Dec 23, 2013

Posted by in Poezii

Liviu GEORGESCU

ÎN VISUL MEU

  

Te uiţi absentă, în cioburi,

fragmentele imaginii se lipesc unele de altele ca nişte flori

ofilite

gata să cadă

nu peste ce sîntem, ci peste ce-am vrea să fim.

De ce totul iese pe dos, îmi zici, de ce nu se leagă nimic în lume

şi berzele nu s-au mai întors la cuib?

 

Freamătă cîteva amintiri ca nişte dantele

pe gard,

pe mal,

prin lucernă,

şi tu gata-gata să le calci în picioare nepăsătoare,

visătoare

 

prin fumul cel de toate zilele

prin iarba de alaltăieri

prin zumzetul orbilor.

 

Intrăm amîndoi ţinîndu-ne de mînă

şi curajul ne creşte. Inima creşte gata să pleznească

de mir,

şi încet,

aselenizezi în visul meu

surîzînd.

 

Cu clinchet de clopoţel te desprinzi de umărul meu

ca o arteră umflată, pulsînd.

Te desprinzi şi începi să umbli singură.

 

Te învîrţi printre arbori bătrîni, te roteşti ca o mimoză pe axul ei viu,

de mătase,

după fiecare pală de vînt, la sunetul cel mai mărunt,

la răsăritul sărutului pe deal ca un car mare cu fîn,

deşi nepăsătoare, deşi

ca la facerea lumii.

 

 

 

 

 

 

 

CU VIBRĂRI ?I CU FREAMĂT

 

 

toată tulburarea s-a liniştit orizontul s-a netezit

flăcările nu mai aveau zimţi

mările îşi pierduseră valurile

şi corăbiile stăteau pe loc halucinate

 

ochii mei se liniştiseră şi ei lipsiţi de priviri

atît: le creşteau pe dinăuntru zăpezi cristaline

piscuri neclintite

priviri noi şi ţepene înfipte în cerul nou

 

iar tu apăruseşi deodată din neclintire

cu vibrări şi cu freamăt

şi între noi se-ntinseseră ramuri groase

cu flori nerespirate

trunchiuri de copaci seculari

cu rădăcini care nu se mai înnodau

în pămînturi ci în respirări

 

încît doar tu mai puteai să jefuieşti aurorele

de zăpezile întinse în flăcări

 

 

 

DANS

 

 

Fericirea ne pătrunde prin tîmple pînă la stele.

Sufletele noastre dansează sub dansuri albe de cretă

şi iubirea ne luminează oasele strălucitoare ca un foc de artificii,

ca o ploaie nebună de meteoriţi.

Sîntem azvîrliţi în curcubee, îngropaţi în ciocîrlii.

Prin norii albaştri, desprinşi din a fi,

ne pierdem în cer printr-o uşă secretă.

 

?i trupurile noastre se iluminează.

?ărmurile se desprind în sus să sfinţească-un ocean.

Înfloresc inimile noastre cu sori, la amiază,

cu mir de mirare în noapte, cu dimineţi de mărgean.

 

Iar sarea îţi rîde pe pleoape şi somnul dă valuri în fier.

În margini de vis raiuri veghează

să sfinţim mărul rebel.

Din coaja lui cu smalţul firav, ninsori moi s-au desprins.

Ne-au sărutat cu buze de gheaţă şi ne-au urmat.

În cîmpul alb, cu îngeri, pe buza raiului nins

umbrele începuturilor ne-au dezarmat.

 

 

TU

 

 

Mîinile tale se agită ca furnicile prin crăpături,

scotocesc măruntaiele focului

aprins în mijlocul pămîntului

printre memorii şi resturi.

 

Mîinile tale freamătă cu frunzele fragede

în spărturile cerului

frămîntă norii şi stelele în aluaturi rumene

pentru îngerii

apăruţi deodată printre mirări.

 

Prin părul tău vin corăbii cu mirodenii din îndepărtatele insule

cu răsărituri neimaginate,

să ne ilumineze paşii printre turnuri înfipte în cerul

de zinc lăcrimos.

 

Bat orele din clopote cristaline ca marea după furtună

şi toate sticlirile trupului tău

se întind ca nişte peşti pe uscat,

zbătîndu-se în dorinţele mele înmugurind deodată

ca zarzării copţi.

 

În trupul tău se depun eclipsele şi-nfloresc vămile.

În trupul tău se zbat la ţărm fluturii îngheţului.

Prin trupul tău se răscolesc vulcanii şi inimile îndrăgostite.

Prin trupul tău se fugăresc furtunile şi mareele-mi acoperă viaţa.

 

Prin trupul şi sufletul tău vestesc neîncetat trîmbiţele cerului.

DUREREA TREZIRII

 

 

Te-ai trezit printre trupuri ciugulite şi oase de păsări

în care frunţile au căzut

prin frunzişul ruginii.

 

Dintr-o parte vin razele sparte şi vin relele.

Le dai cu mîna la o parte şi începi să numeri în gînd

din ce în ce mai conştient.

 

Dansul prin crînguri e pătruns de-ntrebări

precum cerul de păsări împuşcate.

Un glas tunător sparge zidurile şi trece prin stîncă,

 

prin starea de veghe – cînd şi piatra simte durerea,

cînd cerul podidit de lacrimi e sfîşiat de suliţi.

?i-atunci presimţi că naşterea vine.

 

 

 

CICLU

 

 

Archeopterele au dispărut, cometele s-au înecat în soare,

meteorii s-au bălăcit în cicatricele pămîntului.

?i timpul nu mai trece. Orb, se roteşte

în cerc.

 

Numai moleculele umile au sporit şi-au înflorit

într-o jerbă abstractă.

Se dezvoltă un ciclu, se deschide o boltă.

Fiinţele se nasc dintr-un gest.

Trec apa între întuneric şi lumină.

 

Iubirea se revarsă îmbrăţişînd prin cristale.

O femeie vine cu un zmeu de hîrtie în mîini –

soarele mare şi orbitor.

În el, cuvintele pîlpîie ca la început.

 

NA?TEREA MUZICII

 

cineva la început a ciupit o vînă de bou

şi a scăpărat o piatră

lungit sub copaci şi-a suflat năduful într-o frunză

 

aşa s-au născut cîteva sunete care au lovit

în pereţii inimii asemenea limbilor de argint

în căptuşeala clopotelor vechi

 

din sunete s-au desprins broderii de aer şi apă

s-au învîrtejit granituri în sus să susţină cerul

adîncurile şi-au adus frăgezimea să înflorească

în trupurile noastre un ocean solar

 

şi oasele zgribulite în noi ca sfintele moaşte

s-au cutremurat şi ele şi s-au limpezit

cum se limpezesc scînteile cînd le botezi cu har

 

cîndva la început

 

 

faguri strălucitori încep să lumineze de ziuă

în lanuri neîncepute

unde sîngele florilor e mai gros şi mai primitor

jupuim cerul nor cu nor înger cu înger

din lacrimi bogate în care sfîrîie

fosforul cometelor

 

se înalţă mişcarea în curcubee întinse de sfori

pe mările încinse

 

şi în piept:

libertatea şi iubirea şi vulcanii ascunşi

 

se aud în văzduh stele născînd

se strevăd păşuni albastre

în care îngerii se rostogolesc

cu coifuri de aur

 

 

 

icoană

 

 

Lemn viu – spaţiu timp vibrare sunet aromă mister

revelaţii ţesute din materie vie

lemnul în transcendere şi mirare divină

fibră tainică scăpărînd scîntei armonice

din spinii durerii

voci vuind din farmecul tămîii –

răşină-nvechită-n martiriu

ram de culoare ridicat în eter cu bogăţiile tainei:

roua, rănile, neadormirea şi naşterea!

Icoană unică, lemn sfînt unind

cu brun-auriu şi smaragdul topit

 

 

postavul şi firul

 

 

întoarcere-n timp în straiele nopţii

fugar

am călcat vestmintele vocii

şi din adînc s-a auzit o coardă vibrînd

la atingerea unui freamăt –

doruri de noapte tăiate în ninsorile clipei

în tencuielile suave-ale florii

brodate cu răşină şi fum

 

fîlfîit de oglinzi prin lanul cu maci

stîrnit din dorinţi

peste timpul dus

pînă cînd mişcarea istoveşte

în prefacerea ce trîndăveşte pe forme ca praful de aur

 

în timp ce liniştea desăvîrşeşte începutul

gîndul sparge fruntea brumată

si privirea iese înrourata

ca o creanga de laur înflorit

Revista indexata EBSCO