Dec 27, 2013

Posted by in Istorie literara

Constantin COROIU – Reabilitarea unui „cretin”

coroiu    Pe cînd unii, care, înainte de 1990, cînd, de pildă, Ion Cristoiu publica documentatul şi, în acea vreme, literalmente spectaculosul serial despre literatura postbelică, cu accent pe „obsedantul deceniu”, în SLAST  (Suplimentul literar al „Scînteii tineretului”) nu suflau o vorbă, dar au găsit, în haosul tranziţiei, o „bună oportunitate” (formula preferată a jurnaliştilor sfertodocţi) de a se dedica maculaturii din epoca dogmatismului stalinist (vezi Eugen Negrici, pe care Mircea Iorgulescu l-a trimis, pe bună dreptate, în banca din care a sărit fără graţie cu o lucrare despre poezia proletcultistă, carte ternă, plicticoasă şi care nu dovedeşte nimic), unii critici şi istorici literari fac un alt fel de arheologie literară şi culturală. De pildă, Alexandru Dobrescu, căruia îi datorăm masivul tom de Scrieri istorice şi literare ale lui Anghel Demetriescu, un volum de 800 de pagini, apărut la Editura Academiei. Sînt scrierile unui „erudit – afirmă autorul ediţiei, al notelor şi comentariilor ce o însoţesc – comparabil pe timpul său numai cu Hasdeu şi, mai tîrziu, cu Iorga”. Realizatorul ediţiei orînduieşte cronologic, în două secţiuni – „studiile şi articolele tipărite în timpul vieţii, precum şi postumele, publicate prin grija cîtorva prieteni, în special a devotatului N. Petraşcu, urmînd ca un al doilea să cuprindă scrierile rămase în manuscris şi corespondenţa”. Aproape două treimi din paginile volumului sînt ocupate de studiile de teorie, istorie şi critică literară ale lui Anghel Demetriescu. Cele despre Eminescu l-au aruncat pe învăţatul lor autor în tagma detractorilor  (cu sau fără ghilimele) Poetului şi gazetarului de la „Timpul”, ceea ce i-a umbrit personalitatea, dar şi opera, atîta cîtă este. Puţină, căci, precizează Al. Dobrescu, lui A. Demetriescu i-ar fi lipsit vanitatea de a-şi pune numele pe coperta unei cărţi, scriind mai mult „la îndemnul apropiaţilor” şi mai rar din proprie iniţiativă.

Dacă pe Alexandru Macedonski, care a pătimit mult în urma binecunoscutei epigrame sinucigaşe, opera l-a salvat în posteritate de la, aşa-zicînd, excomunicare, Anghel Demetriescu nu a avut un asemenea atu şi nici prea mult noroc. A fost însă judecat ca un fel de eminescolog. În această ipostază, în care singur şi imprudent s-a postat, la aproape patru decenii de la moarte el avea să fie „executat” fără drept de apel nu de oricine, ci de însuşi G. Călinescu. În Istoria literaturii române de la origini pînă în prezent, după un portret necruţător, în care Anghel Demetriescu este „pictat” ca impostor, ca unul a cărui erudiţie „constă în a spune lucrurile cele mai banale în forma cea mai plată… şi de a umple pagina cu citate decorative greceşti, latineşti, engleze, germane, franceze, italiene, fără nici un rost”, Călinescu scrie că toată critica sa privindu-l pe Eminescu „se limitează la punerea chestiunii pe terenul patologiei şi al sensului comun”. Concluzia „divinului” este ca o etichetă greu de dezlipit: „Judecăţile lui Anghel Demetriescu sînt ale unui cretin”. Dar şi judecata lui Călinescu, care pune în seama victimei sale inclusiv articolele într-adevăr cretine ale unui misterios G. Gelianu, despre care crede, ca şi Nicolae Iorga, că ar fi un pseudonim al lui Anghel Demetriescu, este de o impardonabilă severitate.

Deşi, într-un studiu anterior, Al. Dobrescu îl aşeza pe Anghel Demetriescu printre Detractorii lui Eminescu, el proceda totuşi la o reabilitare a autorului studiului Mihail Eminescu. Nu reuşea decît parţial, chiar dacă premisa generalizatoare de la care pleca părea să-i ofere o bază acceptabilă: „De fapt, cultura română nici nu cunoaşte, exceptîndu-l pe nefericitul Caion, detractori în sensul propriu al cuvîntului”. Dincolo de dificultatea stabilirii „sensului propriu al cuvîntului”, mă întreb: să fim noi oare o cultură fără detractori, precum o ţară fără corupţi şi fără caractere?! Greu de crezut! Să nu avem nici măcar detractorii noştri?! Ar fi prea de tot.

În acelaşi text introductiv, Al. Dobrescu schiţa un portret robot al detractorului şi, privind retrospectiv, atrăgea luarea aminte: „Nimeni nu s-a gîndit să-i treacă printre detractori pe cei care au scris apăsat negativ despre poeziile lui Nicoleanu şi Vlahuţă, despre romanele lui Damian Stănoiu ori despre comediile lui Muşatescu. Acest statut este «privilegiul» celor ce şi-au permis (şi destui îşi permit în continuare – n.m.) opinii deloc măgulitoare despre operele lui Eminescu, Creangă, Caragiale, Sadoveanu, Blaga sau Arghezi, adică despre scriitorii intraţi în conştiinţa colectivă ca expresiile cele mai strălucite ale spiritului creator naţional”. Dar, deşi chiar din enumerarea de mai sus reiese că avem mai mulţi scriitori – „expresii ale spiritului creator naţional”, Al. Dobrescu crede că istoria culturii noastre „cunoaşte un singur caz de scriitor decretat întrupare desăvîrşită a geniului artistic naţional şi chintesenţă a posibilităţilor de cunoaştere, ridicat prin efort unanim şi constant în tăriile mitologiei, înconjurat de un zid de iubire menit să protejeze dar reuşind doar să ascundă: Eminescu”. El, observă criticul, a devenit „în ultimii ani de viaţă, dar mai ales îndată după moarte, obiectul unui cult fanatic”, al unei „iubiri inchizitoriale”. De unde –„o intoleranţă care a făcut şi face destule victime”. Ce pare să uite Al. Dobrescu este că nu doar în perioada de la finele veacului XIX, pe care o evocă, ci şi în tot secolul următor, pînă în zilele noastre, cultul lui Eminescu a fost întreţinut şi de cei mari pe care îi enumeră, ca şi de alţii pe care nu-i aminteşte, precum Bacovia sau Nichita Stănescu, Marin Sorescu, Ileana Mălăncioiu, Ana Blandiana, Cezar Ivănescu, de fapt toată strălucita generaţie de poeţi – ca să ne limităm la ei – şaizecişti. Rămînînd în linia metaforei lui Dobrescu, am putea să ne gîndim dacă nu cumva toţi  marii, numiţi sau nenumiţi aici, nu au avut ei înşişi nevoie, pentru a-şi individualiza vocea, de „zidul” protector Eminescu, aşa cum şi cititorul simplu a simţit şi a optat „în mod democratic”, ar spune reputatul teoretician al lecturii, Matei Călinescu, pentru „zidul de iubire” (şi de apărare!) Eminescu. Ar fi fost cu totul iluzoriu ca Anghel Demetriescu să fi putut străpunge un asemenea zid. Cu atît mai iluzoriu cu cît chiar Al. Dobrescu ajunge la concluzia că între acesta şi Eminescu „e o nepotrivire structurală” şi că „Dacă la Maiorescu, şi el un spirit clasicist, recunoaşterea lui Eminescu era mai ales intuiţie a valorii, la Demetriescu e efort comprehensiv. El îşi înăbuşă (nu de tot) preferinţele organice şi, recunoscînd valoarea, dincolo de ordinea literară pe care ea o reprezintă, caută elementele ei definitorii. Este, credem, semnul indiscutabil al predominanţei spiritului critic”.

E cam riscant să faci exerciţii publice de comprehensiune – şi încă fără să-ţi înăbuşi întrutotul preferinţele organice – pe opera unui creator de statura lui Eminescu. Aviz amatorilor de azi! Cît priveşte spiritul critic, mă îndoiesc că mai ales în ceea ce priveşte arta, el poate fi conceput în lipsa intuiţiei şi a sensibilităţii , ba acestea ar trebui să fie chiar ieşite din comun.

Recitind analiza poeziei Floare albastră, studiul Inovaţiile lui Eminescu (sic!) ca versificator: rima ori cel mai amplu, intitulat Mihail Eminescu, putem aprecia veleităţile de comparatist ale lui Anghel Demetriescu – însuşire deloc neglijabilă pentru vremea sa –, unele puncte de vedere interesante privind situarea poetului şi identificarea noutăţii frapante îndeosebi a limbajului liric eminescian. Din păcate, umbrite de flagrante incomprehensiuni. Comentariile consacrate poemelor Epigonii ori Scrisoarea a III-a, de exemplu, ar putea fi, în ordinea simţului comun, la care făcea trimitere şi Călinescu în portretul său din marea Istorie, acceptabile. Numai că ele suferă de o gravă inadecvare la obiect. Poezia, deşi mai adevărată decît Istoria, cum ne spune Aristotel, nu repovesteşte istoria (tocmai de aceea este mai adevărată) şi nici nu rescrie biografia personalităţilor acesteia, cum ar vrea Anghel Demetriescu. Cu deosebire în cazul lui Eminescu, putem vorbi de ceea ce N. Steinhardt considera a fi mitizarea Istoriei. „Eminescu – credea ilustrul cărturar – a făcut din istoria românilor mitologie, a ridicat-o la rang de mit, a dat adevărului istoric autoritate şi prestigiu de mit”. Apoi, Călinescu are dreptate cînd incriminează faptul că Demetriescu, psihanalist veleitar şi, repet, inadecvat, ori rău intenţionat, „se limitează la punerea chestiunii pe terenul patologiei…” Dar el este de-a dreptul penibil în mai multe rînduri, de pildă atunci cînd semnalează că Eminescu ar constitui un pericol pentru generaţia tînără, în sufletul căreia – vezi Doamne! – poetul ar turna letala otravă a pesimismului.

Meritul lui Anghel Demetriescu este că l-a citit atent, chiar dacă cu o anumită încrîncenare, pe Eminescu şi poate s-a străduit să-l înţeleagă. Nu a izbutit însă decît într-o mică măsură. Interpretîndu-l, şi-a asumat o misiune care l-a depăşit. El pare mai degrabă lipsit de metafizică şi de „organ” pentru marea poezie, în pofida erudiţiei, pe care pe nedrept i-o contestă Călinescu, şi a culturii filosofice de care dispune. O scuză a sa ar putea fi aceea că se afla prea aproape de fenomen (apropo, Steinhardt avea să vorbească după aproape un secol de „fenomenul Eminescu”) pentru a-l înţelege. Numai că au fost alţii tot atît de aproape, ba chiar mult mai aproape, care cel puţin au intuit că se găsesc în faţa unui mare poet. Lăudabil este că Anghel Demetriescu a intuit totuşi, şi el, originalitatea, valoarea, noutatea („direcţia nouă”) poeziei celui care – cu vorbele memorabile ale lui Nichita Stănescu – a convertit Mioriţa în Odă, în metru antic.

 

Revista indexata EBSCO