Dec 23, 2013

Posted by in Proza

Corneliu BICHINEŢ – Misiune nocturnă

Ningea de cîteva zile. Cei care stau la casă şi i-a prins vreodată iarna fără lemne ştiu ce plăcut este să te gîndeşti cam pe cîtă vreme îţi poate ajunge gardul, drept lemn de foc. Pe cei care locuiesc la bloc nu-i mai solicit. Ei, majoritatea, ştiu că pe vreme de iarnă cel mai nimerit este să stai cît mai mult pe străzi ori prin magazine, asta pentru a nu degera în apartamente. Nămeţii astupaseră drumul şi poteca pe care fostul ofiţer şi-o croise stîngaci, cu o lopată de lemn, de la uşă pînă la poartă, şi pînă la fîntînă. Bărbatul era singur acasă de mai bine de-o săptămînă. Soţia îşi luase băiatul şi cîteva lucruri şi plecase la Constanţa, la fiica lor, recent căsătorită cu un marinar.

– Ei, organule, organule, acum să te văd! se încuraja moale bărbatul, încă nehotărît cu ce să înceapă mai întîi. Să o luăm metodic…! Buuun! Mîncare nu avem, lemne ioc, apă nu, haine da. Se îmbrăcă civil. Nu-i stătea rău. Arăta a contabil ori a administrator, cu hainele un pic scurte şi strimte, roase pe la umeri şi mărgini, cu tocurile cizmelor înjumătăţite, însă cu o căciulă zdravănă pe cap, moştenire de la tatăl-său. Se privi în oglindă şi zîmbi mulţumit. Se uită mai atent la căciulă şi o mîngîie ca pe ceva viu. Săracul tata, ştia el ce ştia cînd mi-a făcut-o, altfel iernam cu un ciorap pe cap. Bune vremuri!

Omul avu de treabă cu zăpada pînă spre prînz. Ajunse în sfîrşit la păsări şi la porc. Trăiau… Le dădu vietăţilor apă şi mîncare, apoi închise portiţele la loc. Cîinele scăpase din legătoare şi hălăduia pe malul iazului, pe undeva, la trîntă cu iepurii. Curăţă zăpada de pe streaşină, refăcu pîrtiile şi reuşi într-un tîrziu să iasă în drum. Era pentru prima dată în viaţă cînd regreta că nu are vecini. Îşi făcuse casă la marginea localităţii, mai ferit de ochii lumii, de parcă cine ştie ce minuni ar fi săvîrşit în ogradă. Oricum, în trei-patru ani zona avea să fie populată, însă acest lucru nu-l putea încălzi acum.

– Bre, da’ şi femeia asta…! Parcă şi-a rupt gîtul. Cum poate sta ea atîta vreme, nu-mi pot da seama!? O să mă găsească lihnit ori îngheţat bocnă cînd s-o întoarce la W. Mamă, mamă, şi abia-i mijlocul lui ianuarie…!

Vîntul rupsese firele de la stîlpi în urmă cu două zile, ceea ce însemna că peste vreun ceas avea să se lase întunericul. Bărbatul găsi în beci un lampion, îi curăţă cu atenţie sticla şi-l pregăti pentru seară, probîndu-i eficienţa îndoielnică, însă absolut indispensabilă în situaţia nou creată. Stuful ce crescuse pe malul celor trei iazuri înşiruite pe raza a cinci-şase kilometri vuia şi-şi pregătea cîntăreţii nocturni de program. O muzică stranie, glasuri de păsări speriate, nevoite să convieţuiască laolaltă din cauza îngheţului şi a zăpezii ce acoperise indiferentă drumeagurile, cuiburile tainice ori culcuşurile ocazionale de pe sub sălcii şi plopi.

– Parcă ar plînge! îndrăzni să constate Iulian Birzu, atent în acelaşi timp şi la şuierul vîntului ce ţinea să-i verifice tăria acoperişului de la casă. Se-auziră în serie, patru-cinci trosnituri înfundate, ca de puşcă. Crăpa gheaţa… Cucuvelele mai trebuie să înceapă, îngăimă bărbatul, în timp ce probă un oblon de la fereastră, şi-avem corul complet. Mă sui pe horn şi-ncep dirijatul. Ta, ta, ta, taaa!!!

Nu putea dormi. Era ora cînd de obicei îşi începea pîndele. Fie pentru cei care dijmuiau animalele de prin ocoale şi grajduri, fie împotriva celor care hăcuiau pădurile fără frică şi, oricum, fără discernămînt, ca-n ţara lui Papură-Vodă. Bărbatul zîmbi. Îşi adusese aminte, aşa, fără nici o logică, de moş Druhoi, un baroi pîntecos din Pungeşti, loc unde Iulian Birzu îşi începuse cariera poliţienească, în urmă cu ani, ca subofiţer al postului de miliţie. In iarna aceea cumplită avusese mult de furcă, mai ales după sărbători, cu ţiganii din Racova, oameni săraci lipiţi, mai toţi cu înclinaţii filosofice ori poetice, leneşi şi, fără excepţie, ciorditori.

Şedea tupilat în spatele prispei lui Druhoi, studiindu-l pe bătrîn cu atenţie. Alţi doi subofiţeri îl fugăreau pe Bangorici – aşa îl alintau ei pe nepotul lui Druhoi –, un flăcăiandru care, aflat într-o permisie, militar fiind, o prinsese la găteje, în pădure, pe fata lui Pîrcu şi, în treacăt, îi făcuse felul, faptă ce agitase întreaga suflare de ţigani, năvăliţi cu toţii în curtea postului de miliţie.

– Ia, făcu bătrînul gutural, ducîndu-şi degetul în dreptul buzelor lui vinete şi groase, l-au prins!? Oare l-au prins!? Liniştea nopţii fu spulberată de un ţipăt ca de jivină încolţită, fapt ce-l determină pe ţiganul cel bătrîn să constate sec, gata, l-au prins.

– Grijania mă-ti de cioară, fulgeră Iulian Birzu în timp ce se ridică aproape degerat din zăpadă, ai intonaţie, ai!? Iaca, ţi l-am prins şi, pînă la ziuă, o să te trimit şi pe tine cu el la mititica, aşa, ca să-i ţii de urît.

Ţiganul nu era prost. Ştia că o să fie pfăpurit bine de către şeful de post, însă chestia cu puşcăria nu-i surîdea defel. Făcuse destulă închisoare în tinereţe, aşa că îşi propuse să joace tare.

– Dom’ şef, să trăiţi, dom’ comandant, eu i-am zis că nu-i bine ce face, da’ şi căţeaua i-a ţinut calea în mai multe rînduri. Uite-aşa tot trecea prin faţa… Vru să zică porţii, însă îşi aminti la vreme că poarta o arsese acum două ierni, după ce pusese pe foc gardul şi coşerul, în care, oricum, nu ţinuse niciodată nimic. Şi mie mi-a tulburat putoarea minţile, aşa bătrîn şi serios cum mă ştiţi şi dumneavoastră! El, ce era să facă, bietul soldat, iaca, a încercat-o puţin, care-i necazul!? Mergem la post şi, după ce discutăm, rămîne de văzut ce-o să facem. Poate-i cununi matale, mînca-ţi-aş, c-am auzit că eşti bun la mînă!

Druhoi îşi juca bine rolul. Constată în drum spre miliţie că, într-adevăr, plutonierul era bun la mînă, dar şi greu. Mergeau umăr la umăr, Druhoi mai mult pe sus…

– Mişcă…!

– Bojocii, dom’ căpitan. Să trăiţi, dom’ colonel, daţi mai părinteşte că-s un pic răcit şi nici cu udătura n-am stat prea bine. E iarna asta nenorocită. Acu’, dracu’ 1-a adus şi pe Bangorici în permisie, să-mi strice mie traiul cu Pîrculeştii. Să vezi ce-o să iasă de-aici! Cununează-i, mînca-ţi-aş, şi, dacă mă scapi de beleaua asta, ţi-i dau pe goarnă pe toţi, mama lor de infractori…!

Ofiţerul regreta că nu are pe nimeni pe-aproape să-i împărtăşească gîndurile astea năstruşnice care-i veniseră în minte, iată, aproape după douăzeci de ani, proaspete, de parcă faptele s-ar fi petrecut ieri-alaltăieri. Înteţi focul şi se-ntinse pe pat, cu mîinile sub cap, lăsînd gîndurile să se deşire în voie.

– Aoleuuu! Mi-au dizviolat fata! Aoleo, odorul mamei, ia spune tu la domnul şăf, ce ţi-a făcut criminalul, aoleu!

În curte erau peste două sute de ţigani, bărbaţii mai în faţă, femeile mai aproape de gard. Vociferau toţi. De fapt, nu se înţelegea nimic. Partea vătămată şedea ghemuită lîngă intrarea în post, străduindu-se să pară cît mai distrusă, în sinea ei încercînd însă şi-un soi nedesluşit de mîndrie, fiind, oricum, în centrul atenţiei întregului sat.

Iulian Birzu ştia bine să stăpînească masele. Avea destui recidivişti periculoşi printre cei aflaţi în curte, toţi tăcuţi, atenţi la mişcările lui, capabili să işte cine ştie ce răzmieriţă. Tînărul îşi verifică discret armamentul din dotare, ca la nevoie…

– Oameni buni, îşi auzi subofiţerul vocea peste mulţime, oameni buni, un pic de linişte, să ne înţelegem!

– Linişte, mo, că vorbeşte dom’ şef, nu se-aude!?!

– Cei mai gospodari dintre dumneavoastră să vină mai în faţă şi să intrăm în post, să discutăm cu cele două familii şi cu fata. Pe Bangorici, după cum ştiţi, l-am prins şi-i legat în arest. O să vedem mai întîi cum s-au petrecut lucrurile… Dacă nu-i linişte, nu putem afla adevărul. Mărie, hai, vino cu mine şi, vezi, nu mai plînge, că tot nu-ţi mai foloseşte la nimic.

Un murmur printre ţigani. Pîrcu, tatăl fetei, negru ca smoala şi zgribulit, fu împins în faţă de mulţime, însă ţiganul se codea să intre, aşa, de bună voie în miliţie. Maruia, nevastă-sa, îşi făcu singură loc. Ţîţele îi atîrnau ca nişte găleţi dogite, pînă spre brîu. Nu fusese urîtă la viaţa ei, acum însă era cît un poloboc.

– Dom’ şef, merg şi eu cu fata, că-i ruşinoasă şi nu poate vorbi, aşa, cu un bărbat. Hai, Ţurei, îndemnă ea către bărbatu-său, curaj şi tu, că dom’ comandant e de-al nostru!

Iulian Birzu simţea freamătul mulţimii. Nu trase perdeaua la fereastră. Îi lăsă pe oameni să privească înăuntru, să asculte şi să-şi transmită între ei mesajele. Afară era acum linişte.

– Aoleuuu! începu Maruia teatral, scărmănîndu-şi părul, suficient de încîlcit de altfel.

– Aoleuuu! fu primul mesaj preluat şi amplificat în curte, de la om la om.

– Mi-a nenorocit fata, dom’ căpitan, se simţi dator să adauge şi Pîrcu, om cuminte în felul lui, derutat însă acum şi vînăt de furie. I-a desfăcut uteroul, uite-aşa-i bălăngăne printre picioare…

Subofiţerul o privi atent pe Maria, lipită acum de sobă. Fata aprobă din cap spusele tatălui ei. Îl privi pe anchetator drept în ochi şi-i dete de înţeles că ea ar fi dispusă să se împace, însă, vezi, părinţii au cu totul altă părere. Intră din nou în rol Maruia, tot mai în fierbere, stare pe care o transmitea înzecit celor de afară, cocoţaţi pe scări şi pe fereastră, pentru a nu le scăpa nici un amănunt.

– Zi, fata mamei, şi ce ţi-a făcut? Cum te-a pus?

– Uite-aşa mi-a pus picioarele! încercă fata un fel de explicaţie, ruşinată.

– Aoleuuu, fata mamei! Ce-ai putut tu să înduri, aşa de mică. Sărăcuţa de ea. Eu trăiesc cu Ţurei de douăzeci de ani şi nu mi-a făcut aşa ceva niciodată…! Aoleo, dom’ şef, îl omor cu mîna mea pe bandit, îi scot ochii!

– Îi scoate ochii! se-auzi ca un murmur apăsător afară.

– Să-i taie mai degrabă boaşele, îndemnă careva, însă ideea nu prinse.

Îl duseră în incinta miliţiei şi pe Druhoi, bine burduşit şi de cei de-afară. Bătrînul îl crescuse singur pe Bangorici. I-l adusese plocon una din fetele lui, în urmă cu ani, după care n-o mai văzuse niciodată. Ţiganul ţinea la nepot, deşi ştia că acesta nu-i soi bun. Îi făcuse destule necazuri pînă acum, însă la aşa ceva nu se aşteptase.

– Eu i-am spus că nu-i frumos, că sîntem oameni din sat, de-aici, dar el, uite, mi-a facut-o! Mi-a ruşinat obrazul, de n-o să mai pot ieşi în lume, de-acuma.

Bangorici horcăia în beci. Birzu le făcu un semn celor doi subalterni s-o lase mai uşor cu reeducarea, să nu iasă altă dandana. Băieţii se subordonară, însă îl sfătuiră pe flăcău să ţipe ca din gură de şarpe, să se-audă pînă în curte.

– Ia, i-auzi, cred că-l bat la tălpi, presupuse un ţigan între două vîrste, neam cu Druhoi. Nu mai iese ăsta om de-aici. Pută i-a trebuit, uite c-o găsit-o!

Negociau. Cei de-afară erau dezumflaţi, nu se aşteptau la una ca asta. Îngheţaseră de frig ore în şir, în speranţa că se va întîmpla ceva spectaculos, să aibă ce povesti pînă la primăvară, că de treabă nu prea aveau şi nici nu se-nghesuiau să capete.

– Al dracului Birzu ăsta, i-a îmbrobodit pe ţigani, îi împacă acum şi, poc, mai capătă el, colo, un grad, două, iar noi, noi cu ce ne-am ales, oameni buni!? Ascultaţi la mine, perora unul dintre puşcăriaşi, cu ăsta aici o s-avem numai necazuri! O să ne umfle pe rînd, ca pe puii de găină, vă spun eu.

– Vezi-ţi de treaba ta, îl repezi una dintre femei, tu nu vezi că-i împacă, ce-oi vrea, să-i facă să se omoare între ei!?

Se lumina de ziuă. In curte nu mai erau decît patru-cinci oameni. Maşina de la judeţ sosise de mai bine de-o oră. Iulian Birzu îşi aminti finalul discuţiilor, altfel de cît l-ar fi dorit el.

– Zi, domnule Pîrcu, rotunji vorbele Druhoi, nu-i bun cum a zis comandantul!? Fapta-i faptă… Ii împăcăm şi gata. Ii iau la mine pe-amîndoi. Bangorici se liberează la primăvară din armată. Casă au, masă au, de toate au, ce le mai trebuie!? Eu – plusa bătrînul, convins că o să aibă cîştig de cauză – cît o să mai trăiesc? Rămîne fata în toată averea mea…

Druhoi n-avea de fapt nimic. Era sărac lipit pămîntului, aşa cum de fapt era şi Pîrcu, însă acesta, în felul său, se ţinea de om serios, de cuminte, gospodar şi chiar avut. Birzu le ştia situaţia la amîndoi şi, convins că alege varianta cea mai bună, încerca să-l scape pe tînăr de puşcărie, avînd şi acordul tacit al fetei.

– Dacă nu vă împăcaţi, concluziona omul legii, maşina aşteaptă afară, Bagorici face ani grei de puşcărie, fata rămîne batjocorită acasă, iar voi duşmani pe tot restul vieţii, aşa că vă las singuri zece minute, hotărîţi cum credeţi că este mai bine.

– Nu, dom’ şef, noi ne-am hotărît, făcu Pîrcu întristat. Peste familia mea a venit o mare nenorocire, însă eu fata nu le-o dau!

– De ce, mă rog? se-arătă nedumerit Druhoi.

– Uite, de-asta, mie-mi place ca omul să fie om, gospodar, cinstit şi la casa lui.

– Şi noi, ce!? se zburli bătrînul, ca un arici prins în poiată.

– Dom’ şef, eu nu vorbesc cu el. Ei nu sînt de teapa noastră… Mie-mi place ca omul să aibă, aşa, ceva pe lîngă casă, nu numai ce-i pe el şi gata. Vru să fie mai exact, însă îi venea greu, căci nici el nu prea avea nimic pe lîngă casă. Noroc de Maruia care, deşteaptă ca întotdeauna, găsi o explicaţie.

– Măcar un lemn, ceva, acolo! preciza femeia, amintindu-şi că ei tăiaseră acum două zile nucul cel bătrîn şi-l tîrîiseră în faţa casei ca să-l aibă de foc.

Iulian Birzu se trezi. Casa era luminată ca de sărbătoare. Cît aţipise el, se reparaseră reţelele electrice. Îşi dete cu apă pe ochi şi ieşi în curte. Era ger. Luna se oglindea pe gheaţa iazului şi lăcrima muieratic pe dealuri, învăluind întinderea în mister. Temistocle mîrîia confesiv într-un stog de fîn, semnalîndu-şi ruşinat prezenţa în bătătură, după ce se ţinuse bezmetic toată ziua după  căţeaua nurlie a lui Molernov.

– Al dracului, Temistocle al nostru, îngînă pensionarul. exact ca Bangorici, are pofte. Rîse scurt, amintindu-şi cum ţiganul o luase de soţie tot pe Măria, asta după ce şezuse mai bine de cinci ani în puşcărie.

Dinspre Rafaila se auzi un tunet de armă, apoi alte trei-patru focuri. Urmă un tir de cîteva minute, semn că vînatul era luat prin surprindere. Iulian Birzu tăcu. Şezu aşa cîteva minute bune, ţintuit în ograda sa, încă neconvins că pentru el cel mai bine este să intre în casă, unde focul duduia în sobă.

Revista indexata EBSCO