Dec 23, 2013

Posted by in MOZAIC

Loredana Opăriuc – Scrisorile unei mame către fiica sa de departe

În cultura noastră, pledoaria pentru memorie este imediat legată de numele Monicăi Lovinescu, a cărei expresie, „etica neuitării”, aduce un aer sănătos, de primenire morală esenţială.  Prin uitarea trecutului „morţii mor a doua oară”, spunea fiica marelui critic interbelic în primul volum de Unde scurte, justificîndu-şi astfel întreaga existenţă aşezată sub semnul luptei pentru libertate şi adevăr, două mari valori ucise din faşă de regimurile totalitare. Rădăcinile acestei atitudini aproape incredibile se regăsesc şi în învăţăturile mamei, cea care o avertiza la un moment dat: „Nu rupe de tot cu trecutul, cum scrii că ai impresia că ţi s-a întîmplat: nici o floare nu mai creşte dacă se rupe din tulpină.”

               Cel mai iubit dintre morţii Monicăi Lovinescu[1], Ecaterina Bălăcioiu-Lovinescu, a fost, după cum bine se ştie şi tot bine se ignoră, victimă a regimului comunist funcţionînd pe baza zelului Securităţii. Dacă prin volumul Doinei Jela, Această dragoste care ne leagă şi cel al Angelei Furtună, Monica Lovinescu. Est-etica, i se face dreptate postum şi se reconstituie o tragedie umană reprezentativă pentru o tragedie istorică, prin recentul volum epistolar, Scrisori către Monica. 1947-1951 (Humanitas, 2012), ediţie îngrijită de Astrid Cambose, putem spune că Ecaterina Bălăcioiu este înviată simbolic, la fel cum prin sacrificiul ei i-a dat fiicei o viaţă în plus, validată prin forţă, curaj, verticalitate, respect pentru adevăr, calităţi atît de greu de întrunit, altminteri, într-o biată făptură umană. Este primul volum dintr-o serie, iar editoarea merită toate laudele pentru efortul de a prefaţa, contextualiza  şi prezenta un rar document uman şi istoric.

Scrisul se reînvesteşte cu marile lui puteri: vindecă, atenuează, repară neşansa unei existenţe, fie şi parţial, construind o punte de litere între mamă şi fiică: „Cutia de scrisori a devenit o obsesie: îmi pare că trebuie să stau cuibărită acolo, să aştept.” Existenţa se mută în cuvintele pe care mama le vede parcurse de copilul ei, corespondenţa legînd concret cele două exiluri în patria de hîrtie:

„În viitor se va găsi mijlocul de a închide omul într-un plic de scrisoare, şi ajungînd la destinaţie, să-l poţi ţine cald […] să auzi suflul cald, cald, şi să simţi trăind pe cel ce-ţi scrie…”

În franceză sau în română (traducerea îi aparţine Gabrielei Creţia), codate şi (auto)cenzurate pentru a li se asigura expedierea, scrisorile devin spaţiul intim, acasa Ecaterinei Bălăcioiu, îngrozită de ipoteza interzicerii corespondenţei care, pînă la urmă, chiar se va petrece. În cele mai multe cazuri fără vreo intenţie literară (editoarea descoperă că unele scrisori nici nu erau recitite, repetîndu-se sau greşindu-se informaţii), paginile mamei au toate calităţile scrisului autentic: sînt expresive, sînt netrucate (autoarea nu pregetă ea însăşi să se amendeze pentru răbufnirile patetice), sînt vii prin dragostea uriaşă ce răzbate din fiecare cuvînt, mai exact din Cuvîntul din cuvinte, ca să folosim un titlu fericit al fiicei.

 

Dorul unei mame într-o carte greu de citit   

A citi scrisorile Ecaterinei Bălăcioiu, cunoscînd ce uvertură vor reprezenta la marea dramă, înseamnă într-o mare măsură a fi martor la agonia unui muribund. Temperatura emoţională devine din ce în ce mai greu de suportat iar detaşarea cititorului e imposibilă în faţa acestui testament al unei „mame orfane” de copilul ei, cum însăşi ea îşi spune, testament care se construieşte îndărătnic, pagină cu pagină, insistînd pe tăria de a rezista prin curaj şi forţă morală. Monica Lovinescu mărturisea că nu le-a putut reciti, iar cititorul din alt timp nu are cum să nu înţeleagă această neputinţă a destinatarului, pentru că asistă  la propriu la transformarea evanghelică a cuvintelor în trup.

Astrid Cambose, îngrijind curajos şi meticulos ediţia, fixează un portret esenţial şi elocvent al acestei mame, într-un stil care cu siguranţă i-ar fi plăcut profesoarei de franceză prin sobrietate, eleganţă şi precizie: „a trăit şi a murit în aerul tare al excelenţei morale”. Scrisorile Ecaterinei Bălăcioiu reabilitează, de altfel, şi imaginea profesorului în literatura română („Eu, pentru păcatele mele, sînt profesor” spunea celebrul Gavrilescu al lui Eliade), categorie socială deseori propice caricaturizării. Nu doar inteligenţa, cultura şi rangul contează pentru această fiinţă exemplară, ci capacitatea de a se dărui total celui mai nobil scop cu putinţă: salvarea propriului copil şi, implicit, salvarea unei lumi de odinioară, ameninţate cu extincţia.

În cartea Doinei Jela sînt consemnate amintiri ale codeţinutelor, mai toate subliniind demnitatea incredibilă a bătrînei ce refuza să se plîngă, deşi bolnavă, împrăştiind în jur seninătate. În scrisori îşi supraveghează cu atenţie durerea („ce pueril devine omul în momentele tragice”), alteori îşi cenzurează emoţiile prea fireşti („sînt cam prea elegiacă, ca să pot continua”), ştiind să fie ironică şi autoironică. Pe măsură ce începe să înţeleagă direcţia pe care o va urma istoria, pe măsură ce presentimentul că nu-şi va mai vedea fiica începe să se transforme în realitate, caută să ceară iertare că s-a plîns de dor, că şi-a împovărat copilul; în fond, caută, încă o dată, să-l salveze, pînă la capăt şi cu orice preţ. Îi repetă direct sau codat că nu trebuie să se întoarcă, indiferent de şantajele iminente, aproape o ameninţă că e datoare să fie fericită şi pentru cei care au rămas în ţară, îi reaminteşte că are un nume de cinstit. În acelaşi volum al Doinei Jela, Varvara Florea, un fel de purtătoare de mesaj testamentar, îşi aminteşte ce o rugase colega de celulă: „Iar fetei ei trebuia să-i spun că n-a făcut-o de ruşine, să ştie, ea n-a făcut niciodată nimic, nu are nicio pată. ?i că o iubeşte.”[2]. Acelaşi mesaj îl va primi şi de la alte persoane care o întîlniseră în închisoare, iar în scrisori mama suferindă repetă, mai ales în franceză, „Il n’y a pas de quoi rougir, ma petite.”

Alături de constanta demnitate, idealizarea propriului copil rămîne cea mai nevinovată şi mai frumoasă formă de dragoste: „Monique-unique”, „mamounique” sînt jucării verbale preferate. Starea de dor e surprinsă în game extinse, aproape toate citabile datorită rarei forţe emoţionale şi expresive a cuvîntului trăit: „Iubita mamei, mi-e dor de tine pînă la ameţeală şi abrutizare.” Numărînd zilele, citind şi recitind scrisorile, confruntîndu-se cu o concreteţe dureroasă a timpului, Ecaterina Bălăcioiu ajunge să simtă pe propria piele realitatea lui „partir c’est mourir un peu”. Resemnarea şi „aurul suferinţei”[3] încep să se strecoare balsamic, alegerea cea bună pentru viitorul fiicei contînd mai mult decît orice altceva pe lume: „Tu ştii, acum îmi dau seama că ai plecat; s-a canalizat răscoala apelor şi curge greu şi tulbure, dar în matcă. Te iubesc.”

Fibra de moralist autentic al profesoarei educate la şcoala franceză se vede şi din îndemnurile la cumpătare şi bucurie („să rîzi mult”), pe care o ştie, creştineşte, drept cea mai mare binecuvîntare a existenţei: „Nu te îmbăta de succesul tău. Bucură-te de Paris, aşa cum te-ai bucurat pînă acum de viaţă, cu nobleţe şi mîndrie.”; „Am răsfoit planul Parisului, albumul cu vederi din Paris, am suspinat nostalgic, nu după Paris, ci după tine în Paris. Trăieşte intens, Monica, şi bucură-te de el, cuminte şi frumos. Pentru ca toată despărţirea, îngenunchiarea şi renunţarea mea la ceea ce era viaţa mea – prezenţa ta – să-şi aibă o regală răsplătită.”

Sentimentul dedublării,  al ieşirii din propria existenţă, exprimat nu o dată, va fi atenuat de scrisori, de fotografii, de obiecte, de casa pregătită pentru sperata reîntîlnire. Evocarea scenelor domestice, descrierea unor colţuri de natură sau a vremii (şi ce condei de scriitoare rafinată!), proiectul de a merge în toate bisericile bucureştene pentru a se ruga devin antidoturi temporare, menite să uşureze suferinţa aflării de o parte şi de alta a scrisorilor. Ghiocelul presat într-unul din plicurile anului 1948 şi păstrat pînă astăzi e un alt exemplu de frumuseţe imediată menită să repare din urîtul distanţei şi al istoriei. Înduioşează apoi şi fragmentele de istorie a vieţii private: cum boieroaica îşi roagă fiica să nu-şi spele singură lenjeria, să aibă grijă cum se îmbracă, să nu poarte pantofi scîlciaţi, cum Camil Petrescu se dovedeşte un tată grijuliu şi extaziat de mica făptură nou-venită pe lume, micile bîrfe nevinovate, picanteriile.

Nu se poate ocoli, însă, elegia extinsă, uneori luînd inevitabil tonalitatea ieremiadei: „tîrîi după mine, în silă, viaţa fără tine. Nu te mîhni, e probabil o fază trecătoare; mă voi scutura de gîndurile astea torturante, de îndoieli, de griji, de spaima că n-am să te mai văd.” Mama şi fiica îşi promiseseră să nu se mintă una de dragul celeilalte, aşa că durerea despărţirii nu poate fi stăvilită şi ia uneori forme paroxistice: „Cunoşteam duioşia dorului, dar nu cruzimea lui feroce, care topeşte, îngheaţă elanurile şi pofta de viaţă.” Alteori expeditoarea caută un fel de sabotare a trăirilor prin aruncarea lor în pagină, reuşindu-i terapia prin corespondenţă şi prin gîndul constant la fiinţa dragă: „din făptura ta îmi trag eu puterea, cum şi tu ţi-ai tras din mine puterea alcătuirii tale trupeşti, puterea de a veni pe lume”.

Substanţa tragică a scrisorilor se întrevede şi în presimţirile mamei, care-şi numeşte fiica la un moment dat „adorabila şi neuitata mea Antigonă”, temîndu-se că nu o va mai vedea niciodată, că de un sfîrşit chinuit şi umilitor şi chiar pomenind oracular anul 1989 ca an al reîntîlnirii. Lupoaică ce-şi ştie puiul la adăpost, după cum ea însăşi scrie, a rămas să înfrunte singură ameninţările şi duşmănia, sacrificîndu-se pînă la capăt.

 

Codul speranţei. Estetică şi est-etică

Volumul poate fi parcurs deopotrivă şi ca literatură veritabilă, corespunzînd oricăror măsurători estetice, dar mai ales ca ilustrare concretă a conceptului de est-etică. Altfel spus, asistăm la propriu în interiorul copertelor la mutaţia valorilor estetice (o panoramă a deşertăciunilor, în fond) spre est-etică (autentic Memento mori!). Antifraza este figură dominantă în acest jurnal indirect al instalării comunismului în România, greu de dibuit de cenzura prea puţin exersată în rafinamente retorico-expresive.

Rîndurile Ecaterinei Bălăcioiu cuprind şi importante fragmente de istorie: asistăm la la sărăcirea progresivă, la convertirea obligatorie a intelectualilor în progresişti zeloşi, la spectacolele stupide cu lozinci şi optimism obligatoriu, la demolări şi reconstrucţii, peste toate adăugîndu-se imposibilitatea obţinerii unei vize pentru Franţa. Penibilele întîlniri de celulă de partid, seminarele de informare politică, alinierea forţată sînt surprinse în multe paragrafe: „Cu cît avansez în studiul politic, cu atît sînt mai aiurită, mai zăpăcită, îndoindu-mă de inteligenţa mea, de capacitatea mea de înţelegere.” Munca excesivă, în regim de voluntariat obligatoriu, rechiziţiile, arestările pomenite codat, încercarea de a salva manuscrise şi cărţi mai importante, confiscarea bunurilor pe motiv că aparţin „absenteistei”, distrugerea biliotecii lui E. Lovinescu („a doua înmormîntare a tatălui tău”) sînt aspecte ale noii orînduiri care o fac pe mamă să repete din ce în ce mai insistent ca nu cumva fiica să se gîndească la întoarcere. Încercările de reluare a cenaclului, şi el cosmetizat politic, articolele pe teme date („articole de ouat în fiecare săptămînă”), toate realităţile răsturnate halucinant îi confirmă temerea că este martora unui sfîrşit de lume.

       Teza despre Baudelaire însemna în limbajul codat al mamei şi al fiicei lupta împotriva comunismului, ajutorul pe care Occidentul urma să îl dea României pentru a o scăpa de un regim de nefast import. Monica Lovinescu nu a crezut că insanitatea regimului instalat la Bucureşti putea atinge asemenea proporţii, ba chiar credea că Vestul va susţine efectiv şi repede eliberarea. „Seara, în pofida greutăţilor, citesc din Baudelaire” îi transmite mama speranţa ei că Occidentul va interveni, pentru ca, ulterior, speranţa să se năruie treptat: „o zi în care ţi se pare că oraşul îţi spune cuvinte aspre, în care versurile lui Baudelaire îmi răsună sinistru în urechile sensibile şi speriate.”; „Lumea se mişcă în jurul meu inexistent; vorbele cad de cele mai multe ori alături. În cancelarie, nimeni; acasă, nimeni, în viaţă, nimeni. Nu am mai cetit nimic. Aş vrea să mai cred în influenţa estetică a lui Baudelaire. Nu mai pot.”; „Teza despre Baudelaire, dacă nu se pregăteşte repede, o să aveţi ţara fără locuitori.”; „cîteodată sînt înnebunită de neliniştea baudelaireană”. Sentimentul sfîrşitului se insinuează nemilos printre faliile uriaşe de aşteptare: „Da, Baudelaire va mai exista cînd noi ceilalţi vom înceta să mai existăm.”

Multe nume proprii sînt, la rîndul lor, codate; se poate realiza şi un autentic glosar de metafore politice: a pleca „în provincie”/ „la vie”/ „la oraş” însemna a fi arestat; „familia” – noul stat politic; „veştile de familie” – arestările politice;  „Stana” cea dibace – cenzura; „salata de vinete” – lipsa alimentelor; „poeţii noştri” – culturnicii; „cozile de topor” – oamenii muncii hrăniţi consistent cu ură de clasă etc. Ca soluţie, Ecaterina Bălăcioiu îi recomandă fiicei „croaziera”: căsătoria cu un francez pentru a-şi asigura viitorul şi proprietăţile de la Bucureşti, mai ales apartamentul-moştenire de la E. Lovinescu, obţinut cu atît de multe eforturi de criticul din interbelic. Din păcate nu se vor putea salva nici casa, nici propria viaţă, ci doar cîteva manuscrise, trimise riscant prin curieri. ?i memoria, existenţa afectivă, acolo unde Ecaterina Bălăcioiu este lăsată să trăiască demn şi etern, pentru că „un om nu dispare definitiv decît atunci cînd nimeni pe lume nu-şi mai aminteşte de el”, după cum îi spunea premonitoriu fiicei de departe. Celebra asumare a responsabilităţii a lui Miron Costin, „Eu voi da sama de ale mele, toate cîte scriu” – ce poate fi considerată certificatul de naştere al est-eticii în cultura noastră – poate fi considerată deopotrivă un epitaf al Ecaterinei Bălăcioiu şi, deloc întîmplător, avem de-a face cu două personalităţi îngenuncheate de vremuri şi ucise mişeleşte. Est-etica nu presupune „epurări” şi „eliminări”, dar nici „rugă pentru fratele Alexandru” în absenţa căinţei; înseamnă a salva, a compensa, a spune adevărul, a nu omite istoria care a intrat agresiv în vieţile oamenilor.

 

Un mormînt de hîrtie. Vocaţia mistică a marilor spirite.

Pentru cultura română, familia Lovinescu înseamnă o mare familie de intelectuali  care nu au pregetat să iasă în cetate, fie că vorbim despre cenacluri şi reviste, fie despre unde scurte şi acţiuni concrete de sprijin, fie despre refuzul de a perverti valorile umane perene. Biografia, familia, responsabilitatea faţă de semeni, dragostea maternă şi dragostea ca har divin devin mult mai importante atunci cînd sînt ameninţate.

Prin acest volum, avem în cultura română o carte de prim raft, o carte „pentru minte, inimă şi literatură”, probînd într-un mod copleşitor rolul uriaş al scrisului pentru fiinţa umană.

 



[1] Împrumutăm cuvintele lui Radu Vancu din Frânghia înflorită, foarte potrivite ?i acestui context.
[2] Doina Jela, Această dragoste care ne leagă, Ed. Humanitas, 2008, p. 40
[3] Drama lui Dinu Pillat ?i cea a Ecaterinei Bălăcioiu sunt similare în multe privin?e; formula Monicăi Pillat despre tragicul convertit în sublim, e valabilă în ambele cazuri.
Revista indexata EBSCO