat la intrigant, pînă şi cele mai mici gesturi sau chiar priviri. El acţionează gîndit şi cu rapiditate. Această pasiune este, deci, o înflăcărare raţională”[5].

A doua, „pasiunea compozită sau înflăcărarea oarbă este opusul precedentei; este vorba de un entuziasm care exclude raţiunea, de o antrenare a simţurilor şi a sufletului: stare de excitare, de orbire, de fericire, care ia naştere din împletirea a două plăceri, una a simţurilor şi una a sufletului. Domeniul său predilect este iubirea, însă se poate exercita şi asupra altor pasiuni, cu o intensitate mai redusă”. A treia este „pasiunea alternanţei sau a papionajului[6], putînd-o numi altfel histrionism donjuanesc: „este nevoia de varietate, de situaţii contrastante, de schimbări de cadru şi incidente noi, în general de noutate, prin care se creează iluziile şi se stimulează, în acelaşi timp, în acelaşi timp, simţurile şi sufletul. […] Din punctul de vedere al mecanicii sociale, pasiunea alternanţei deţine rangul cel mai înalt în comparaţie cu toate celelalte. Ea este agentul tranziţiei universale. Pe eliberarea sa se bazează acel gen de fericire atribuit sibariţilor parizieni: arta de a trăi puţin, dar bine, varietatea şi înlănţuirea plăcerilor, rapiditatea evoluţiei”[7].

Deasupra tuturor, în poziţia a 13-a, este „uniteismul” (l’unitéisme), adică „mişcarea” prin intermediul căreia „pasiunile” împărtăşesc dorinţa de a se grupa în „serii pasionale”, consonante cu legile atracţiei universale şi ale gravitaţiei. Uniteismul e forţa newtoniană a universului, fiind, totodată, o epifanie divină, fiindcă exprimă dorinţa de Armonie a lui Dumnezeu. E de remarcat – aşa cum am mai făcut-o – că toate pasiunile descrise de către Fourier sînt pozitive; în consecinţă, el ignoră, în constituirea „seriilor pasionale”, ura, violenţa, destructivitatea, adică tot ceea ce e fisurat, viciat şi rău. La fel de adevărată este şi consecinţa tehnică a formulei: dacă un om doreşte să se lase atras în Armonie, el trebuie, în prealabil, să se „pozitiveze”, să extirpe din sufletul său tot ceea ce îl „strangulează”, împiedicîndu-l să se dezvolte.

Sibaritismul” înseamnă – va explica Fourier în Nouveau Monde Amoureux – capacitatea de a trăi viaţa la maxim, realizînd, între altele, experienţe senzoriale complete şi complexe, motiv pentru care educaţia falansteriană pe care o preconizează Fourier e contrară ascetismului sau cumpătării cuminţi; dimpotrivă, falansterienii sînt învăţaţi să savureze o gastronomie elevată, rafinată, să-şi folosească corpul şi sufletul pentru sinestezii plenare şi să trăiască iubirea „orgiastic”, sens asupra căruia vom reveni, rugîndu-l pînă atunci pe bunul cititor să nu-şi exerseze mintea înspre delicii ilicite, dacă nu doreşte să aibă decepţii. „Orgia” înseamnă, la Fourier, sublimarea senzorialităţii, a instinctului şi a dorinţei de posesiune în „contemplare”, motiv pentru care sînt doar parţial de acord cu sentinţa lui Bruckner, conform căreia „statul societar [fourierist] este anti-platonism”[8]. Dacă ne gîndim la raportul dintre lege şi pasiune din Republica, poate; dacă avem în vedere, însă, ce anume spune Diotima despre iubire în Banchetul, lucrurile se nuanţează. Însă e de reţinut ceea ce spun soţii Manuel în Utopian Thought in the Western World[9]: „intoxicat de viitor”, ca toţi socialiştii utopici, Fourier extinde „sibaritismul” şi la nivelul muncii sau la cel al vieţii, recomandînd saltul de la o formă la alta, pentru a evita plictiseala. Falansterismul e o artă existenţială frugală; cei care vor s-o permanentizeze, greşesc grav, extrapolînd la nivelul întregului sistem propria lor fantasmă de stabilitate.

Să revenim, preţ de o clipă, la cele 12 „pasiuni” de care vorbeam puţin mai sus, punîndu-le în cele din urmă sub umbrela sintetică a celei de-a 13-a, uniteismul. Esenţa lor o reprezintă magnetismul: capacitatea, în mare parte incontrolabilă, ocultă, dar universal răspîndită, de a se cristaliza în „serii” şi „grupuri”. Lucrurile se atrag – spunea Fourier –, ceea ce demonstrează că în lume voinţa divină se caraterizează prin atracţie, motiv pentru care lucrurile şi fiinţele sînt în aşa fel făcute, încît să aibă nevoie unele de altele. Ilustrarea pragmatică a acestei strări de lucruri este celebra haină saint-simoniană, care se încopcia doar de la spate. De unul singur, nimeni nu o putea încheia: era nevoie de un altul, pentru a se demonstra faptul că solitudinea e contraproductivă, fiind surmontată ca valoare de solidaritate. De altfel, Saint-Simon fusese foarte ferm în demonstarea acestui fenomen, arătînd în Introduction aux travaux scientifiques du XIXe sičcle, că obiectele şi fiinţele lumii sînt în aşa fel făcute, încît să tindă spre potenţarea puterii lor, pe considerentul exigenţelor universale ale plenitudinii. Numai că – spune foarte lucid Saint-Simon –, dacă o concepem ca pe un organism infinit expansiv, ajungem la reprezentarea lumii ca multiplicitate, „sistemul” alcătuindu-se din „disimilarităţi” nesfîrşite, ceea ce se vede, de altfel, cu ochiul liber, universul prezentîndu-ni-se ca un vast conglomerat de forme şi manifestări neasemănătoare unele cu altele. Să credem, în consecinţă, că anarhia diversităţii e o fatalitate a comunităţilor umane, subminînd chiar legile magnetismului şi ale atracţiei? Nici vorbă de aşa ceva, conchide Saint-Simon. În primul rînd, oricine poate vedea că, în ciuda miilor de forme umane care ne înconjoară, oamenii se structurează în doar trei tipuri psiho-fiziologice: motricii, raţionalii şi emotivii. Diferenţele dintre ei se numesc „anomalii”, dar ele sînt surmontate, în cele din urmă, prin „fluidul” iubirii, care-i caracterizează pe toţi.

Tipologic – a explicat Saint-Simon în Lettres d’un habitant de Genčve ŕ ses contemporaines (iniţial, era adresată „umanităţii”, reducţia din final fiind o formă concesivă de modestie) – „diversitatea” înseamnă că în cadrul fiecărui tip psiho-fiziologic sau profesional există două tipuri de vocaţii: unele se limitează la deservirea tipului sau a profesiei în cauză (nu e nimic nedemn într-o asemenea specializare…), celelalte extinzîndu-se dincolo de determinisme, fiind universale. Oamenii de ştiinţă şi gînditorii fac parte din această a doua, foarte nobilă categorie: rolul lor e eminamente altruist (deservesc umanitatea, nu un stat sau un grup uman bine definit) şi ei nu depind de determinisme economice sau de clasă precise. Adică – sugerează Saint-Simon –, un savant sau un literat transcend apartenenţa lor la – să spunem – aristocraţie sau sărăcie; cu cît o societate, sau o generaţie sînt capabile să genereze asemenea categorii transcedente, cu atît se apropie ele mai bine de idealul dorit al armoniei. Statul însuşi se află în această situaţie, fiindcă se „topeşte” în marea masă a cetăţenilor. În societatea viitoare nu va mai fi nevoie de „putere”, deci nici de coerciţie.

Aici e, poate, locul să facem dreptate unui năpăstuit, redînd „mesmerismului” demnitatea pe care a pierdut-o prin corodarea sa de către sarcastici. Franz Mesmer (1734 – 1815) nu era un socialism utopic, dar gîndea în termenii „magnetismului universal”, intrinsec tuturor fiinţelor vii – de la animale la oameni – ca „fluid cosmic”. Expansiv şi plenitudinar ca manifestare de sine, „magnetismul animal” e o forţă cosmică, a cărui nealterare are drept consecinţă sănătatea. Înainte de Freud, Mesmer spusese că alterarea magnetismului existent în interiorul unul om, conceput ca integralitate psiho-fiziologică şi corporală, duce la boli şi pareze psihice de tot felul. În consecinţă, metoda de cură a doctorului Mesmer se baza pe refacerea integralităţii psiho-dinamice a bolnavilor, Théodore Léger fiind, poate, mai aproape de adevăr atunci cînd s-a referit la procedura de tratament ca la „psihodinamism”. Mesmer, însă, credea – înainte de Wilhelm Reich, inventatorul „orgonului” – că, odată redată, integralitatea energetică a unei fiinţe o face pe aceasta să intre în conjuncţie cu magnetismul cosmic al universului, mesmerismul fiind, aşadar, o procedură curativă de „cosmicizare”. Adus în acest punct, pacientul „vibrează” şi „cîntă” în consonanţă cu energiile libere ale universului; pentru a demonstra acest lucru, Mesmer folosea, la sfîrşitul fiecărei şedinţe de cură, „orga de sticlă” (cristalofonul, inventat de către muzicianul irlandez Richard Pockrich), acţionată cu ajutorul degetelor înmuiate în apă. Sunetul său „divin”, prin nimic asemănător sunetelor cu care oamenii erau obişnuiţi, exprima starea de însănătoşire a pacientului. La unul încă bolnav, sunetele erau mai stinse, pe cînd la unul aflat în pragul însănătoşirii complete, corpul devenea atît de „cristalin”, încît era în stare să exprime sublimul. (Transa cosmică l-a costat pe Mesmer, metoda sa fiind scoasă în afara legii, fiindcă se credea că induce melancolie şi dereglaj mental. A rămas, însă, „nebunia” prezumţiei de a crea un „om cosmic”, asupra căreia se va reveni.)

Noua lume amoroasă (Le Nouveau Monde Amoureux) a lui Fourier vede lumina tiparului abia în 1967, fiind elaborată în jurul anului 1817. Prieteni pioşi au ţinut-o prudent departe de ochii cititorilor, pentru a nu-i prejudicia memoriei lui Fourier; în ciuda acestei secretomanii, Proudhon a fost prompt în a-şi cataloga adversarul drept „pornograf bigot”, legitimat fiind de ideea centrală a lui Fourier, potrivit căreia Civilizaţia e tarată, între altele, şi de legalizarea prostituţiei prin mariaj şi monogamie. Şi aici, ca peste tot, socialiştii utopici sînt mesianici şi milenarişti, considerînd că rolul lor este de a denunţa sfîrşitul unei ere perfide, anti-umane, şi emergenţa unei noi vîrste, a Armoniei (scrisă totemic cu majuscule), libertăţii şi fericirii. Clădirile lui Robert Owen purtau, de pildă, în exterior, literele CM (Commencement of the Millennium)[10], semn că acolo se pregăteşte aliajul unei noi civilizaţii. În Le Nouveau Christianisme (1825), Saint-Simon revine la frăţietatea morală simplă a primelor veacuri creştine, spunînd că noua religie trebuie să fie una a iubirii. Ce anume îi împiedică apariţia? Preoţii şi biserica, adică tot ansamblul de fosilizări care a sclerozat umanismul naiv al credinţei prin instituţionalizare. Noul Mesia e un Christ anti-instituţional, revenit printre oameni şi întors, din iubire, împotriva Bisericii care-l promovează falsificîndu-l. Se poate observa, din această doctrină, că legenda dostoievskiană a Marelui Inchizitor (din Fraţii Karamazov) nu vine pe un teren nepregătit, o altă consecinţă pe termen lung fiind creştinismul bucolic, rural şi organicist din Viaţa lui Isus a lui Ernest Renan (1863), carte citită de milioane de oameni la vremea apariţiei primelor sale ediţii. În spatele lor se află una şi aceeaşi idee, potrivit căreia Timpul a intrat în impas prin promovarea, de-a lungul a mai multor secole funeste, a unei civilizaţii a urii, răului şi suferinţei. „Înaintea mea – scrisese Fourier –, umanitatea a pierdut mai bine de o mie de ani luptînd prosteşte cu natura” în „douăzeci de secole de imbecilitate politică”[11]. Această mistificare, atent întreţinută de cei care profită de pe urma ei, trebuie să înceteze; e timpul să deschidem fereastra şi să lăsăm juisanţa să ne invadeze intimitatea.

Nu există indiciu mai limpede pentru pervertirea iremediabilă a civilizaţiei umane decît asuprirea femeii. Pentru Enfantin, una dintre ipocriziile mentale cele mai rezistente e prezentarea lui Mesia, unilateral, ca bărbat, ceea ce demonstrează foarte bine că umanitatea s-a folosit de falocraţie pentru a-şi ascunde incapacitatea de reînnoire. Noul Mesia va fi Femeie (cu majuscule), ceea ce duce la inevitabila concluzie – relevată de către toţi exegeţii – că programele de ameliorare umană ale socialiştilor utopici se construiesc în jurul unei civilizaţii a dorinţei, nu a ascezei sau datoriei. O civilizaţie completă are ca premisă eliberarea – atît la bărbaţi, cît şi a femei – a erosului, pe considerentul că o umanitate bolnavă este una a sexualităţii reprimate. Sexul refulat e maladie: spectrul lui Freud se conturează încă de pe acum în acest program de emancipare socială generală, modelînd erotic un secol aşa cum nici un altul nu îndrăznise să fie pînă atunci.

Vorbind despre cele 12 „pasiuni”, Fourier precizase că ele au tendinţa de a se „magnetiza” în trei „mişcări” complementare, „grupismul” desemnînd pasiunile afective (ambiţia, iubirea, prietenia, tendinţa de structurare a unei familii, adică familismul), „seriismul” tendinţele fireşti de afiliere, „luxismul” fiind cel mai interesant dintre toate, fiindcă el desemna, pe lîngă tendinţa naturală a fiecărui lucru sau a fiecărei fiinţe de a aspira spre plenitudine, rafinamentul maximal ca atare, regăsibil la nivelul tuturor îndeletnicirilor umane, de la cele mai simple la cele mai complexe, cum sînt gastronomia, moda sau intelectualismul. Ca atare, în monografia sa dedicată lui Fourier, Pascal Bruckner concepe 9 „clase de lectură” ale fourierismului şi literaturii ca atare, la baza lor fiind „fourieriştii”, adică adepţii necondiţionaţi ai Maestrului, pentru ca la vîrf să se afle „sibariţii”, adică voluptuoşii capabili să multiplice o idee sau o carte în infinite sinestezii poliformice rafinate. Să dăm, însă, şi lista intermediară, fiindcă ea poate fi stimulatoare mai ales pentru universitari, prizonieri de lux ai unor „închisori” metodologice cultivate cu fervoare. Astfel, spun Fourier şi Bruckner, deasupra fourieriştilor (fidelilor necondiţionaţi) se află les politiques sau les militants (adică oamenii pentru care un text este, înainte de toate, o armă de luptă), apoi vin les maniaques (agitaţii şi febrilii), les avares (circumspecţii amărui), les paresseux (flegmaticii, nonşalanţii, limfaticii), les notaires littéraires (documentariştii, prăfuiţii arhivelor), les impatients (nerăbdătorii, cei care văd într-un text nu textul ca atare, ci ceea ce doresc ei ca textul respectiv să fie) şi-n cele din urmă les raisonneurs, adică teoreticienii. Deasupra tuturor stau – aşa cum precizam – les sybarites, adică cei capabili să transforme actul de a citi sau a scrie într-un regal sinestezic integrativ, în care intră, deopotrivă, rafinamentul suprem al intelectului şi fervoarea senzorial-corporal-erotică pe care acesta se bazează.

Civilizaţia decadentă – spune Fourier în Noua Lume Amoroasă – e potrivnică poliformismului pasiunilor şi libertăţii, defect care se vede înainte de toate în infama instituţie a căsătoriei. Există două forme de asociere erotică în univers, căsătoria şi angelicatul, prima dintre ele blocînd pasiunile, în vreme ce a doua le iradiază polimorfic, multiplicînd la infinit energiile pasionale. Formulînd mai direct lucrurile, oamenii înlănţuiţi într-o căsătorie îşi canalizează iubirea în interiorul unei instituţii restrictive, devenind, cu timpul, captivii unei asocieri care „închisoare” rămîne, chiar şi-n condiţiile – destul de rare – în care ea se dovedeşte o reuşită, în vreme ce în perimetrul „angelicatului”, „amanţii perfecţi” angrenaţi în act multiplică, prin iradianţă, centrele de pasiune, forma absolută a acestei reprezentări fiind aceea a universului însuşi, conceput ca un conglomerat iridiscent de iubiri stimulatoare.

Iubirea – arată Fourier – poate fi concepută ca o asociere simplă sau ca una elevată, „uniteismul” falansterian fiind una dintre acestea din urmă. Rezultă, aşadar, că asocierea simplă are un rol propedeutic, menit să pregătească saltul de la material spre spiritual, pe care-l impun elevarea sau saltul. Concepute, fără excepţie, în afara căsătoriei (pentru a nu umbri împlinirea prin ingerinţa unor aspecte vulgare, materiale), asocierile simple sînt androgamia (fidelitatea simplă, faţă de un singur partener), criptogamia (infidelitatea simplă, ceea ce înseamnă, în limbajul nostru burghez de astăzi, căsătorie deschisă, dar nu foarte mult…), delfigamia (infidelitatea compozită), phanerogamia (fidelitatea compozită, multipersonală) şi-n cele din urmă „orgiile”, care fac parte, împreună cu phanerogamia, din categoria mult dorită a „poligamiilor eterate”.

Orgia desemnează – spune Fourier – capacitatea „eterică”, spiritualizată de a deveni mai bun şi mai plenar prin intermediul contemplării trupurilor superbe, într-o fervoare care surmontează instinctul sau dorinţa de posesiune. Fourier numeşte această capacitate „orgie muzeală” şi o aşază în vîrful fervorilor complexe pe care le produce viaţa în falanster. În reprezentarea îndeobşte cunoscută a instituţiei falansteriene persistă un reducţionism păgubos, oamenii fiind obişnuiţi să creadă că este vorba doar de o formă de convieţuire economică şi socială, cu extensii preponderent agrare. În realitate, viziunea lui Fourier a fost mult mai complexă. Rostul unui falanster – spunea el – este în principal acela de a-i educa pe participanţi să obţină „acorduri eterate” din orice întreprindere pe care şi-ar asuma-o.

În spatele „acordurilor eterate” se află ars combinatoria, adică ştiinţa generării sincretismelor perfecte şi a voinţei (sau „curajului”) de a le savura ca forme ale plenitudinii, adică ale libertăţii. Creştinismul şi morala cotidiană te obligă la „pasiuni flasce”, la „apatie”, la reprimări şi la diferite forme de autoflagelare; dimpotrivă, falansterianismul e instituţia care te învaţă să fii liber şi plenar, în perimetrul unui altruism social care face din iubire mecanismul însuşi al eliberării. Munca nu e singura sursă plenitudinară cu putinţă, o alta fiind – de pildă – bucătăria, educaţia falansteriană complexă punînd un accent deosebit pe capacitatea de a savura o mîncare „eterată” şi de a extrage din ea experienţe senzoriale complete. La fel se întîmplă cu vestimentaţia sau coregrafia, fiindcă Era Armoniei va fi una în care trupul nu se va mai afla într-o poziţie ierarhic inferioară faţă de suflet, ci va ocupa o poziţie cel puţin egală, ca generator de plăcere.

Desigur, Fourier era perfect conştient de faptul că asocierea cuiva la un falanster nu va debloca automat toate inhibiţiile care-l caracterizează. Aici intervine „paideia” falansteriană: conceperea spaţiului comunitar ca pe o entitate educativă complexă, în care intră „maeştri” şi „discipoli” sau „ucenici”, rolul acestora din urmă fiind acela de a se lăsa ghidaţi de către „profesorii” al căror rafinament a atins, deja, un nivel de elevaţie. O orgie simplă, spontană, chiar nefalansteriană – preciza Fourier – este una care se întîlneşte la un banchet sau un han, unde „fluidul erotic” circulă în voie, magnetizîndu-i pe participanţi. Dimpotrivă, orgia complexă, falansteriană, e atent orchestrată, coregrafic şi comportamental, de maeştri ceremoniali foarte rafinaţi, care se numesc zîni (fés) şi zîne (fées), al căror rol este acela de a-i ajuta pe ceilalţi să se elibereze de inhibiţii, realizînd, în cele din urmă, sinesteziile erotice complexe. Sunt doar trei conglomerate pasionale în lume – va spune el –: materiale (care tind înspre lux), spirituale (care tind înspre legături afective bazate pe contemplaţie) şi de rafinare (raffinantes), care sînt disponibilităţi complexe ale sufletului, prin intermediul cărora acesta tinde înspre „unităţi sociale şi universale”.  Rafinament înseamnă, la Fourier, separare prin elevaţie electivă de marea masă din jur, adică aristocratism. În ciuda bemolilor introduşi ulterior de către marxişti, democraţia e, aici, pur şi simplu inoperantă.

Să încheiem cu consideraţiile lui Pascal Bruckner, din monografia deja citată (Fourier, 1975), fiindcă ele aruncă o lumină cîteodată insidioasă şi asupra viitorului, şi-n principal asupra relaţiei cu Contracultura anilor ’60, care a sublimat efectul Noii lumi amoroase pînă la extaz. În primul rînd – spune Bruckner –, mesianismul lui Fourier se bazează pe o aritmetică civilizaţională duală, simbolizată prin instituţia cea mai veche a Civilizaţiei muribunde, căsătoria. Dimpotrivă, aritmetica noii ere, cea a Armoniei este fisională, centrii plăcerii multiplicîndu-se odată cu fiecare „logodnic” intrat în „orgie”. Om aparţinînd, biologic, unor secole apuse, Fourier a fost un precursor formidabil, trăind, spiritual, o proiecţie de sine care nu numai că-l face foarte valid pentru epocile care vor urma, dar îl şi introduce în civilizaţia energiei şi a erotismului care domină secolul XX.

Despre faptul că Noua Lume Amoroasă este şi o Nouă Lume Alimentară[12] am vorbit deja, fără să pomenim de conceptul pe care Bruckner îl foloseşte pentru a desemna fenomenul, acela de „gastrosofie”. Subtil este însă altceva, şi aici sobrul Fourier trebuie apreciat cum se cuvine: sugestia potrivit căreia poţi induce fervori erotice într-o om sau într-o societate recurgînd la un alt instrumentar – în cazul de faţă: gastronomic – decît cel strict corporal sau senzual. Va curge încă foarte multă apă pe Sena după moartea lui Fourier înainte ca unii rafinaţi ai amorului să spună că finalitatea oricărui rafinament senzorial, din orice domeniu, este unul erotic. A fost nevoie de Freud şi de psihanaliză pentru a se ajunge aici.

Ultimele două concluzii ale lui Bruckner sînt complementare şi extrem de profunde. Militantismul mesianic al socialismului utopic – spune el – este subversiv şi apolitic, fiindcă anunţă, deopotrivă, moartea Civilizaţiei şi a Istoriei care o deserveşte. E o „ieşire din istorie”, aici: Era Armoniei e post-istorică, o post-istorie fericită, de fapt, fiindcă nu e legată de nimic ruinat, apocaliptic sau deprimant. E formidabilă, pe de altă parte, stilistica civilizaţională a noii ere, aşa cum a fost ea gîndită de către Fourier. În primul rînd, aşa cum aminteam, logica ei nu e artimetică, ci fisională, analogia cu puterea nucleară sau cu cancerul (din Boala ca metaforă, a lui Susan Sontag) fiind tulburătoare. În cele din urmă, noua „eră” e concepută altfel decît limitat sau teleologic, aşa cum se întîmplă cu Civilizaţia, întinsă paradigmatic între Geneză şi Apocalipsă, adică între început şi sfîrşit. Pentru lumea în care trăim, existenţa e o dinamică întru moarte, lucrurile existînd pe un drum bine precizat, care duce – nu se ştie cînd, sau sub ce formă – la moarte sau extincţie. Dimpotrivă – spune Bruckner[13] – Fourier propune Armonia ca pe o „mişcare” erotică infinit progresivă, lipsită de orgasm, adică de punctul în care toată plăcerea se sfîrşeşte. Armonia e o plăcere fisională continuă, realizată prin iradianţă. E fără sfîrşit, ca „aventura” realităţilor alternative, prin care diferite existenţe generează, la rîndul lor, existenţe alternative infinite, fără ca procesul de „zămislire” sau „naştere” să se sfîrşească vreodată. Aceste lumi nu au suport ontologic, nu pot fi reduse la „temeiuri”, fiindcă logica lor e voinţa de a fi, nu voinţa de a semnifica. Numai Internetul concepe lumea în acest fel, propunînd, totodată, o cosmologie de tip erotizant, în care nu „diferenţa” lui Derrida contează, ci fervoarea de a o surmonta prin geneze escaladante, continue.

Mi-l imaginez pe Fourier înconjurat de flori şi de pisici, aşezat la un computer. Am luat-o razna, veţi spune. Ştiu…

 

Lucrarea a fost elaborată în cadrul unui grant finanţat de către Consiliul Naţional al Cercetării Ştiinţifice din Romînia, CNCS – UEFISCDI, nr. de proiect: PN-II-ID-PCE-2011-3-0061.

 

 

 

 



[1] V.: I. Cojocaru – Z. Ornea: Falasterul de la Scăieni. Ed. Politică, Buc., 1966; filmul lui Savel Stiopul, din 1979, cu Adrian Pintea în rolul principal; Cristian Petru Bălan: Monografia oraşului Boldeşti-Scăieni. Ed. Premier, Ploieşti, 2007; Adrian Dohotaru: Falansterul de la Scăieni şi proiectul unei lumi mai armonioase, în: Anuarul Institutului de Istorie „G. Bariţiu” din Cluj-Napoca, tom L, 2011, p. 127-140

[2]Théorie des quatres mouvements et des destinées générales, suivi du Nouveau Monde Amoureux. Introduction (Le personnage Charles Fourier) et édition établie par Simone Debout Oleszkiewicz. Les Presses du Réel, 1998.

[3] Cf. Beecher, op. cit., p. 108 sq.

[4] A se vedea în acest sens şi fragmentul tradus în vol. I al Marilor gînditori şi filosofi francezi… (deja citat), p. 168-170.

[5] Idem, p. 169.

[6] Fourier foloseşte termenul papillonaire, de la papillon = fluture.

[7] Ibid., p. 169-170 (sublinierile îi aparţin autorului).

[8] Pascal Bruckner, Fourier, ed. cit., p. 49.

[9] Op. cit., p. 581 sq.

[10] Manuel & Manuel, op. cit., p. 589.

[11] Apud Bruckner, op. cit., p. 30-31.

[12] Bruckner, op. cit., p. 121.

[13] Ibid., p. 77-80.

Revista indexata EBSCO