Dec 23, 2013

Posted by in MOZAIC

Emanuela Ilie – Despre Cuvîntul din cuvinte, moarte şi alte alterităţi

emanuela iliePentru puţinii cunoscători în profunzime ai operei memorialistice scrise de Monica Lovinescu relaţia tulbure a scriitoarei cu proza de ficţiune nu este un secret:  „Mai rămîne de elucidat relaţia mea cu scrisul. Rilke mă ajutase s-o complic cu sfatul său aprig din Lettre ŕ un jeune počte. «Spovedeşte-te ţie însuţi: dacă scrisul ţi-ar fi interzis, ai muri? În ora cea mai tăcută a nopţii tale pune-ţi această întrebare.» Mi-o puneam nu doar în noaptea adîncă, ci ori de cîte ori intriga unui roman se închega fără voia mea, personajele se instalau sîcîitoare, cîteva cuvinte se cereau neapărat integrate într-o frază. Nu mai avea nimic de-a face cu scrisul inocent – chiar dacă neizbîndit – din adolescenţă. Orice proiect te culpabiliza: ai muri dacă….? Într-o astfel de neînţelegere cu mine însămi n-am mai terminat decît o nuvelă intitulată tocmai Acum se moare (publicată într-o revistă românească din America de Sud) şi un volum de proze – în franceză. Mi-am refuzat luxul ficţiunii poate şi pentru că istoria impunea alte figuri ale morţii. De fapt, începuse să se moară mult în România şi pentru a mă pune – fără speranţă, dar cu atît mai necesar – de-a curmezişul inevitabilului, simţeam din ce în ce mai clar că trebuie să sacrific ceva”. Greu de spus, ce-i drept, dacă numai neînţelegerea cu mine însămi şi convingerea sumbră că istoria impunea alte figuri ale morţii au stat la baza opţiunii de a-şi sacrifica o vocaţie pe care, totuşi, o dovedise încă din copilărie. [În fapt, debutul absolut al Monicăi Lovinescu a constat în publicarea – la doar 8 ani! – a unui basm în „Dimineaţa copiilor”, urmat, în adolescenţă, de scrierea unor proze scurte, apărute, la rîndul lor, sub pseudonimul Ioana Tăutu, în „Vremea” şi „Kalende”. În sfîrşit, pînă la 20 de ani, viitorul memorialist şi critic literar de mare calibru a mai publicat, în „Revista Fundaţiilor Regale”, cîteva fragmente dintr-un roman intitulat În contratimp].  Decisa renegare ulterioară a propriei proze de ficţiune trebuie, totuşi, să fi fost determinată şi de imposibilitatea publicării volumului de proze scrise în limba franceză la care autoarea face aluzie în citatul de mai sus. Înaintat editurii pariziene Denoël, în anul 1955, manuscrisul Mots ŕ mots este refuzat politicos, cu pretextul că este „prea modernist” (?!) În România, cartea va apărea, în traducerea ca de obicei, rafinată, a lui Emanoil Marcu, abia după cinci decenii…

Pus faţă în faţă cu această versiune – Cuvîntul din cuvinte, traducere de Emanoil Marcu, prefaţă de Ioana Pîrvulescu, Editura Humanitas, Bucureşti, 2007 – cititorul are în sfîrşit ocazia să îşi alimenteze curiozităţile mai vechi, legate de textura şi tematica prozei ficţionale, egal vinovate de renunţarea Monicăi Lovinescu la ceea ce ea însăşi a numit luxul ficţiunii. In ceea ce mă priveşte, lectura cărţii mi-a verificat, în primul rînd, o presupunere mai veche. Anume, că întreaga operă a autoarei numite, pe drept cuvînt, de Gh. Grigurcu o „Casandră a criticii”, este un sistem de vase comunicante prin care curge aceeaşi sevă ideatică. Că, altfel spus, proza autobiografică, opera critică şi cea de ficţiune a Monicăi Lovinescu sînt hrănite de aceeaşi afluenţi tematici. Încă din primele pagini ale acestei cărţi ce respiră, pe spaţii largi, aerul tare, ozonat, al Ideilor şi conceptelor de profunzime, cititorul întîlneşte obsesiile recunoscute ale scriitoarei: problemele unei conştiinţe hiperlucide, obligate a se confrunta atît cu propriile limite, cît cu anomaliile sistemice, proprii unei societăţi totalitare; singurătatea (auto)impusă şi nevoia acerbă de raportare la alteritate; exilul (nu numai interior) şi dilemele identitare specifice unui înstrăinat; etica şi adevărul ca forme de rezistenţă; responsabilitatea, faţă de sine şi faţă de ceilalţi, dar mai ales faţă de cuvîntul scris – numit, în mai multe rînduri, „singurul temei de creaţie cu putinţă” etc.

Carnaţia ce îmbracă acest schelet ideatic este, însă, cu totul distinctă de formula cu care Monica Lovinescu ne-a obişnuit în Unde scurte, La apa Vavilonului, Jurnal sau Întrevederi cu Mircea Eliade, Eugen Ionescu, Ştefan Lupaşcu şi Grigore Cugler. Avem de-a face cu o suită de proze de lungime variabilă, care pot fi receptate şi ca texte autonome – deşi, bineînţeles, fiecare dintre cele 21 de capitole contribuie într-un fel distinct la coerenţa tabloului de ansamblu. Cele mai multe dintre ele au o structură monologică, infiltrată poematic, şi sînt atribuite unui narator fără nume şi alţi referenţi identitari proprii, altele sînt construite în maniera dialogului specific teatrului absurd şi parabolic, fără nici un fel de indicaţie paratextuală. (Cum a observat, totuşi, Loredana Cuzmici  într-un studiu riguros despre  Monica Lovinescu şi undele scurte ale romanului, „totalitarismul, de orice culoare sau direcţie, este regizorul discret şi inflexibil al lumii descrise, suprapersonajul-zeitate veghind cu o vigilenţă diabolică” întreaga lume de hîrtie şi vector distopic.) La intersecţia dintre epică homo- sau heterodiegetică, lirism aspru, dramaturgie absurdă şi eseu filosofic ori mentalitar se naşte însă o carte mustind de semnificaţii, străbătute de o reţea complicată de referinţe şi simboluri de tot felul (deşi nu întotdeauna ingenioase).

La rigoare, într-adevăr, materia ei densă poate fi contrasă într-o schemă de vector parabolic. Cuvîntul din cuvinte se recomandă, ab initio, drept o parabolă a lumii totalitare sau, după inspirata prefaţatoare a cărţii, Ioana Pîrvulescu, drept „un roman realist, ascuns în limbaj utopic”. În mod evident, localizarea parabolei trebuie să fi dat bătăi mari de cap echipei editoriale de la Denoël, incapabile a fi observat, bunăoară, aluziile la miturile noastre întemeietoare, la geografia noastră simbolică sau la specificul nostru mentalitar (la data respectivă, oricum, departe de a fi socotite exotice şi, în consecinţă, vandabile în Franţa). Spre ilustrare, iată cîteva mostre de portret colectiv cu marcaj etnic, mai fin ori mai puternic: „Nouă, în ţara noastră, ne plac două lucruri: să definim şi să ne obişnuim; avem obiceiul să transformăm totul în obişnuinţă”; „Singurul motiv pentru care nu muncim, pentru care nu avem nici industrie, nici agricultură, şi doar un rudiment de administraţie, e obiceiul nostru de a ne confesa”; „Străinii cînd veneau la noi se mirau. Cum, nici o răzmeriţă? Nici un vulcan, cît de mic? Nici o statuie? Nici măcar un jaf? Ce vreţi, nu eram orgolioşi”; „Noi nu aveam mulţimi. Nu ne adunam laolaltă. Aveam prejudecata spaţiului.(…). Chiar dacă nu eram orgolioşi, aveam şi noi marota noastră, ca toată lumea. Nouă ne plăcea să păstrăm distanţa între noi”; „În materie de înmormîntări, devenisem lideri. Sfidam concurenţa internaţională”;  „Revoluţionarii se înmulţeau prin sciziparitate, dar nimeni nu ne avertizase. Pînă să înţelegem ce se întîmplă, am fost copleşiţi. Publicaseră deja primul decret. Totul se făcea prin decrete …. Am putut face astfel revoluţia noastră, doar prin inducţie, deducţie şi sciziparitate”.

Altminteri, citite ca întreg, cele 21 de capitole ale cărţii cartografiază o lume sumbră, atît de obişnuită cu metodele de epurare sau convertire (citeşte: represiune) specifice unui sistem totalitar, încît le percepe drept naturale şi, în consecinţă, nu-şi mai doreşte decît un singur medicament: căderea în vid ca pandant al uitării („Sfîrşitul Lumii e cel mai solicitat medicament în acest moment”, ne anunţă la un moment dat unul dintre personajele de fundal). Privită îndeosebi prin ochii locuitorilor – ameninţaţi în permanenţă de cruzimea lipsei de speranţă – care o populează, această lume nici măcar nu mai poate fi percepută drept o anomalie sistemică perfectă (ceea ce, oricum, este de fapt). Căci în lumea pe dos, pe care o re-compune, în Cuvîntul din cuvinte, prozatoarea Monica Lovinescu orice abatere structurală, orice devianţă comportamentală şi, în speţă, orice monstruozitate este desemnată drept semn al normalităţii: bărbaţii ajung să îşi care femeile în cărucioare, majoritatea oamenilor se tîrăsc sau sînt tîrîţi, dar sînt convinşi că „reptaţiunea” este firească, unii semnează cereri de schimbare a personalităţii ori a capului (prea plin de în-semne ale unui trecut considerat de-a dreptul ostil), alţii se văd obligaţi să-şi schimbe, la graniţă, culoarea irisului (albastrul sau verdele sînt prea lirice, aşadar pot îmbolnăvi purtătorii de visarea la fel de nocivă ca orice „boală a norilor”), toţi locuitorii suferă din cauza delictelor nenumărate care le ameninţă şi finalmente le distrug orice dorinţă de afirmare identitară (delictul de nap porcesc, delictul de abajur, delictul de ziar, delictul de utilizare a literelor interzise sau uitate ş.a.); în „era ginandrelor” se organizează inclusiv ziua cerşetoriei naţionale sau congresul cuielor, se plătesc taxe bizare şi amenzi usturătoare inclusiv pentru priviri empatice, considerate suspecte, se impune efasarea din memorie, „prin efracţie, în somn, la distanţă şi izolat”, a trăsăturilor partenerilor etc. etc. În rezumat, tot ce ţine de perspectiva de profunzime sau de nivelul esenţelor trebuie obnubilat ori şters – din acest punct de vedere,  emblematică, deşi prea transparentă ca semnificaţii, este imaginea nivelării totale a geografiei terestre: dispariţia formelor de relief, a fenomenelor meteorologice, dar şi a culorilor sau fotografiilor care le-a înregistrat existenţa. Agenţii siniştri ai distrugerii, ai descompunerii generalizate sînt alterităţi întunecate, demonizate sau de-a dreptul demonice ale umanităţii, precum suprapuşii, pisicile feroce ori hibrizii monstruoşi numiţi luptili.

Deşi preocupat de tabloul de ansamblu, condeiul înmuiat în cerneala neagră a distopiei nu uită, totuşi, să schiţeze în fugă şi cîteva figuri încă necorupte de răul totalitar. În jurul lor se coagulează cîteva scene de o mare sensibilitate, deşi grefate pe o percepţie tributară genului impus prin nume precum Beckett, Ionesco, Camus sau Albee. A se vedea, bunăoară, descrierea cuplului din capitolul al cincilea, care, după ce-şi asumă responsabilitatea zilnică (dresatul unui anumit număr de şoareci), se aşază în fotolii, cu ceaiul de verbină în mînă şi se priveşte cu o privire „tocită de repetare şi salvată de maliţie”, ignorînd orice ameninţare de a se opri, pînă cînd bărbatul este arestat, iar femeia înţelege că ea însăşi este pedepsită, cu o rară cruzime, să îndure un rest de viaţă sterp (căci cu totul lipsit de privirea celuilalt). Sau, în capitolul al şaselea, aclimatizarea ultimilor doi supravieţuitori dintr-o ţară fără nume, prizonieri într-un turn dincolo de care se cască hăul, cu ideea că „îţi ia o groază de timp să îmbătrîneşti”. Drept pentru care se forţează să îşi umple rămăşiţele de viaţă rămase cu resturi de amintiri, fantasme, comportamente şi gesturi halucina(n)te, repede alunecate în manii doar în aparenţă rizibile sau groteşti, în esenţă tragice.

Dacă majoritatea figurilor de mucava care populează această lume ce îşi trăieşte, cu resemnare, apocalipsa cotidiană nu au altă funcţionalitate decît aceea de a îngroşa liniile distopice, figura scribului este învestită cu semnificaţii net superioare. Deşi e la fel de conştient, ca toţi ceilalţi, de consecinţele oricărei încercări de a se sustrage „urmăririi penale a literelor” şi atotputernicei Doctrine, alege să conserve memoria autentică a faptelor la care este martor, inclusiv a sinistrelor experimente soldate cu victime pe care torţionarii (pisici) le doreau literalmente şterse de pe faţa pămîntului. Cronica lui secretă, deopotrivă neiertătoare, sensibilă şi tragică, se nutreşte din convingerea deplină că unica realitate supravieţuitoare este aceea a cuvîntului – pivot al lumii trăite şi succedaneu al nemuririi. Dar se încheie cu o reflecţie sumbră pe marginea sărăcirii limbii prin moartea oamenilor care o rostesc şi astfel se rostesc. Odată morţi, oamenii sînt siliţi să ia cu ei şi cuvîntul care le este cel mai drag sau mai necesar. Epuizarea fiecărei forme de vorbire validează, desigur, cîte o formă de moarte simbolică a umanului: „Evident, adjective aproape nu mai există. Au tăbărît pe ele. Nuanţe, semitonuri, lirism, culoare – sînt un lux poate?” etc. Cum foarte repede, inevitabil, din limbă nu mai supravieţuiesc decît extrem de puţine cuvinte, scribul ne dă de înţeles că nu prea are de ales şi că va îngropa, el însuşi, decisivul „niciodată”. Cuvînt din cuvinte înţeles, poate, şi ca formă supremă de revoltă împotriva malaxorului care a măcinat întreaga umanitate („Conducătorii îmi răspundeau: NICIODATĂ, NICIODATĂ, dar nu puteam să ştiu dacă asta exprima cu adevărat un refuz sau satisfacţia de a folosi ceea ce le rămînea ca mijloc de comunicare”). Naşterea chinuită, viaţa reală prin/ în texte şi moartea cuvintelor (ne)necesare, iată supratema acestei cărţi tulburătoare care ni se înfăţişează ca o alteritate pe nedrept refuzată a scriitoarei Monicăi Lovinescu…

Revista indexata EBSCO