Dec 23, 2013

Posted by in Comentarii Critice

Vasile Spiridon – FERICIRILE MARI DE SCURTĂ DURATĂ

v spiridonPe scurt, tra(u)ma epică a romanului Jurnalul unui bărbat (Iaşi, Editura Kolos, 2012), scris de Elena Stredie (care a făcut să apară şi Jurnalul unei femei, în 2008), ar putea fi caracterizată printr-un singur cuvînt patetic: tulburătoare! (şi sper ca romanciera noastră să nu-mi scoată din context această frază pentru vreo viitoare referinţă critică la volumul de faţă). Astfel, protagonistul şi naratorul – profesorul ieşean Tudor Banu, de la Catedra de Istorie Universală, specialist în perioada medievală – se căsătorise cu o franţuzoaică, dispărută tragic într-un accident aviatic, singurul din acel an de (dis)graţie (nu se precizează aria de raportare statistică). În plus, era însărcinată. Şi atunci, cum să nu declare bărbatul văduv cu toată îndreptăţirea: „Suferinţa este starea mea naturală. Uneori, sufletul, ca un vulcan, ar vrea să se elibereze de toată durerea adunată de cînd am rămas doar cu copiii” (p. 7)?

La rîndul său, protagonista Raluca Olteanu (viitoarea soţie a singuraticului profesor medievist) este medic chirurg şi consoarta nefericită a sinistrului şef  de la Judeţeana de partid din capitala moldavă, cu care are o fetiţă pe nume Irina. Politicianul se dovedea a fi o forţă malefică în viaţa ei, întrucît, mînat de un capriciu nebunesc, o sileşte să se căsătorească cu el, băgîndu-i logodnicul la închisoare, în urma unei înscenări, la proces folosindu-se un martor mincinos (pentru acuza, neverosimilă pe timpul ultimului deceniu ceauşist, de legionarism). Mai mult, îi ameninţă slujba tatălui nefericitei, care era preot. Prin urmare, „Singurătatea, se pare, era pedeapsa amîndurora. Singurătate ca a mea, singurătate în doi, ca a Ralucăi” (p. 17). Dar totul pînă în momentul cînd are loc miraculoasa lor întîlnire, care sparge toate zăgazurile şi lasă mai întîi frîu liber dorinţei irepresibile de a se mărturisi, după cum se vede şi în următorul dialog purtat în perioada de cristalizare a iubirii lor: „– Tu mi-ai povestit viaţa ta prin intermediul jurnalului, Raluca. Aş dori să-ţi spun şi eu cîteva lucruri despre mine. […] Vreau să ştii mai mult despre mine” (p. 58). Suntem informaţi că este roina avea scris un jurnal (de fapt, nişte memorii, dar nu mai contează), unde îi este de aflat toată povestea vieţii sale. Însăşi Elena Stredie, cu sensibilitatea şi imaginaţia scăpate de sub control, pare a se afla faţă de cititorii romanului său în postura protagonistei destăinuindu-şi visele („– E mai uşor să spui cuiva străin ce te doare cu adevărat, de multe ori, decît să te confesezi unui prieten”), şi răspunzîndu-i-se: „Da, ştiu, e ca o conversaţie în tren. Cunoşti pe cineva, ai siguranţa că n-o să-l mai întîlneşti niciodată şi asta îţi dă curajul să-i spui lucruri pe care nu le-ai mai destăinuit nimănui altcuiva” (p. 17). Trebuie să recunoaştem că este eficientă acest procedeu al mărturisirii catharctice adoptat sub protecţia anonimatului.

Eu nu o voi mai întîlni pe Elena Stredie (a scris ?i alte romane, cu titluri nu mai pu?in sugestive: Aripi frînte  – 2002; Ningea cu lacrimi, de Crăciun… – 2006), dar trebuie să revin la prezentul roman, care se bucură de o reeditare, după cîte îmi dau seama. Raluca – medic, dar şi savant de renume naţional pe cale de a şi-l extinde la nivel european încă de pe vremea chimistei prezidenţiale, care îi şi spune la un moment dat, înţepînd-o: „Tovarăşa Olteanu, să fii fericită că ai un asemenea soţ!” – este femeie rafinată, sensibilă şi generoasă. Exclamaţiile bărbatului îndrăgostit abundă în caracterizarea ei: „Doamne, cît era de frumoasă! Ce minune a fost posibilă în viaţa mea!” (p. 28); „Mă mai putea uimi femeia aceasta? Da, putea. Era o minune unică, desăvîrşită” (p. 31); „Am rămas nemişcat, împietrit, minunîndu-mă încî o dată cît de inventivă şi nebunatică era superba mea iubită.” (p. 65). Dovezile iubirii împărtăşite sunt elocvente în viaţa de cuplu, deşi par contrariante pentru noi: „Uite, mă arunc în valuri, spune-mi, eşti a mea?/ – Da! Da! Sunt a ta…/ – M-ai convins… Acum să mergem… Mi-este foame…” (p. 88). Înclin să cred că de iubită îi era foame insaţiabilului personaj demn de a fi prezent în distribuţia unei telenovele. În orice caz, „Totul, absolut tot ce este în jurul noastru ne face să ne topim de fericire… Ne iubim… cu ce dor şi cu ce patimă ne iubim! Suntem absenţi la tot şi la toate…” (p. 9)

Turnura romantică a naraţiunii este cu siguranţă realizată: „Am stat lungiţi pe iarba de pe pajişte respirînd într-o comuniune perfectă cu natura ce se arăta părtaşă la bucuriile noastre” (93). Ba mai mult, sentimentul lor capătă, tot în descendenţă romantică, proporţii cosmice („Au fost clipe cînd am simţit că universul întreg aprobă şi se alătură dragostei noastre” – p. 85) şi rămîne de domeniul evidenţei în continuare faptul că, de atîta timp, dragostea mişcă soarele şi stelele, că erosul devine principiu cosmic însumator, că această mirabilă întîlnire a vieţii îi schimbă total nu numai starea de spirit, ci şi destinul protagonistului. Ceea ce nu înseamnă că nu este făcut loc în roman şi unor meditaţii rostite în tonalitate gravă: „Păcat de atîtea vieţi distruse, păcat de aceşti oameni care puteau face mult bine semenilor lor de pe pămînt şi care n-au primit de la viaţă ceea ce meritau…/ Viaţa, uneori, e tare ciudată…” (p. 73), sau: „Uneori, în meditaţiile mele profunde, ajungeam la concluzia că valorile nu prea contau… Lumea se baza pe alte legi, neînţelese pentru mine… Viaţa e atît de absurdă!…” (p. 136). Un semn singur al trecerii prin această lume rămîne tot lăsarea în urma ta a unui copil şi nici nu ne mai mirăm că bucuria căderii de acord a cuplului asupra menirii parentale este manifestată plenitudinar: „Eram încă tineri. Nici nu visasem aşa ceva, dar superba mea iubită îmi dădea voie să am visul cel mai frumos – un copil! […] Am luat-o în braţe şi am dansat cu ea – un dans al bucuriei de a trăi, de a exista şi de a avea fericirea deplină lîngă tine. Am ieşit pe uşă aproape ameţiţi” (p. 81). Şi mai departe: „Doamne, ce zile fericite mi-au fost date să trăiesc, cîte proiecte se derulau în mintea de viitor tătic!…” (p. 125).

Trecut-au ani şi ani de-atunci… (vreo zece). „Timpul nu alterase în niciun fel dragostea noastră, nimic nu se schimbase între noi. Aş fi fost în stare să ţin predici ca să conving pe oricine de satisfacţiile şi bucuriile acestei instituţii – căsnicia – mai ales pe cei neîncrezători, pe cei blazaţi, pe cinici, pe singuratici… […] Eram un cuplu fericit şi reuşit, într-adevăr!” (p. 161) Să citim cîteva rînduri despre felul în care se derulau clipele acestei fericiri unice în interiorul cuplului: „În fiecare dimineaţă i-am oferit flori, în fiecare dimineaţă s-a trezit înconjurată de frumuseţea lor, pentru că floarea este o minune a naturii ca şi ea […] Eram foarte veseli, cîntam, spuneam bancuri, ne ofeream daruri cît mai trăsnite şi nimeni n-avea voie să se supere…” (p. 86). Iată şi o scenă de gen, aflată pe pagina următoare: „Acolo ne făceam de cap: îi recitam versuri – multe născocite pe loc – ea mă completa şi mă apalauda cu sărutări şi ţipete de fericire; acolo îi strigam ca un nebun că o iubesc, că viaţa fără ea mi-i un calvar, că mă arunc în valuri dacă nu-mi jură că va fi a mea pentru tot restul vieţii şi ea, repede se executa apoi mă certa blînd: – Nu crezi că ce faci tu, aici, e prea mult pentru mine? Nu crezi că de atîta fericire o să mă topesc?” (87). Într-adevăr, nu făceau a bine cu atîta fericire căzută pe capul lor: „fericirea ce mă cuprinsese atinsese limita suportabilului” (p. 83). Limite care sunt atinse, însoţite fiind de negre presimţiri: „Mă temeam… mă temeam că eram prea fericit, sau… era o presimţire?” (147). Desigur, în romanul Elenei Stredie (în 29 de mici părţi plus un epilog), ca şi în acela în patru părţi al lui Urmuz, se dovedeşte că fericirile mari sunt totdeauna de scurtă durată… Iubita îi va ascunde cu mare grijă, pînă în ultimul moment, faptul că este devastată de un cancer, iar finalul – după cum nu e greu să ne imaginăm – este pe măsura acestei tragedii postsegaliene.

Protagonistul începe să scrie povestea lui şi a Ralucăi pe nişte caiete (aflăm că este un jurnal, ceea ce justifică şi titlul ales de autoare), pe care le va da la iveală fiica sa vitregă, Irina, după moartea sa izbăvitoare. Profesorul universitar în ale istoriei mărturiseşte că, dacă ar fi fost să scrie o carte, ar fi inititulat-o „Pasărea neagră”, sau „Amăgiri” sau poate „Jurnalul unui bărbat”, ultima variantă plăcîndu-i mai mult (punerea în abis a titlului romanului este astfel realizată). Însă intervine neputinţa psihologică: „… Mi-i greu, mi-i atît mai greu să dau curs la acele clipe atît de fericite…/ Fac eforturi supraomeneşti pentru a-mi reaminti fiecare clipă din capitolul vieţii mele frumoase…/ Unde rămăsesem?” (p. 154), sau „Dar ce… eu mai sunt în stare să scriu?” (p. 170). Nu a mai fost în stare de nimic, va ajunge în pragul sinuciderii şi se va stinge în dorul iubitei. Să admitem că tot ceea ce găsim aici scris (cu excepţia epilogului, redactat de Irina) aparţine protagonistului, care este profesor de istorie şi poate că nu are talent literar. Dar, atunci, stau şi mă întreb: dacă întreaga carte conţine jurnalul unui bărbat, atunci unde este mîna autoarei care scrie?

Citatul ales de Elena Stredie pentru coperta a patra a apariţiei de la Editura Kolos  este întru totul edificator pentru tonalitatea romanului Jurnalul unui bărbat: „… Hai, pentru cîteva minute să visăm… Uite, bobocii copacilor se desfac… Vezi, colo sus, e o frunză scofîlcită de anul trecut… Se zbate, tremură, face totul să supravieţuiască, dar lîngă ea creşte o mladă nouă… trebuie să-i ia locul… Pînă la urmă frunza va ceda… va pluti o clipă prin aer şi-acolo, pe pămînt, îşi va găsi sfîrşitul…/ Ca frunza aceasta sunt şi eu: mă zbat dar în zadar… şi eu sunt o frunză, Tudore…” Este o frunză care a căzut în calea sa, ca în cîntecul lui Constantin Drăghici. Postromantice vremuri!

 

 

Revista indexata EBSCO