Dec 27, 2013

Posted by in Istorie literara

Elena VULCĂNESCU – Din cupa crinului roșu (II)

elena vulcanescu            Acţiunea se petrece în parcul cimitirului din Florenţa. În planul al doilea, puţin în stînga, un sarcofag măreţ de marmură albă, pe a cărui lespede se ceteşte (fonetism regional şi arhaic impropriu scrisului veronian) în litere de aur: Beatrice. O bancă de grădină tot de marmură lîngă acest mormînt. Pretutindeni morminte înconjurate de flori. O simplitate a clarităţii, în risipa marmurii, incipitul expozitiv pregăteşte intrarea în scenă a eroului întors să moară acasă, lîngă îngerul său blond, centrul solar al vieţii şi creaţiei sale. Copila-autor culege legămîntul din silabele marmurii, îl adună în straja înaripată de la mormîntul fecioarelor, fără să ştie că viaţa îi aşterne minunea propriei continuări, dar, cu siguranţă, trăind sentimentul predestinării care tocmai dădea curs unor posibilităţi tainice sieşi.

Monumentul funerar al Beatricei din poemul Veronicăi Micle este o noutate literară absolută, istoria literară italiană iradiantă îl evită, centrul matricial dantesc devenise un simbol naţional toscan, femeia-înger se ridicase la cer, iar în 1290, la 25 de ani neîmpliniţi, moare soţia reputatului bancher Simone di Gerí de’Bardi, fiul unui zaraf de talia cuscrului Portinari. Se vede că Beatrice nu a putut fi clintită din cavoul familiei soţului, deşi legenda păstrează demersurile lui Dante în vederea cuvenitei vecii adunate. Este adevărat că Portinari şi Bardi erau bancheri internaţionali, atît de bogaţi încît împrumută lui Eduardo al III-lea un milion de florini, regele debitor insolvent îi şi duce la faliment, dar ultimul cuvînt se pogoară din Palatul Papilor pe frontispiciul căruia strălucea din candele împurpurate crinul heraldic al Florenţei. Aşa se face că Beatrice, care avea cinci surori, cinci fraţi şi mulţi nepoţi, după şapte ani de mariaj, căci la optsprezece ani era una donna, nu ştim nici dacă a rodit, nici din care motive sfîrşeşte, dar încoronată cu crinii curăţeniei şi ai credinţei.

Beatrice şi Veronica par să se întîlnească în labirintul creaţiei, impunînd recunoaştere şi veneraţie din ipostaza îngerului de pază; ele se regăsesc în idealul de absolut al bărbatului de geniu, mai îngerească prin moralitate şi intelectualism, cu semnificaţia expresă a iubirii descărnate, Beatrice, mai telurică prin zbucium şi intensitate pasională Veronica, întruchipare a Venerei, dar raza Lui de noroc, sîntă prin iubire, şi amîndouă, cum încheie Dante Divina Comedie, însăşi iubirea ce roteşte sori şi stele[1].

Nici amorul lui Dante nu a fost numai lilial, moda literară a dulcelui stil novist căreia se jertfeşte în cîntare idealizată, cu filiaţiuni dinspre trubadurii provensali sau sicilieni, este o mască drăgălaşă. Însuşi Boccaccio nu-i ascunde păcatul luxuriei, adesea pînă la abandon. Istoria literară de peste secole îi dezvăluie tinereţea perpetuă, iubirile lascive, cu suspiciunea că mariajul Beatricei l-ar fi împins în tumulturi. Fie că este vorba despre iubirea consolatoare a donnei gentile din Vita Nuova, cu dulci ecouri pînă la Atît de fragedă, învăluind-o pe Mite, fie despre Pargoletta din Convivio, ori de Pietra din Rime, Boccaccio ne asigură că singura iubire curată, fără vreo poftă desfrînată, a fost pentru Beatrice, că după moartea ei, Dante a rămas cu atîta durere,… încît cei apropiaţi nu întrevedeau decît moartea… şi că din pricina plînsului şi a mîhnirii, cît „şi fiindcă nu avea nici o grijă de el însuşi, ajunsese ca, la înfăţişare, să pară a fi un sălbatic”[2]. Şi gîndul alunecă din nou spre imaginea nefericirii, tot neştiute, a Eminului din tinereţea Blajului (1866).

Lui Dante, rudele şi prietenii i-au dat nevastă, dar „vai ce povară nemăsurată!… că o dată plecat de la aceea care îi fusese dată drept mîngîiere a mîhnirilor sale, n-a mai vrut niciodată nici ca el să se ducă acolo unde se afla ea, nici ca ea să vină acolo unde se afla el cu toate că, împreună cu ea, era părinte al mai multor copii… şi nu pentru că bărbaţii nu ar trebui să-şi ia neveste, se scuză Boccaccio, dar, recomandă el celor înclinaţi către filozofie, să lase însurătoarea pe seama bogătanilor tîmpiţi, a nobililor şi a celor de rînd”[3]

Hazul lui Boccaccio, un modernist al umorului de o rară pătrundere psihologică, spintecă timpul ca să se instaleze în cea mai confortabilă actualitate. Din păcate, entuziasmul său misogin, sub linia eleganţei renascentiste, dar de un incontestabil şi savuros romantism avant la lettre, asigură eliminarea pentru vreo cîteva sute de ani a mereu proaspătului său izvor informaţional.

 

*****

 

În culisele clarobscurului istoric mereu freamătă ceva care îşi aşteaptă intrarea, cu darul străluminării cotloanelor legenda îi oxigenează răbdarea, altfel, poemul dramatic al Veronicăi Micle nu-i decît un zmeu adus de vînt din copilăria Iaşului. Însuşi Dante a trăit evenimentele unei lumi puse pe zdruncinul opţiunilor majore moral-religioase, ameninţările de tot spăimoase uzau deja de mijloacele reprezentărilor artistice, pictorii acopereau zidurile bisericilor şi ale mănăstirilor cu compoziţii diabolic-fantastice, stilizate mai tîrziu în Judecata din urmă a lui Michelangelo. Competiţii belicoase porneau un oraş contra celuilalt sub masca scenariului teatral, cum locuitorii burgului San Fanfrediano ofereau Florenţei, în mai 1304[4], un spectacol mai mult decît păgubos. Inoculată, spaima de dincolo incita pofta reprezentărilor după imaginile extravagantului Buffamaleo. Deghizat în Phlegeton, Arno devenea însăşi scena invadată de strigoii întunecimilor infernale. Anunţul răspîndit în toată Florenţa chema pe Podul Alla Carraia pe toţi aceia care vor să ştie cum e pe lumea cealaltă. Gemînd, arcadele de cedru au deşertat curioşii peste bărcile negre plimbînd umbrele păcătoşilor împunşi cu furca de draci, peste cazane clocotind, roţi dinţate şi ruguri aprinse, un amestec de torturi păgîne şi creştine învăluite în flăcări şi fum.

Legenda podului cu stîlpi de piatră din secolul al XIII-lea conservă ideea infernului care înfierbînta pe atunci toate minţile, dictamen imediat, desfăşurat de Dante la numai cîţiva ani.

 

*****

 

Întoarcerea lui Dante la Florenţa, mai dorită decît realizabilă, cum s-a şi dovedit, rămîne cel mai atrăgător subiect pentru literatura patriotismului revoluţionar al secolului al XIX-lea, iar Poetul proscris, creatorul limbii literare italiene, un simbol mai mult decît generos pentru unitatea Italiei. Pregătirile în vederea primelor serbări danteşti din mai 1865, prilejuite de împlinirea a şase sute de ani de la naştere, incită spaţiul romanităţii încă din 1860. Obştea exilului ardelenesc din Tătăraşii Iaşului se înflăcărează, evenimentul cultural escamotează fierberea politică, naţionalismul exacerbat al cărui lider era Simeon Bărnuţiu se împotrivea prinţului străin susţinut de gruparea cosmopolită maioresciană. Răpus de boală, Bărnuţiu nu mai apucă marea sărbătoare a florentinului, o delicată compensaţie poemul Veronicăi scris chiar în vederea omagiului funerar din 23 mai/ 7 iunie 1864 adus de către Şcoala Centrală veneratului dascăl Simeon Bărnuţiu, este un argument că lucrarea s-a finalizat şi că obliterarea nu este întîmplătoare. Dar, să-i facem loc lui Dante să-şi urmeze calea spre casă, în conformitate cu didascalia tinerei autoare.

În fund, o culme, de unde se vede perspectiva oraşului pierdută în lumina strălucitoare a soarelui. Scena întîi. Dante coboară încet culmea privind visător zarea oraşului…

Întoarcerea lui Dante este identificabilă, pînă la un punct, legendei Anghelul celor trei nopţi, tradusă şi publicată în 1860 de Maria Flechtenmacher. Acolo, se aduc şi detalii vestimentare. Gentilomul gînditor, înfăşurat în mantie neagră, de o alură impunătoare, pe cap cu un şaperon lung de culoare roşie, ajuns la porţile Florenţei îşi odihnea calul. Rezemat în mînerul sabiei admira lăsarea molatică a serii asupra Florenţei. Doar undele Arno-ului forfoteau sub arcurile Punţii Acoperite, semn că în ultimii opt – nouă ani de cînd plecase spre celebra universitate bologneză, Puntea Veche, primul pod al Florenţei, fusese parţial acoperit, pentru ca la 1900 să-l regăsim în totalitate ocupat de florentini dornici să locuiască pe ape. Coborînd dinspre Bologna, călătorul străpunge corsetul de fortificaţii al Florenţei pe la poarta San Gallo, aşteptînd formalităţile minuţioase ale gărzilor de pînă la ridicare barierei, cunoscutul grilaj mobil şi ţepos al cetăţilor medievale. Clipele de aşteptare şi contemplaţie încheagă legendara odă îngrijorată a florentinului presimţind alarma clopotului de la Martinelă:… „O patria mea,… în adevăr cea mai frumoasă,… porţi în tine războiul civil… şi eu voiesc a te ajuta, mama mea,… cu îndoitul tăiş al spadei şi al cuvîntului…”

Tînărul pătrunde în cetate şi odată cu el, o litieră opreşte sub bolta Punţii Acoperite, unde lucea deja lumina unduioasă a trei lămpi seară de seară aprinse. Beatrice îi cerea să părăsească Florenţa. Exilul începea la Sienna, spre 1289.

 

*****

 

Privind visător zarea oraşului, Dante al poemului românesc îşi rosteşte monologul, odă cu inflexiuni elegiace, cumulativ prin transfer enumerativ, pe care sensibilitatea adolescentei de 13-14 ani îl încarcă emoţional cu mijloacele retoricii atît de la modă în arta dramatică a epocii: „O, te revăd Florenţă, cetate a lui Virgil. Tu mi-ai aprins în suflet fericirea, fără să bănuieşti o clipă că Dante rămîne acelaşi şi-n nenorocire!… Aici vreau să văd apusul unei vieţi jertfite pentru tine…”

Din acest punct, Veronica se detaşează de textul legendei italiene călăuzitoare şi o regăsim pe copila încrezătoare, căutîndu-şi surîsul în strălucirea soarelui: „Ce poate fi mai nobil şi mai frumos decît dorinţa nevinovată a poetului care va muri întrezărind viitorul strălucit al patriei sale. Spada mea te-a apărat… Lira mea a cîntat izbînzile. O, da! Zîmbeşti, Florenţă! Soarele acesta… e surîsul tău… prinos de recunoştinţă lui Dante… Dar bucuria întoarcerii păleşte: O rană rămîne de-a pururea deschisă în sufletul meu. Un sînge roş ca purpura picură încet… Uite cimitirul! Aici vei dormi şi tu…, nejelit decît de freamătul sălciilor plîngătoare! (Coboară. Cîţiva copii cu părul blond se ivesc culegînd flori de pe morminte)”.

Dialogul dintre Dante şi copii dezvoltă confesiunea plină de amărăciune a eroului şi ataşamentul discipolilor cu asigurări de înfierare pînă la maledicţie pentru denigratori: „Al treilea copil: Străinule, tu cunoşti pe Dante? Dante: Am auzit vorbindu-se de el. După cîte se spune e un om răutăcios, fără suflet, un tiran, care ar trebui bătut cu pietre. Întîiul copil: Minţi! Al doilea copil: Dumnezeu să te pedepsească pentru necuviinţa asta. Al treilea copil: Blestemat să fii! (Copiii dispar îngroziţi)”.

Nu o dată, ochii întunecaţi privind înăuntru, fizionomia smeadă, nasul acvilin, alura osoasă uşor adusă din umeri şi mantia vineţie ale profesorului Bărnuţiu închipuiau pe vizionarul florentin în exilul Tătăraşilor din Iaşi, amîndoi renegaţi, statornici unui partid fără speranţă…

Ultima replică a lui Dante, uşor amestec de scepticism, melancolie şi iertare, cheamă, de astă dată cu o indubitabilă trimitere la umbra martirului Simeon Bărnuţiu, pe Sfîntul Anton din Padova, taumaturgul înfăţişat îndeobşte cu copilul Iisus în braţe, spirit însoţit de prietenia copiilor desprinsă din trunchiul naturismului franciscan, asemenea unui lujer de crin înflorit: „Suflete neprihănite. În voi trăieşte mărirea patriei? Mergeţi în pace, căci străinul vă binecuvîntează!”.

 

 

*****

 

Blajul, Sibiul, Viena ori Pavia au fost tot atîtea trepte în pasiunea profesorului Bărnuţiu pentru desăvîrşire profesională. Învăţăcelului de la Sibiu, deşi încă tînăr, i se zicea Bătrînul, nu pentru că era slăbănog şi bolnăvicios, nici pentru ascendentul vîrstei faţă de tovarăşi, cum Papiu de 20, Iancu de 24, Buteanu de 27, Micheş de 30 sau Andrei Mureşanu de 31, dar pentru cumpăt şi înţelepciune, pentru adîncimea gîndului profetic şi vorba domoală.

Supravieţuitor atentatelor, maladiei, zice-se, induse şi tratamentelor programate, studentul poftit să părăsească Viena pentru adunarea fondurilor necesare atît de doritei Facultăţi Juridică Filosofică a românilor transilvăneni, gîndea stăruitor la un refugiu universitar care să-i împlinească visul titlului academic, drept care înnoia declaraţia de fidelitate faţă de Austria, în mai 1851. Suspectat de misiuni ascunse, în ciuda declaraţiilor solide, de o sinceritate uneori stupefiantă, Bărnuţiu alege Universitatea paveză, unică prin continuitate din epoca romană, cea dintîi şcoală de stat care a instituit diploma de laureat ca titlu academic, dar şi „unul dintre cele mai agitate centre postrevoluţionare ca reacţiune împotriva reîntronării dominaţiei habsburgice”[5].

            Faimos cuib carbonar şi mazzinian, o şcoală a luptelor naţionaliste încă din studenţia napoleoneană, de care nu sînt dovezi că Bărnuţiu s-ar fi apropiat, chiar dacă tangenţele ideologice ale epocii transpar în cursurile universitarului ieşean, Pavia rămîne darul cel mai frumos cu care Dumnezeu răsplătea o viaţă de luptă şi dor pentru demnitatea numelui de român.

În noiembrie 1852, oraşul medieval de pe Ticino îl adăpostea sub una dintre cele mai vechi şi mai înalte turle din Piaţa de fructe. Tîrgul păstra mîngîierile filosofiei lui Boethius, cadenţele lui Petrarca, mormîntul Sfîntului Augustin şi, la numai cîţiva kilometri de oraş, din marmură şi aurării creştea Certosa, poate cea mai bogată dintre împodobirile Renaşterii italiene.

Maturitatea îi adîncise trăsăturile, dar păstra aparenta linişte a fizionomiei, alura de fugarnic din maiul Blajului pe care Sion le identifica umbrei lui Dante, „o fantasmă ce ar fi abandonat Purgatoriul, ca să se mai întoarcă odată pe lume[6]. Poetul reţine figura înnobilată de aerul inspirat al profetului toscan şi aceeaşi mantie pliată în forma aripilor gata de zbor. Pelerina sură, strînsă peste umeri ferindu-l de oameni”, prudent strecurîndu-se pe sub streşinile paveze, „preocupat totdeauna de atitudinea morală”[7], se regăseşte în amintirile de peste cîţiva ani ale studentului ieşean G. Panu, tot cenuşie, în vreme ce a lui Heliade a fost numai albă, adăpostind trupul osos al „bătrînului, furişîndu-se printre elevi şi intrînd în cancelarie, pe la orele două, cu figura blîndă şi aer modest”[8].

Uşurinţa cu care i se reţine continua temere este evidentă, dar puţini au pătruns tăinuita smerenie a spiritului monumental din răspîntia istoriei româneşti şi europene deodată. Motivele pentru care Bărnuţiu alege Pavia, în ciuda frigului şi a negurilor umede, duşmănoase plămînilor săi, rămîn atîrnate în cuiul istoriei. Neuronul de veghe i-a dictat statornicia faţă cu Casa de Austria, deschisese ochii sub cerul afumat al Bocşei bănăţene, un centru al mineritului european, membri ai familiei materne Oros se regăsesc în preoţimea unită a Cenadului, în revoluţia transilvană se sprijinise pe saşi, gratulat prin Crucea de aur cu coroană pentru merite, decoraţie pe care Avram Iancu o refuzase, îşi mărturisise încă din 1840 religiozitatea sufletului chinuit de preot celibatar, deci catolic, şi, „admirator al cuvioşiei primitive a clerului românesc de odinioară”[9].

 

*****

            La sfîrşitul revoluţiei maghiare, împăratul Vienei a oferit 9 tipuri de distincţii, iar tabelul celor propuşi din iulie 1850, întocmit de ministrul de interne Bach în urma rapoartelor generalului guvernator Wolgemuth, cuprindea 137 de nume, dintre care 65 erau Români, 60 Saşi, 11 Maghiari şi 1 Armean. Lista românilor începea cu Andrei Şaguna care primeşte Crucea de comandor al ordinului Leopold, cu titlul nobiliar de baron inclus, iar în poziţia 4 se recomandau prefecţii Axenti Sever, Avram Iancu şi Simion Balint, pentru Coroana de fier clasa III-a, şi aceasta în simultană corespondenţă cu accedere nobiliară, dar anulată de pana împărătească şi retrogradaţi cei trei prin adaosul de aceeaşi mînă, la „Crucea de aur pentru merite cu coroană[10]”, din poziţia 6 unde se regăsea şi Simion Bărnuţiu, dar Cruce golită de nobilitate. Doar Crăişorul refuză cu demnitatea unui făţiş arsenal de motivaţii, după cum se sustrage şi întrevederii cu Împăratul din vara lui 1852.

Raportul meritelor lui Iancu, redactat de către controversatul, dar de netăgăduit talent compoziţional, Wolgemuth, care, ce-i drept, prelua jurnalul de război al lui Iancu, în redactarea gazetarului de front Ioan Maiorescu, este dovada unei nedreptăţi împărăteşti de proporţii istorice. Documentul acesta, faţă cu celelalte dări de seamă, de asemenea laudative, îţi aduce imaginea pădurilor învitejite, neclintite ale Apusenilor, dar străluminînd dintr-un singur ulm subţire, tînăr şi însingurat al cărui frunziş ţîşneşte ca un foc de artificii, ca un far rotitor, spintecînd întunecimile cruzimii omeneşti.

Cînd vine rîndul lui Bărnuţiu, Wolgemuth pare că nu şi-l aminteşte tocmai bine, procesul cu Lemeny inundă scena, Cîmpia Blajului se scufundă în ceaţă şi pentru meritele celui propus trimite la poziţiunea 14 a tabloului general (Bărnuţiu era la 27), care se referă la Ignatz Schlauff, protopop catolic din Sibiu şi despre care se zice că „este un apărător fidel al credincioşilor germani ai bisericii romano-catolice, în rîndurile preoţimii plecate în faţa tendinţelor maghiare… În timpul guvernării insurgenţilor nu s-a clătinat cu credinţa sa faţă de prea înalta casă împărătească, cu toate că fusese ameninţat cu maltratări şi cu moartea…” Încheierea pare să aibă în vedere opţiunea canonială a lui Bărnuţiu: „Este un talent eminent şi chemat să ocupe demnităţi bisericeşti mai înalte”[11].

Iată replica documentară relevantă la 1930, nedreptului blam cu care T. Maiorescu ţintuia la 1868 umbra repausatului Bărnuţiu: „Prima consecinţă a Şcoalei Bărnuţiu, scrie Maiorescu: religiunea creştină este periculoasă şi trebuie înlocuită prin cultul păgîn al Romanilor, potrivit naturei române[12]”. Cu intenţia evidentă a unui laudatio aniversar, căci Maiorescu îşi data prefaţa broşurii 11 Fevruarie 1868, se dedica prinţului străin critica operei lui Bărnuţiu tocmai publicată postum. Slalomul speculativ în istoria creştinismului operat de Maiorescu contamina pe preoţitul Bărnuţiu de păgînism congenital.

Celelalte, cum antidespotismul, federalizarea Principatelor sub un duce comun, antislavismul, naţionalismul exacerbat pînă la neacceptarea prinţului străin care se regăsesc, ce-i drept, în ideologia mazziniană, nu fac decît să îngroaşe nebuloasa din calea istoricului interesat de monumentalitatea spiritului bărnuţian. Mereu planează asupra memoriei revoluţionarului suspiciunea participării, măcar sufleteşte, la răsunătoarea mişcare din 6 februarie 1853. Că iubea dorinţa de libertate a lombardezilor este neîndoielnic, dar că s-ar fi apropiat de Partidul lui Mazzini la 1853 cînd liderul italian lupta alături de Kossuth este de necrezut, cum nici de societăţile secrete dezaprobate din perioada ieşeană, „cel mai eficace mijloc de propagandă la îndemîna lui Mazzini”[13].

*****

 

Doctoratul din 6 iunie 1854 îl plasa pe Bărnuţiu în cea mai neliniştitoare confuzie. Ofertele sibiene ori vieneză erau pline de cusururi şi Moldova de ruşi!, dar asigurat de Laurian, alt revoluţionar periculos protejat de Grigore Ghica, despre retragerea din aprilie – septembrie, lasă pe amicul Ioan Maiorescu să înceapă demersurile pentru Iaşi. De fapt, chiar din august 1854, îşi făceau loc austriecii care asigură şi întoarcerea domnilor noştri din refugiu. În 20 nov./ 2 dec. 1854, se legifera la Viena Tratatul de alianţă anglo-franco-austriac împotriva Rusiei, cu obligaţia Austriei de apărare a Principatelor împotriva unei eventuale invazii. Abolirea protectoratului Rusiei asupra Principatelor din 16/28 dec. 1854 instala garanţia colectivă a Marilor Puteri, cu recunoaşterea ocupaţiei temporare a Ţărilor Române de către Austria. Acesta era contextul politic în care Bărnuţiu hotărăşte să se aşeze în Moldova. Corespondenţa sa nu indică o mai mare simpatie pentru austrieci decît aversiunea faţă de ruşi. Dorinţa de supravieţuire îl făcea prudent, căci sigure erau numai durerile şi fierbinţeala capului, suferinţele hemoroidale şi efectele buboase ale tratamentului universal cu mercur, lent şi sigur, de pe vremea Inchiziţiei! Mereu a fost temător de vremuri înnegurate. T. Cipariu fusese în Ţările Române. Scrisoarea către Iosif Hodoş şi Papiu[14], la Padova şi împărtăşită lui Bărnuţiu la Pavia, păstra îndemn tăinuit: „Acolo… răsuflă omul cu mult mai liber…, nici urmă de despotism şi de poliţia cea rafinată din statele cele civilizate,… nici crucea şi vorbele sînte ale generosului protector rusesc nu mai au căutare…”

Tinereţea studioasă a Iaşului i-a îmblînzit chipul şi i-a îndulcit sufletul. Dar să păstrăm imaginea semeaţă a oratorului de pe Cîmpia Libertăţii, „foarte negricios, cu privirea întunecată, aproape sălbatică, figură de Danton, setos de răzbunare, cu trăsăturile feţei într-adevăr romane”[15].

*****

 

Dascăl în limba strămoşească avea să fie opţiunea de suflet a revoluţionarului dezamăgit. Scrisoarea lui Laurian din 18 Sept. 1854[16] aducea vorba despre dorita Facultate de legi pentru care ardelenii pierduseră nădejdea şi iată că moldovenii o prognozau pentru 1855, cel tîrziu, 1856, pînă atunci, avea catedra de filosofie. Episcopul Alexi al Diecezei Gherla tocmai se interesa de rostul celui îndepărtat, îl dorea preot în vreuna din Diecezele cele noi, comunica fruntaşul bisericii greco-catolice Liviu Andrei Pop lui Iosif Hodoş[17]. De Crăciun pleca spre Iaşi. În ianuarie 1855, începea orele de logică la Gimnaziul Academic.

Importul dascălilor ardeleni era, mai ales, opera omului politic M. Kogălniceanu care îşi arată adesea preţuirea cu sprijin faţă de oamenii veacului său, luminile propăşirii neamului. Bărnuţiu l-ar fi adus şi pe Andrei Mureşanu, era nevoie de un spirit regenerătoriu, care alături cu Laurian să continue opera lui Asachi. Aşezămintele de cultură naţională trăgeau să moară, „berari din Bavaria ori comercianţi din Galiţia propuneau programe şcolare care să reformeze şcolile[18]…”.

Dar Andrei Mureşanu nu poate onora oferta directorului ministerial Leon Ghica. Un nefericit tablou de familie al poetului, de şase ani concepist şi translator al Statului Austriac îl reţine acasă, sperînd încă patru ani de corvoadă pentru împlinirea dreptului de urmaş. Nu-şi putea permite „schimbul mizeriei sigure pe alta nesigură, căci leafa onorifică, scumpetea, starea precară a Principatelor şi lipsa pensiei de urmaş”[19] erau, şi atunci, precumpănitoare. Transpar şi greutăţile transferului dintr-o ţară în alta, cu cheltuieli şi riscuri, prin documente de consimţire a Imperiului.

Nici mişcarea lui Ştefan Micle nu s-a dovedit simplă. După experienţa cu Şcoala de miliţie s-a hotărît greu. „În scrisoarea din urmă, îi scria Bărnuţiu, eu mi-am dat opiniunea ca să vii, te rog însă nu o lua ca pe o cinosură… în cumpăna deliberaţiunii d-tale, dacă ai vreun prospect de a putea lucra în mijlocul Românilor de acolo, în Braşov, Blajiu sau aiurea, sau de a ave altă ocupaţiune, unde ţi-ar veni mai îndemînă şi mai bine, să rămîi acolo, iar dacă n-ai niceun prospectu de aceste, delibereazăte şi vină”[20].

Micle nu primeşte numirea la începutul anului şcolar, ci în primăvara lui 1856, cf. Adresei Nr. 906/12 Martie 1856. Prin jurnalul din 8 Oct. 1855, consiliul şcolar al Academiei Mihăilene „recomanda pentru catedra de ştiinţe naturale fizică şi chimie la clasele superioare pe Panait Donici, fost bursier al Statului în străinătate şi fot suplinitor al catedrei”[21]. De la instalare pînă la împămîntenirea cerută de Micle în 1867, trec 13 ani, neluaţi în calcul pentru pensie decît după doi ani de tergiversări guvernamentale.

Condiţiile concesiunii Ministerului de Interne austriac în cazul lui Bărnuţiu, cf. Adresei Nr. 13536 din 1/12 1854, dispoziţie care îi permitea îndepărtarea în vederea ocupării postului, sub condiţiunea să rămînă şi mai departe cetăţean austriac, erau valabile şi pentru ceilalţi invitaţi sau doritori. Cînd va fi cerut văduva moaşă Ana Cîmpan împămîntenirea? Procesele succesorale din teritoriile grănicereşti au sfîrşit prin 1876, cînd George Sanda o declara şi moartă. Tot pe atunci se cumpără moşiile de la Cristeştii Prutului şi din Socola Iaşului…

Bărnuţiu şi Micle se ştiau din 1839 cînd, după Liceul romano-catolic din Cluj, Micle urmează cursul de filosofie al lui Bărnuţiu de la Blaj. În răstălmăcita biografie a lui Micle, surprizele continuă, încît după studiile juridice sibiene şi după izbînzile împotriva ungurilor la Someşfalău şi la Cluj, „trece în munţi spre tabăra lui Iancu unde luptă pînă la sfîrşitul revoluţiei”, punctează vocea autoritară, de maximă credibilitate a lui Ion Mureşanu[22]. Ajutat cu bursă, Micle, îşi continuă studiile la politehnicul din Viena, continuă I. Mureşanu.

Moţii şi-l revendică pe Ştefan Micle patronimicul Miclea cu varianta Miclean este confirmat ca frecvent în zona Apusenilor[23], iar porecla atribuită, Mezei[24], este un patronimic obişnuit în Valea Almăjului bănăţean.  

 

*****

 

Nemilos cu sine, Bărnuţiu îşi trăieşte însingurarea dantescă învăluit în mantie cenuşie. Cei mai bine de nouă ani ieşeni, şi ultimii, a rămas în Dealul Tătăraşilor, aproape de „Biserica Albă de lîngă casele unde au stat Agenţia austriacă aproape 60 de ani”[25]. Intrigile îi sporeau vrednicia şi prudenţa. Căimăcămia Iaşului (1857 – 58) ni se arată mai paşnică decît belicoasă. Vogoride îi recunoştea meritele, „osteneala şi îngrijirea pentru junimea noastră studioasă” şi îi oferea „un orologiu de aur în dar, recunoştinţă pentru netăgăduitele serviţii aduse naţiei”[26]. Dar controversata Şcoală Bărnuţiană i-a făcut şi mulţi duşmani. Era de neclintit şi azi, de s-ar trezi, s-ar minuna însuşi de revoluţionara sa actualitate. Marea mulţumire i-au fost dragostea discipolilor săi şi înalta apreciere din partea istoricului erou al împroprietăririi, M. Kogălniceanu numindu-l în glasul veciei nemuritorul profesor Bărnuţiu. Pedagog de uimitoare modernitate, examinator de blîndă exigenţă, era nelipsit de la serbările cu coroniţe, oferind ca prim sfat neîntreruperea lecturii. Copilelor de la Şcoala Centrală le recomanda întîi „catehismul cel moral, dimpreună cu celelalte cărţi ale legii creştineşti, apoi istoria şi biografiile marilor români, ale femeilor române care şi-au dovedit virtuţile patriotice”[27].

„Eu, în copilărie, n-am ştiut ce-i năcazul, mînia şi durerea… Şedeam în Tătăraşi, unde aveam de vecini mai mulţi transilvăneni”, se aude glasul copilei cu destin însemnat, „un înger blond ca o lacrimă de aur, mlădioasă ca un crin de ceară, cu ochi albaştri şi cuvioşi precum albastru şi cuvios e adîncul cerului şi divina sa eternitate”[28]

„Notabilii Tătăraşilor locuiau în strada Calaraşi”, aflăm de la Gheorghe Dimachi, consilier la Curtea de Apel din Iaşi[29], „care începe din strada Stejar, ţine drept monastirea Nicoriţa şi ajunge la biserica St. Dimitrie Misai”. Cîteva imobile de închiriat avea, însă, Biserica Sfinţii Voievozi – Roşca (1637), din Strada Eternităţii, completează N.A. Bogdan[30]. Dar culmea dealului Tătăraşi înseamnă Mănăstirea St. Ioan cel Nou, zisă Nicoriţa (1626). Invitat de Egumenul mănăstirii în Duminica Tuturor Sfinţilor, Patriarhul Macarie (1650) asistă la liturghie, apoi trec în „sofragerie. Acest loc e întradevăr desfătător”notează înaltul prelat – „În afară sînt balcoane, de unde se vede întreg oraşul[31]… Biserica Nicoriţă stă singură pe un deal numit Ciric”, întăreşte Dr. Wolf[32].

Tătăraşi rămîne cartierul bătrînelor legende ale Iaşului, sălaş al pripăşiţilor, ţinuţi sub ochiul Agiei călăraşilor închinători ai Bisericii Sfinţii Voievozi – Roşca, patroana breslei, dar, la barieră, era recunoscută autoritatea ciurchilor, cerchezi de pe vremea Doamnei lui Vasile Lupu, deprinşi a învîrti toporul pe deasupra capului.

Aici a crescut Veronica, printre dascăli cenuşii, doctori pedanţi ori suferinzii Spitalului Cantacuzinesc, între strîmtorări casnice şi jocul liotei în aşteptarea colacului îndulcit din urma alaiurilor cernite chemate de clopot… Papa puilor în valea socilor, ori a sălciilor plîngătoare… Fiecare lăcaş avea mormintele proprii pînă să le adune, la 1876, lărgimile Eternităţii. Între spital şi cimitir te mîntui de groaza ceremoniilor funerare, încît copiii asociază uşor jocurilor înserării spectacolul închipuitelor umbre din grădina liniştii mereu înflorite, viaţă şi moarte de-a valma, raiul copilăriei îngîndurate.

 

*****

Simion Bărnuţiu a fost primul rector ales al Universităţii din Iaşi, funcţie îndelung refuzată: „Sînt bătrîn şi cetăţean austriac!”[33] Tot la 1860 începea alianţa intelectuală între Italia şi România, prin cei 6 Români bursieri la Turin[34], cînd ziarele salută şi Bărnuţiu lăcrimează: „Despărţirea noastră de Italia totdeauna a fost fatală pentru noi…, mediator al unirii cu popoarele latine nu ne poate fi decît Italia”[35], scria lui Vegezzi-Ruscalla, deputat, profesor universitar la Turin şi purtătorul de cuvînt al poporului român în marele forum al latinităţii. Cuvîntul lui Kogălniceanu din Senat chema umbrele Blajului dintr-o România sfîrtecată, „care în curs de secole, chinuită cînd de turci, cînd de slavi, cînd de nemţi, a păstrat în limbă semnele marii origini latine”[36].

*****

 

Se zice că puterea gîndului cheamă, dăruieşte sau întreţine licărul vieţii în aşteptarea unui mare dor. Simţindu-şi sfîrşitul, Bărnuţiu acceptă lui Micle să-i cheme nepotul. Încărcaţi într-o haraba, cei doi părăsesc Iaşul, o iau peste Bistriţă spre Sălaj, dar în Valea Amlaşului, în dimineaţa zilei de 16/28 mai 1864, singur sufletul a simţit nerăbdare. Din 1849, fusese tot mai bolnav… O singură notă de jurnalist atinge cauza morţii, „acolo unde Gelu, ducele Românilor, a căzut pradă curselor perfide ale vrăjmaşilor săi”[37].

 

 

 

*****

Înhumarea din 21 mai/3 iunie 1864 în cimitirul din Bocşa a fost cu dreaptă cinstire românească. Bărnuţiu păşea în vecie cum trăise, sub clopotele rugăciunii unite. „Necrologul” anunţă ceremonialul „ca la astrucarea preoţilor,… fiindcă răposatul avea caracterul preuţesc nedelebil, adică neştearsă stema clericală pe cap” şi cu asistenţa „mai multor protopopi şi preoţi sub pontificarea vicarului… Români de toate clasele, ca la 2000 şi 50 de preoţi, chiar din ţinuturi îndepărtate, au fost de faţă”[38].

După ceremonie, se hotărăşte o colectă în toate patriile române pentru ridicarea unui monument şi aceeaşi Tribună ieşeană anunţă hotărîrea Consiliului Academic din Iaşi de a ridica profesorului bust în marmură ce avea să-şi găsească locul în sala cea mare a Universităţii, cum şi votul pentru Festivitatea funebră cu procesiune publică şi cu oraţiuni funebre rostite în aula Universităţii, pentru ziua de 25 Mai/7 Iunie, amînată pentru 13/25 iunie 1864.

 

*****

Tribuna Română din 15 iunie 1864 combate patetic evenimentul de „alaltăieri, sîmbătă, 13 Iunie” (s. v.), cînd „şcoalele din Iaşi au serbat cu o pompă severă, religioasă şi academică astrucarea trupului şi nemurirea sufletului” celui care a fost „un campion al naţionalităţii, patriot transilvan emerit şi un verde veteran de la ’48”, Simeon Bărnuţiu, „fala apusă a întregii naţiuni, căci, constată gazetarul, politica naţională zace în lungoare şi inima puternicilor zilei pare că a stat de a bate pentru cauza populară”[39].

Microantologia funeraliilor, datorată lui I.M. Codrescu, conţine şi Programul solemnităţii instituite de Consiliul Academic al Universităţii din Iaşi, a cărui primă semnătură nu putea fi decît a rectorului ales din 18 sept. 1863, Titu Maiorescu. Se află aici întregul desfăşurător, de la adunarea participanţilor în curtea Bisericii Trei-Ierarhi, cu declanşarea coloanelor la semnalul muzicii militare, de la ora 10, solemnitatea academică din aulă de la ora 11, pînă la depunerea coroanelor pe piedestalul cu marmura răposatului. Aici şi acum, delegaţia Şcolii Centrale cu steag îndoliat, întîmpină cu flori întoarcerea lui Dante al lor. Punerea în scenă o face rectorul Titu Maiorescu, iar Oraţia funerară din partea Consiliului Academic este rostită de către G. Mârzescu fostul şcolar de filosofie al lui Bărnuţiu, apoi colegul acestuia în Facultatea Juridică. Alocuţiunea domoală şi amplă, de altfel prima schiţă biografică reală şi limpede a profesorului, impecabil structurată, frazare în arpegiu secundant de unduioase legănări între dramatismul eroic al martirului şi clipa înlăcrimată a foştilor elevi şi studenţi, transmite peste veacuri, nealterate, armonii de recviem.

Scînteia unei vieţi măreţe strălucea din tinereţea Blajului, şcoală pentru formarea marilor demnitari ai bisericii române şi pe care Eminescu îl va numi Romă mică, efigia nimbată din Catedrala Blajului, înconjurată de toate căpeteniile române, se lega pentru proclamarea naţiunii române drept liberă şi independentă, glasul profetic din Cîmpia Libertăţii proaspăt în memoria prezentului auditoriu învălureau umbra eroului, umpleau inimile de emoţia privilegiului de a fi cunoscut şi de a fi crescut sub oblăduirea unui erou veritabil, întrucît aceasta reuşeşte să transmită panegiricul lui G. Mârzescu: „Plîngeţi, dar, pe bărbatul rar, căpetenie de care Românii se vor resimţi…, pe profesorul solid şi limpede în explicările sale, dulce şi afabil în manierele sale, nouă ani, aici, model atît pentru îndeplinirea datorinţelor cît şi pentru inima de creştin ajutînd din puţinul său pe nepoţii şi pe studenţii săi…, un stîlp solid pentru toate aşezămintele de instrucţie publică, fermentul instituirii şi oracolul aşezămîntului universitar ieşean… a cărui deviză era că „Omul de bine, omul de onoare, trebuie să răzbească!”[40].

Dorul de Dante al latinităţii române, efervescenţa politică a Iaşului aflat între reforma agrară şi reforma electorală au făcut din solemnitatea academică funerară a lui Simeon Bărnuţiu un eveniment istoric de o înaltă moralitate. Ochiul din marmuri înflorite priveghea cîmpul de luptă. Kogălniceanu şi Cuza loveau din direcţie bărnuţiană, îndîrjita ripostă arhondologică împlinea spaima oraculară a refugiatului de prinţul străin.

După-amiază, Şcoala Centrală invita la spectacol. Se juca Dante. Astfel doinind îndoliată în ultima sa vacanţă de şcolăriţă rămîne frumoasa autoare, zîna cu păr de aur roş, în amintirea Iaşului curţilor albe ca argintul, cu cerdacuri ceruite, cu şiruri de nuci cu frunze late, gutîi şi cireşi…

 

*****

 

            Despărţirea de Dante îţi pare la fel de grea ca şi apropierea… Podul Vechi înfloreşte, fără anotimp, forfota din care îţi alegi cîntecul, îl secundezi unduirilor din pădurile de noapte şi de pară ale chiparoşilor, urechea îl suie în campanila Domului cînd luceferii crapă de ziuă şi ochiul îşi primeşte desfătarea, se goleşte în privelişte. Crinul dimineţii roşu-vineţiu îşi sărută morţii şi Îngerul cîntă numai pentru tine. Acolo, deasupra Florenţei, eşti privitorul istoriei, te simţi legat cu cine ştie care strămoş dintr-o dorită ereditate… Dante cheamă din chiar mitul întoarcerii, suprapus dorului de noi, Bărnuţiu, din cealaltă faţă, un Ianus al neliniştii…

 

 



[1] Paradisul, XXXIII, 145.

[2] Viaţa lui Dante Alighieri, Buc., 1965, p. 39-40.

[3] Ibidem, p. 47-48.

[4] Théophile Gautier, Călătorie în Italia (1857), Editura Sport Turism, Buc., 1983, p. 277.

[5] Al. Marcu, Simion Bărnuţiu, Al. Papiu Ilarian şi Iosif Hodoş la studii în Italia, Ed. Cartea Românească, Buc., 1935, p. 13.

[6] G. Sion, Suvenire contemporane, Buc., 1915, p. 229.

[7] Al. Marcu, Op. Cit., p. 12.

[8] Amintiri de la Junimea, Buc., 1908, vol. I, p. 13-15.

[9] Apud Al. Marcu, Op. Cit. p. 49.

[10] Ion I. Nistor, Decorarea lui Avram Iancu şi a conaţionalilor săi, Memoriile secţiunii istorice, S. III, Tom XI, Academia Română, Buc., 1931, p. 297-300, Şedinţa din 24 Ianuarie 1930.

[11] Ion I. Nistor, Op. Cit. p. 308.

[12] Contra Şcoalei Bărnuţiu, Iaşi, 1868, p. 11-12.

[13] S. Bărnuţiu, Dereptulu naturale publicu, Iaşi, 1870, p. 63.

[14] Viena, 11 Oct. 1853, în vol. Din corespondenţa lui Simion Bărnuţiu şi a contemporanilor săi, Sibiu, 1944, p. 28.

[15] Iakab, apud Bogdan-Duică, Viaţa şi ideile lui Simion Bărnuţiu, Buc., 1924, p. 130.

[16] În Amicul Familiei, Nr. 2, 1890, 15 Ianuarie, Gherla, p. 24.

[17] S. din Oradea, 26 Dec. 1854, în vol. Din corespondenţa lui Simion Bărnuţiu…, 1944, p. 51.

[18] Simeon Bărnuţiu, În Amicul Familiei, nr. 3, 1890.

[19] S din Sibiu 4 Nov 1855, în Amicul Familie, nr. 17, 1890, Din scrierile inedite ale lui Simeon Bărnuţiu

[20] Simeon Bărnuţiu Schiţă biografică, în Amicul Familiei, nr. 3, 1890, p. 41; scrisoarea nefiind datată, o considerăm din toamna lui 1855 cînd Micle încheia cei doi ani de la Şcoala militară din Iaşi, nedorind să continue.

[21]De la Academia Mihăileană la Liceul Naţional, 100 de ani 1835 – 1935”, Iaşi, 1936, p. 145.

[22] Ardealul, Ed. Cartea Românească, Buc., 1927, p. 276.

[23] Teofil Frîncu şi George Candrea, „Românii din Munţii Apuseni” Buc., 1888, p. 118.

[24] < magh. ţăran sau germ. Măcelar.

[25] Gh. Dimachi, Breslele şi bisericile din Iaşi, Ecoul Moldovei, 15 Sept. 1894.

[26] S. din 15 iulie 1857, Amicul Familiei, nr. 4, 15 febr. 1890.

[27] Cu privire la creşterea şi datorinţele femeii române, scriere inedită publicată de Amicul Familiei, nr. 13, 1890, 1 Iulie, p. 186.

[28] Mihai Eminescu, Sărmanul Dionis, în volumul Proză literară, Cartea Românească, Buc., 1978, p. 298.

[29] Breslele şi bisericile din Iaşi, Ecoul Moldovei, 11 septembrie 1894.

[30] Oraşul Iaşi (1914), Ed. Tehnopress, Iaşi, 1997-2004, p. 233.

[31] Ibidem, p. 220.

[32] Ibidem.

[33] M. Popescu-Spineni, Instituţii de înaltă cultură, Ed. Datina Românească, Vălenii de Munte, 1932, p. 44; Nota 1, p. 120.

[34] M. Kogălniceanu, Chestiunea Universităţii din Iaşi înaintea Senatului, Buc., 1877, p. 24.

[35] S. din sept. 1861, în Amicul Familiei, nr. 4, 1890, p. 54.

[36] Op. Cit., p. 24.

[37] Schiţă biografică, Amicul Familiei, nr. 4, 1890, p. 54.

[38] Monumentul lui Bărnuţiu în Tribuna Română, 22 iunie 1864, în vol. Funerariele lui Simion Bărnuţiu, Iaşi, Tip. Buciumului Român, 1865, p. 62.

[39] Funerariele…, p. 4-6.

[40] Ibidem, p. 16-17.

Revista indexata EBSCO