Dec 23, 2013

Posted by in Comentarii Critice

ADRIAN DINU RACHIERU – GRIGORE HAGIU – 80 – POETICA VISĂRII ŞI „LIRISMUL PULSATORIU”

rachieru                                    „cu mîna din ce în ce mai străvezie/ copiez după natură/ explozia celulară”

 

Recent, chiar în paginile „Convorbirilor”, Constantin Trandafir, încercînd a defini „feţele eului” în poezia lui Grigore Hagiu, se străduia să ne convingă că avem de-a face cu „un remarcabil poet al iubirii”, criticul părînd chiar surprins că mai toţi comentatorii au neglijat „această dimensiune a liricii sale”. Cu anevoinţă, mărturisim, am putea îmbrăţişa o atare opinie, livrată, însă, pe un ton ferm, cu decupaje alese pe sprînceană, izolînd erotica (cîtă e!). Mai ales că un Marian Popa, de pildă, nu ezita să denunţe „frapanta lipsă de interes” a poetului pentru tema erotică. Nu ne propunem să împăcăm atari opinii, în vizibil conflict, dar schiţînd un posibil profil, survolînd întregul creaţiei, aducem, inevitabil, cîteva retuşuri, fără a oculta aspectele dezagreabile.

Fiindcă, purtîndu-şi „surîsul subţire de adolescent”, Grigore Hagiu intra încrezător pe scena lirică, „plin de clopote de bronz”. Debutase în 1950, la Tînărul scriitor şi, editorial, abia în 1962, cu Autoportret în august, pe linia unui militantism specific epocii, conectat unei retorici entuziaste, mărturisindu-şi febril adeziunea „la ideile sublime ale comunismului”, remarcată, desigur, de prefaţatorul plachetei, Matei Călinescu. În acei ani, încă ai opresivului realism socialist, Matei Călinescu, om al cărţilor, ins informat, cu lecturi bine orientate a pus umărul la modernizarea literaturii noastre. A fost recunoscut, nota Alex Ştefănescu, drept un critic de direcţie al generaţiei, consiliindu-l pe Nichita, cu cert rol culturalizator în cercul lui Stănescu, Cezar Baltag, Breban şi Grigore Hagiu, cum îşi aminteşte Breban însuşi (v. Trădarea criticii, 2009). Pe linia lirismului civic, glorificînd „ţara altoită pe oase de dac”, Hagiu va mai produce prompt cîteva volume, cum ar fi De dragoste de ţară (1967) şi Cîntece de stemă (1971). Cartea primă poartă, însă, un ecou labişian. Era vorba de o generaţie traumatizată de ororile războiului. Cum „accidentul lui Labiş încheia o epocă istorică”, va mărturisi Grigore Hagiu, dispariţia poetului, văzut ca lider, acceptat „şef post-mortem” (zicea tot Alex Ştefănescu) responsabilizase generaţia. Încît, „împădurit de păsări albe”, îmbrăţişînd obsesiile generaţiei şi temele ei (migratoare), poetul se vrea, şi el, „un trunchi vocalic”: „cu primăvara am venit,/ sămînţa ei cea mai fecundă sînt”. Fascinaţia Labiş, ca „reflex al necesităţii”, l-a urmărit lungă vreme, întreţinînd şi cultul prieteniei. Fiindcă în camera din str. Pictor Stahi, acolo unde încropise primele versuri, s-au perindat viitori mari scriitori: Nichita, Breban, Velea, Fănuş, Cezar Baltag, Mugur. Prieten de tinereţe cu Nichita Stănescu, ploieşteanul fiind iute recunoscut ca nou lider, va acuza şi impactul nichitian. Hoinărind discursiv prin spaţiile visului, adulmecînd „mireasma florii nenăscute”, poetul prelucrează – conceptualizînd – astfel de sugestii (vidate de serafism) şi eşuează, deseori, într-o „poliloghie filosofardă”, cum îl taxase Al. Piru, sancţionînd emisia febrilă de versuri absconse ori asociaţiile hazardate. Poetica visării, descoperindu-i „sfere gravide/ întomnate în cuvînt”, îi procură şi reverii erotice, înecate în „ceaţă verbală”, constata Gheorghe Grigurcu.

Sfera gînditoare (1967) este volumul de răscruce. „Trăim într-o sămînţă vastă” va spune poetul, devorat de propriu-i vis, închipuind o cosmogonie populată cu şerpi hipnotici. El, de fapt, se reîntoarce în sine, împăcînd lăuntricul, acel dor clamat de „spaţii închise” cu fascinaţia celestului (exterioritatea). Blagian pe alocuri şi, mai ales, apăsat stănescian, va invoca sfera născătoare şi „izvoarele somnului”, germinaţia şi forţele genezei, setea de unul. Pe bună dreptate, Daniel Dimitriu, lansînd o sintagmă norocoasă, vorbea de un lirism pulsatoriu, alternînd – în complementaritatea jocului poetic – prăbuşirea „în sine însuşi”, palpînd „adîncul obscur”, „oglinzile întunecate”, motivul germinaţiei etc. cu tentaţiile expansivităţii, pigmentată oniric, precum în Descîntece de gravitaţie (1977). E o formulă pe care Hagiu, un copist cu o mînă „din ce în ce mai străvezie”, risipitor pînă la „pacea letală”, o va frecventa cu asiduitate. Chiar dacă, tot el, dorind o lume întemeiată, „stabilă” (cf. Lucian Raicu) intră în alertă, cutreierat de nelinişti, chemînd salvator „frîiele gravităţii” cînd lumea îşi iese din ţîţîni. Pomenita alternanţă se confirmă şi pe alt plan; nu doar elanul introspectiv, „dorul de spaţii închise” vs celestul intră, opozitiv, în relaţie, ci şi redactarea febrilă, nesupravegheată, redundantă (reluînd motive bătătorite), contrapusă unui autocontrol sever, cenzurativ, sub presiunea constrîngerilor prozodice, în ipostaza de remarcabil sonetist (v. Sonete, 1978 sau Alte sonete, 1983). Ca să nu mai vorbim de alternativa patriotică (amintită), cinstind – pe teme politizate – „pătrarul de veac republican”, de pildă, fireşte, în contextul remake-ului modernist şi, în replică, puzderia de enunţuri axiomatice, cosmicizînd delirant în pragul „metafizicii astraliste” (cf. Marian Popa), cu imbold regresiv: „înapoi la seminţele/ trecute prin burţile de animal”. Iată un alt exemplu: Miazănoaptea miresmelor (1973), proclamînd retragerea bruscă în sine, lasă „lumea să curgă”. Aici, Grigore Hagiu mizează pe olfactiv; e împrejmuit de un vălmăşag de mirosuri haotice, terne, repulsive, „tencuit de aeru-împăclit”, vîscos. „Hoardele” de mirosuri lunecătoare, agresive, desenînd conture aburoase suportă corecţii din partea celui care, aproape resignat, înarmat cu „o sabie de-arhanghel orbitoare” rîvneşte „mirosuri dulci/ de lucruri simple”. Poate că astfel de căutări, spărgînd coaja fenomenală, ţin de teama instalării în manierism, vestind posibila închistare într-o unică formulă, proprie. Pe de altă parte, tot Hagiu îşi reproşa, într-un interviu (provocat de Florin Mugur), neacceptarea deplină a unei singure modalităţi, o cale urmată pînă la capăt, zicea, oferindu-i, prin rafinări succesive, acea „adîncime unică”.

Concluziv, putem spune că toată creaţia lui Grigore Hagiu se răsfaţă sub acolada poeticii visării. „Secat” de vis, rătăcind prin „spaţiile somnului”, sub un „curcubeu de sunete” şi „fulgerări de sînge”, poetul compune – demonstrativ – stranii reverii erotice, cu efecte lirice discutabile (cf. Eugen Simion). Captiv „într-o sămînţă vastă”, bărbat falnic, pitoresc, cu un traseu sinuos marcat de boemie, interesat lax, permeabil, de arte (de unde şi preocupările sale de cronicar plastic, trase în volumul Bucureştiul artistic, 1984), alternînd perfecţionismul (cînd activa matriţa sonetului) cu visătoria (lejeră), plonjînd în lumea copilăriei, Grigore Hagiu (1933-1985), adunat – prin grija prietenilor – şi în cîteva volume postume, grupînd ineditele (antologia Poeme, 1986; Cristal de primăvară, 1991; Liniştea versului, 1997) pînă la Jurnalul de vise (2012), dezvăluind un om/ poet „speriat, înfricoşat, îngrozit sau resemnat”, scria Gina Hagiu, sora poetului. Oricum, cu o stranie premoniţie, semnatarul volumului Zilele, vîrstele, anii. Mărturii despre mine însumi (1985, prefaţat de Cezar Baltag) îşi recunoştea „spaima de frig”. La 1 februarie 1985, încercînd să se încălzească cu o butelie de aragaz, va muri asfixiat, dobîndind liniştea rîvnită: „în cer/ linişte/ pe pămînt/ e ger”. Ne-a părăsit intempestiv, purtîndu-şi „surîsul subţire” şi încredinţîndu-se unei lumi mai bune: „un trup cedat definitiv luminii”.

De rădăcină semirurală (născut la Tîrgu Bujor), vădind o sensibilitate expansivă, în efervescenţă şi, în replică, replieri, prăbuşiri în sine, cu apetit filosofard, jonglînd cu noţiuni sonore, de circulaţie, frecventate harnic şi de congeneri (sferă, monadă, elipsă, stea, sămînţă, oase, vis etc.), poetul rămîne remarcabil în prestaţia sonetistică. Între germinaţia nebuloasă, hălăduind prin lumi celeste şi lirismul interiorizat, nu aflăm, s-a observat, o „sfîşiere antinomică”, în pofida alternanţelor, cultivate, s-ar zice, cu program. Poate cînta jubilant „pătrarul de veac republican” şi vede în Ithaca „o visată Comună”, după cum, invocînd „o vreme fără minutare”, poetul ne anunţă, sub imbold regresiv-elegiac, refugiindu-se într-un trecut imemorial că „cel mai frumos vers/ de tot neînţeles/ ni-l vor scrie oasele”. Sau: „cîmpul fugise acasă/ arborii se trăseseră în seminţe”. Într-adevăr, pendularea devenise manieră, iar retorismul tulbure, hrănind o metafizică astralistă (cf. Marian Popa), coexista, într-o cronologie capricioasă, cu disciplina sonetului, visele ctitorind „biserică în carnea trupului”.

Da, despre o erotizare a Universului (febra germinativă, pulsiuni thanatice) poate fi vorba, cum observase Constantin Trandafir. După cum, fie aşteptînd adolescentin „un dulce cutremur”, fie invadat de suferinţă/ dezamăgiri, poetul va chema iubita-mireasmă, „fără contur”, refăcînd contrastativ, „cu toate patimile deodată”, lumea. Aproape uitat, azi, însuşi Grigore Hagiu şi-a ignorat, din păcate, filonul erotic. Foarte productiv, ispitit de un speculativism pretenţios, împins în abstractizare, poetul – sugera Mircea Martin, în 1967 – ar fi trebuit „deconcertat în insistenţa cu care cultivă poemul de mari dimensiuni”. Recomandarea n-a avut, se pare, consecinţe palpabile.

Revista indexata EBSCO