Dec 27, 2013

Posted by in Istorie literara

Carmen MECU – O complexitate: Ioan Petru Culianu (II)

mecu.culianu_Page_1 mecu.culianu_Page_2 mecu.culianu_Page_3Manifestări ale schemei în Hesperus (Culianu, Hesperus, 1992)

Am reconstituit cîteva obiecte mentale implicite care – conform perspectivei sistemice, pe urmele gîndirii lui Culianu despre simultaneitatea sincronic-diacronic – ar putea susţine complexitatea evenimentelor care alcătuiesc ţesătura explicită a romanului.

Aceste obiecte se structurează după o regulă binară la diferite niveluri (în diverse moduri) revelînd cupluri de opuse.

La întrebarea: „Cine sînt oamenii din această carte?” aş putea spune că tot atîtea varietăţi cîte permite obiectul ideal pe care îl pun în pagină mai jos, prin intermediul figurii 3.

Există în romanul Hesperus persoane care au acces la Arta Transformării (AT), adică pot construi realitate transgresînd legile fizice cu care noi ne-am obişnuit. În fapt, una singură, apărînd în spaţiul real, orizontal, ca fiind splitată: Denis Horton versus Damian/ Mutantul.

Teoretic, toţi oamenii ar putea avea acces la AT, luîndu-şi în stăpînire spaţiul mental n dimensional. Există o „ciudăţenie” în procesul manifestării unui maestru AT: „umanitatea ca grup este dintr-o dată salvată în momentul în care un singur membru al ei devine maestru al Artei” (p. 123). Nu există o soluţie de existenţă valabilă pentru toţi. Maestrul AT le poate facilita celorlalţi accesul la Artă, tocmai prin visele lor: „Omul este fiinţa care aspiră către Artă prin vis. Unica şi ultima lui împlinire este aceea de a i se permite să trăiască înlăuntrul propriului său vis”, îi explică Denis Horton clonului său Keph Solins (p. 124).

Figura 3

 

În nodul (6) îi vedem pe cei care nu visează, pe cei „liberi fără efort”, trăitori într-o civilizaţie creată după legi tehnologice, civilizaţia Hesperus, construită pe Pămînt de către conducătorii navei Hesperus, după legi artificiale. În (7) apar cei care visează, altfel spus, îşi pot trăi „esenţa intimă”, adică visul. Ei sînt cei care trăiesc ascunşi în Hiperboreea – civilizaţie construită sub pămînt de către elitele pămîntene supravieţuitoare catastrofei planetare – sau în Hesperus, ca agenţi ai Hiperboreei. Pe unii dintre ei (9), visele îi acceptă, adică sînt capabili de a visa „visul împlinire”, de a deveni nemuritori, „liberi cu adevărat”. Unii dintre cei pe care visele îi acceptă se visează singuri (10), din categoria aceasta face parte hiperbooreana Eliza (p. 122). Ceilalţi se visează împreună cu alţii (11). În fine, te poţi visa împreună cu alţii într-un mod autentic (12), asta însemnînd că tu şi ceilalţi visaţi acelaşi vis, sau că ai aceeaşi faţă, atît pentru tine cît şi pentru alţii. Asta i se întîmplă hiperboreenei Diana Valente, care se visează împreună cu soţul său Damian (p. 81). Dar… visul poate fi şi inautentic, tu şi alţii din preajma ta să nu aveţi acelaşi vis, adică să ai o „faţă” pentru tine şi o alta pentru ceilalţi. Pe ceilalţi, din nodul (8), visele nu-i acceptă: sînt încă muritori şi neliberi, dar pot nutri speranţa de a deveni liberi după una sau mai multe vieţi şi morţi pămîntene, pot crede că vor putea cîndva să viseze „visul împlinire”. Din această categorie face parte Lester Holiatov, torturat de coşmarul morţii familiei sale (p. 147). Lester a putut vedea acest episod înfricoşător atunci cînd Pămîntul a fost distrus prin moarte nucleară de către conducătorii navei Hesperus, navă pe care el se afla.

Inteligenţele, minţile acestor oameni, aşa cum apar ele în complexitatea textului, se originează dintr-un acelaşi fel de schemă:

Figura 4

 

Minţile „reci” sînt ale celor din Hesperus, minţile „calde”, capabile de a trăi emoţii, pasiuni, sînt ale celor din Hiperboreea, cum am văzut mai sus.

Lumile în care toate aceste feluri de oameni trăiesc reprezintă manifestarea – în roman – a unui obiect ideal cu aceeaşi lege binară de compoziţie, cea a cuplurilor de opuse, aşa cum putem urmări în figura 5.

În nodul (2) din figura 5 avem două lumi noi: lumea reală Hesperus 2, creată artificial, prin extirparea instinctelor, a dorinţelor, a curiozităţii generatoare de efort, pe de o parte, şi lumea virtuală (cea a viselor fiind un domeniu al ei), creată prin Arta Transformării, pe de altă parte. Mai avem, în (6) două lumi vechi pămîntene, şi anume lumea elitelor refugiate în Hiperboreea subpămînteană (7) şi lumea mutanţilor, a supravieţuitorilor cataclismului nuclear, rămaşi la suprafaţa Pămîntului (8) .

Figura 5

 

Sînt interesante şi legăturile în care îi vedem pe protagonişti în relaţie cu lumile cărţii, conform celui de al treilea obiect mental structurant, vizibil în figura 6.

Aici avem, pe de o parte, oameni „vechi”, care au aces doar în Hiperboreea, doar deasupra Pămîntului, sau doar pe nava Hesperus (Hesperus 1) (3), şi oameni „noi”, cu acces doar în Hesperus 2, pe Pămînt (6).

Pe de altă parte, întîlnim în roman oameni cu acces în mai multe lumi, în condiţii diferite pentru fiecare tip. Unii au acces de la o lume la cealaltă prin C`, prin „salt” (8), ei fiind cunoscutul Denis Horton, maestrul AT (10) şi necunoscutul Mutant (11). Ar mai fi Eliza, prin conştiinţa modificată a visului.

Alţii au acces de la o lume la alta, aici Hesperus 2 şi Hiperboreea, prin punctul C, adică prin ceea ce am numit mai sus o „ruptură” (9). Aceştia trec de la o lume la alta datorită relaţiilor lor (12), oficiale, ca Lester (14), sau personale, neoficiale, ca Daina (prin relaţia ei cu Damian) (15).

Keph Solins are acces între lumea reală şi cea virtuală prin ruptură, datorită naturii şi educaţiei sale (clon al lui Horton, om real crescut într-o lume artificială, persoană care a cerut eliminarea) (13).

Figura 6

 

 

Căile dobîndirii fericirii umane sînt alternative într-o schemă orizontală de opuse: exterioare, prin tehnologie, versus interioare, prin Arta Transformării – prin lucru asupra propriei conştiinţe. Horton participă la inventarea/ descoperirea ambelor căi. Dacă la început el este mai mult un participant la conturarea căii tehnologiei (dar căutînd împreună cu Damian şi Arta Transformării), ulterior devine un descoperitor al Artei. El suferă o mutaţie de conştiinţă, o extindere a acesteia, devine o componentă a inteligibilului unic, a unei supra-minţi – aş zice eu – a cărei putere – cum spune Culia nu- integrează Maestrul Artei cu o picătură din ocean. Asta înseamnă că orice transformare din mintea Maestrului, controlată de dinamica acelei minţi unice, integratoare, produce o transformare în minţile celorlalţi oameni şi în lumea pe care ei s-au deprins a o considera reală.

Aş mai spune – altfel – că spaţiul mental al Maestrului Artei este integrat cu spaţiile mentale ale tuturor oamenilor, ceea ce le permite şi acestora să se bucure de beneficiile Artei, făcînd un salt în spaţiul interior al propriilor vise, al propriilor stări modificate de conştiinţă. Doar că pentru unii saltul este amînat, spaţiul lor interior neavînd calitatea locuirii, fiind poluat de vise „rele” (coşmaruri) şi emoţii negative, ca frică, remuşcări, neiertare de sine etc.

În termenii lui I.P. Culianu, pentru cel care stăpîneşte Arta, minţile umane ca „lucruri date, imuabile” (p. 123) reprezintă chiar realitatea. Atunci a schimba realitatea înseamnă a acţiona asupra acestor minţi, respectîndu-le capacitatea de a visa şi de a trăi în interiorul propriilor vise. Ceea ce din exterior poate apărea ca dezintegrare a fiinţelor umane, reprezintă din perspectiva Maestrului Artei o suspendare a lor în altă dimensiune, interioară. La limită, oamenii pleacă din exterior în interior, din real în virtual, cum ar putea gîndi un filosof oriental. Sau, există o dimensiune superioară în care realul şi virtualul coexistă, manifestîndu-se pe deplin şi simultan.

Un alt personaj central a cărui dinamică se supune unei scheme a opuselor este Damian (în fapt o altă ipostază a Maestrului Artei). Romanul conţine un Damian „firav, depresiv” versus altul, care este „deţinătorul tuturor secretelor universului”. Trecerea de la o ipostază la cealaltă se produce prin saltul în lumea n dimensională a spaţiului interior. Pot avansa ipoteza că saltul, accesul la o stare modificată de conştiinţă se petrece la el în timpul unor stări speciale şi periodice, categorisite de cei din afară drept „catatonice”. Cu cît mai „slab”, mai fără forţă de acţiune în lumea „reală”, cu atît mai puternic în spaţiul spiritual al inteligibilului unic, aşa pare în complexitatea sa Damian. Iată ce spune despre el soţia sa, Doina Valente: „[…] nefiind perfect, Damian are o şansă în plus faţă de noi toţi: el poate fi creator, poate să se depăşească pe sine însuşi şi pe noi toţi” (p. 49).

Două secvenţe din roman mi se par deosebit de importante pentru înţelegerea dinamicii schemei propuse de mine: întoarcerea Dainei V. din Hesperus în Hyperboreea după întîlnirea cu Keph Solins/ Horton şi apariţia lui Horton şi Damian, împreună, în faţa hyperboreenilor ieşiţi la suprafaţa Pămîntului. Le voi comenta pe rînd.

Prima secvenţă este aceea cînd Daina V. este trimisă de Mc. Kellog, şeful securităţii hyperboreene, să-l contacteze pe clonul lui Horton, Keph, spre a-l face să devină un prieten al coloniei subpămîntene. La a doua întîlnire ea se întîlneşte de fapt cu Horton, care o face să experimenteze Arta. El o scoate din Hesperus şi o duce în lumea propriului ei vis. Apoi destramă visul (lumea visului este distrusă la propriu, ca o lume reală arsă de un cataclism) şi Daina se trezeşte în Hyperboreea, lîngă Damian, care îi spune că „N-a sosit încă timpul” (p. 82). Interesant este faptul că răspunsul lui Damian din Hyperboreea vine la o rugăminte adresată de ea lui Damian cel din lumea visului ei, vis materializat, certificat de Horton prin Arta Transformării. În alţi termeni, pot spune că Daina V. a trecut din Hesperus în Hyperboreea printr-un vis lucid.

Din perspectiva orizontală a schemei, Daina a trecut prin punctul C, de nedeterminare (v. Figura 2). Un argument ar fi faptul că a devenit suspectă pentru oamenii securităţii hiperboreene. Ei nu mai ştiu exact dacă ea este o hiperboreană „pură”, demnă de toată încrederea. Pentru ei lucrurile stau ca şi cum ea ar fi încă foarte aproape de acel centru, putînd trece iar prin zona de ruptură, de această dată din Hyperboreea în Hesperus, dar tot fără controlul lor.

Din perspectiva verticală a schemei, Daina a trecut prin punctul C’, un „loc” unde Hesperus şi Hypeboreea coexistă fără a se comprima reciproc, fără luptă. A ajuns acolo printr-o stare modificată de conştiinţă şi a trecut din A/ Hesperus în B/ Hyperboreea printr-un salt, urcînd şi coborînd cîte o oblică. Rămînem cu întrebarea cum ştie Damian ce vis a adus Horton la realitate şi de ce Daina îi cere lui să facă în aşa fel încît lumea visului să dăinuie. Unul o introduce pe Daina în vis, celălalt îi spune că încă n-a sosit timpul să rămînă acolo. Totul se petrece ca şi cum ei ar fi – pentru ochiul nostru convenţional – interschimbabili, la fel ca lumile din care – tot convenţional vorbind – fac parte. În acelaşi timp, totul se întîmplă ca şi cum ambii ar poseda Arta Transformării virtualului în real.

A doua secvenţă pe care urmează s-o interpretez se petrece spre finalul romanului. Horton şi Damian apar explicit împreună, explicit deasupra, pe o înălţime de unde vorbesc – prin glasul lui Horton – hiperboreenilor ieşiţi la suprafaţă.

Ajunsă în acest punct al analizei pot deconspira faptul că aceste evenimente finale m-au făcut să adaug schemei mele orizontale punctele C’ şi C”.

În punctul C’, dintr-un plan superior celui în care sînt plasaţi oamenii obişnuiţi, avem o unică entitate: şi Horton, şi Damian/ Mutantul, într-o complexio oppsitorum căreia i-am putea spune Maestrul Artei. Proiecţiile sale oblice în lumea orizontală au fost Horton şi Damian/ Mutantul, percepuţi ca adversari/ lideri cu forţe egale, care în punctul C menţineau soarta celor două lumi într-o stare de nedeterminare: şi Horton, şi Damian, nici Horton nici Damian simultan, şi Binele, şi Răul pe jumătate, şi Răufăcătorul, şi Salvatorul pe jumătate, blocîndu-se reciproc.

La un moment dat, pe colină nu mai sînt – în mod inexplicabil din orizontalitatea noastră – nici Horton, nici Damian. Este ca şi cum ni s-ar revela existenţa unui punct C” (nici Damian, nici Horton) în care am avea un non Maestru al Artei. Maestrul Artei şi non Maestrul Artei, proiectîndu-se ortogonal şi simultan, dau – pentru ochii nostri – acel punct C de nedeterminare. Oblic, în A se proiectează (şi) Horton + (nici) Damian, deci doar Horton, iar în B (şi) Damian + (nici) Horton, deci doar Damian.

Figura 7

 

Putem urca însă mai departe în planul n dimensional al minţii şi să gîndim un nod în care Maestrul Artei şi non Maestrul Artei participă la o altă complexio ş.a.m.d…

În plan narativ, am avea tot atîtea resurse insolite de continuare a poveştii.

Referinţe bibliografice: A. Lucrări ale lui I.P. Culianu: 1. (1992), Hesperus, Editura Univers, Bucureşti; 2. (1994), Călătorii în lumea de dincolo, Editura Nemira; 3. (1998), Arborele gnozei, Editura Nemira; 4. (2002), Jocurile minţii, Editura Polirom; B. Lucrări de analiză a textelor narative: 1. Mecu, Carmen-Maria (2001), Conversia de perspectivă ca structură operatorie a comprehensiuni narative, Editura Arhiepiscopiei Romano-Catolice de Bucureşti; 2. Mecu, Carmen-Maria (2003), Caragiale versus Caragiale, în „ Limbă şi literatură”, Vol. I – II, 2003, p. 64-76.

Revista indexata EBSCO