Dec 23, 2013

Posted by in MOZAIC

Livia IACOB – Gînduri la zi despre Monica Lovinescu

Într-un an în care s-ar cuveni ca elita literelor româneşti să o omagieze pe Monica Lovinescu – căci se împlinesc, nu-i aşa, nouăzeci de ani de la naşterea marii doamne a Europei Libere – puţine sînt totuşi vocile care nu au uitat să îi rostească răspicat numele şi să o readucă în atenţia unui public dornic să întîlnească, înainte de orice, un model uman de exigenţă. Mult aşteptata responsabilizare a intelectualităţii noastre ar putea începe, cu siguranţă, şi prin lectura excepţionalului studiu semnat de poeta şi eseista Angela Furtună, apărut în 2012 la Editura Vinea sub titlul Monica Lovinescu. Est-etica. Geneze, sub egida Bibliotecii Bucovinei „I.G. Sbierea” din Suceava. Departe de a fi o simplistă monografie dedicată unei personalităţi care a marcat, pe lîngă destinul României, posibilităţile de resemnificare genuină a istoriei recente atît din Europa de Est, cît şi, printr-o evidentă detentă a condiţionărilor reciproce, din sfera de influenţă a Occidentului liber, cartea de faţă ne propune, simplu şi ambiţios, un recurs la memorie. Dar la acea memorie care, în cuvintele Hannei Arendt sub semnul cărora Angela Furtună a optat să-şi aşeze demersul, „dă unitate şi plenitudine experienţei umane”. În virtutea căreia, aşa cum sublinia însăşi autoarea cu prilejul lansării ieşene a lucrării, puţini autori au fost aleşi, chemaţi să recupereze sensul existenţelor şi al operelor consumate în regimurile totalitare, unul care, pînă de curînd, părea a fi condamnat la irosire şi pierdere.

Salutară şi inventivă ni se pare aici maniera de circumscriere, în interiorul unei lumi elitist blazate, a figurii care a căpătat, într-un veac potrivnic, valenţe de autentică efigie a libertăţii, opunîndu-se, prin alegere, oricărui tip de captivitate, în care evident includem şi posibilele tentaţii – postdecembriste – spre automistificare. „Fiica acelei Bucovine care simbolizează tradiţia democratică a Europei Centrale”, cum o numeşte Vladimir Tismăneanu pe Monica Lovinescu, rămîne de fapt, în cartea editorului bucureştean, o prezenţă discretă, mai degrabă de fundal decît de prim-plan, de care era nevoie pentru a retrezi la viaţă un întreg timp, de alţii poate considerat irecuperabil, în căutarea căruia s-a încumetat totuşi să pornească un intelectual rafinat, cu reale aptitudini de documentarist şi cercetător ştiinţific avizat: timpul genezei, atît al genezei personalităţii propriu-zise, cît şi al rodirii fertil obsesionale a operei sale de maturitate. Căci adevăratele personaje care construiesc, în volumul de faţă, identitatea celei ce semnează Monica Lovinescu sînt părinţii, E. Lovinescu şi Ecaterina Bălăcioiu, modelele, cu o expresie demodat de didactică, dar cît se poate de ilustrativă, de curaj şi conştiinţă care îl învaţă pe omul în formare fundamentala lecţie a vieţii: aceea de a se lua în serios. Figura paternă, pe cît de dură în procesul educaţional, pe atît de dispusă la concesii şi ghiduşii în momentele de vacanţă, este completată în chip fericit, ba chiar, am îndrăzni să spunem, umbrită de oglinda maternă, în care adolescenta, apoi tînăra şi adultul combatant se privesc ori de cîte ori au nevoie de o confirmare, de o reîmprospătare a forţelor sau pur şi simplu spre a evada din împovărătoarele clipe de gestionare a singurătăţii.

Cu sensibilitate şi îndemnînd în permanenţă la reflecţie, Angela Furtună s-a lăsat „contaminată”, dacă ni se permite exprimarea, de metoda analitico-sintetică pur lovinesciană, făcînd apel, în cazul de faţă, la poza uşor mişcată, trunchiată, a unei întregi dinamici familiale (a Lovineştilor) în creşterea şi descreşterea sa publică, pentru a dezveli „adevărul” unei singure fiinţe umane. Şi, într-un rafinat joc de oglinzi, pornind de la creionarea unui portret de intelectual se ajunge, în fapt, la portretizarea unei epoci în integralitatea sa, a unor decenii, mai exact, de întristătoare amintire; apoi se revine, prin reversibilitate metonimică, în punctul de plecare, totul pe fondul unei subtile hermeneutici a istoriei colective împrumutînd elemente preluate, nu în ultimul rînd şi nu fără o reală stăpînire a pîrghiilor interdisciplinare, din psihanaliză. Insistenţa asupra metodologiei aplicate nu este, cum s-ar putea crede, întîmplătoare: această circularitate a destinelor pe care le descoperă cu pasiune aproape arheologică autoarea în cauză tinde să corespundă, credem noi, unor mize recuperatoare cu ţintă ceva mai precisă, pe deplin explicabile dat fiind contextul în care a vieţuit, uman şi est-etic, Monica Lovinescu. Pe de o parte, faptul de a se fi văzut expulzată dintr-o societate concentraţionară a dus la asumarea unui excluderi încă şi mai de profunzime: aceea din literatură, la care s-a întors, cum se ştie, în puţine răgazuri.

Aşa se face că o afirmaţie precum aceea cu care se deschide, în fapt, capitolul întîi („Cititorul român nu a putut ajunge la opera scrisă a Monicăi Lovinescu decît după căderea Zidului Berlinului”), şocantă prin simplitatea cu care înregistrează un dureros adevăr documentar pe care mulţi exegeţi şi grăbiţii „alcătuitori” de dicţionare au omis să-l menţioneze, se cere continuată şi explicată prin următoarele, într-un crescendo la fel de tranşant: „Romanul excepţional pe care Monica Lovinescu l-a terminat în 1955, şi care o recomanda drept o prozatoare de viitor (Cuvîntul din cuvinte, n.n.) apare în România abia în 2007, ca restituire. Întreaga carieră a scriitoarei, de fapt, fusese întreruptă în epocă de căderea Cortinei de Fier şi suprimată brutal prin confiscarea autoarei – printr-un sacrificiu asumat graţie conştiinţei sale morale înalte – de partea jurnalismului şi a militantismului anticomunist. Aşadar, pentru a ajunge la Monica Lovinescu, a fost nevoie să cadă mai întîi un zid planetar, dar apoi să se deschidă, cu lentoare şi cu ignobile amînări, arhivele şi jurnalele, să se deschidă şi odăile ascetice şi curate, străjuite de biblioteci bogate, în care trăise tatăl, E. Lovinescu, dar şi mama, Ecaterina Bălăcioiu, sau în care scriitoarea îşi petrecuse o mare parte din existenţă, la Paris, în Rue Pinton, alături de soţul ei, Virgil Ierunca”.

Observaţiile Angelei Furtună se dovedesc pertinente prin (aproape materna) profunzime a înţelegerii unui adevăr dureros: toate jurnalele Monicăi Lovinescu, alături de interviurile acordate de aceasta o aşază în imediata vecinătate a unei relaţii de dependenţă faţă de părinţi, „legătura trainică faţă de cei care creaseră arhitectura ei sufletească şi intelectuală, dar şi pe aceea morală” putînd fi interpretată şi ca un model pedagogic de aşa nu. Figura paternă rămîne severă, niciodată dispusă la complicităţi afective, deşi îi place să fie adulat de copilul care, pentru a-i cîştiga simpatia, se vîra în coşul pentru hîrtii de la Fălticeni sau se cocoţa pe fotoliul masiv al acestuia din casa de la Bucureşti, astfel încît autoarea se vede îndreptăţită să vorbească despre o „anumită cruzime blîndă şi involuntară a tatălui faţă de fiică, izvorîtă mai mult din placiditatea sa, din dorinţa de perfecţiune şi din vocaţia didacticistă decît din inerţie”; o cruzime care, totuşi, a subminat încrederea fiicei în propriile forţe scriitoriceşti. Partea gravă, serioasă a discursului critic se îmbină şi aici, după modelul iluştrilor predecesori la care face referire, cu firul anecdotic, o prezenţă de altfel constantă şi în diaristica Monicăi Lovinescu: luna de vară petrecută la Fălticeni în compania tatălui oferă şi răgazul necesar ludicului, clipele petrecute în compania lui Horia (Lovinescu) sau a lui Lala (Vasile Lovinescu) funcţionînd în perfectă armonie cu peripateticele discuţii despre literatură. Din rîndul acestora se desprinde, credem, amintirea poate cea mai densă în frumuseţe a Monicăi despre tatăl său, pe care Angela Furtună o invocă la pagina 19 pentru a lega oarecum etapa copilăriei fericite de cea a anilor întunecaţi, cînd divorţul austerului cuplu avea să interfereze cu preocupările copilului în formare şi să-i zădărnicească multe din planuri: „plimbarea pedestră fusese încununată în una din veri printr-o excursie (o maşină şi un şofer numai pentru noi doi), la mînăstirile din Bucovina şi la bojdeuca lui Creangă. La Iaşi, pe Copou, băusem chiar o jumătate de sticlă de Cotnar amîndoi şi adormisem în cinematograful unde ne dusesem după prînz. Ne trezise plasatoarea, filmul se terminase de mult şi sala era goală: să faci un chef cu tata în Iaşii lui Eminescu şi Junimii, după ce tot el ţi-a arătat «albastrul de Voroneţ», nu ştiu cîţi ani mi-am hrănit orgoliile din această amintire”.

Ceea ce se desprinde tranşant din suma amintirilor asociate perioadei în care cei doi părinţi se despart este, neîndoielnic, chipul luminos, mereu emanînd înţelepciune al mamei. Arareori întunecată de ceea ce Doina Jela numea „o căsnicie discretă, o nefericire discretă şi un divorţ discret”, figura Ecaterinei Bălăcioiu, alintată Titi în familie (dar în familia aristocrată din care provine, descinzînd din ramura boierească de povestitori înnăscuţi de la Cruşeţ) pare desprinsă dintr-o fotografie interbelică peste care ceaţa memoriei nu s-a aşternut încă: „un chip rotund, gingaş, frumuseţea puternic marcată a anilor treizeci, un surîs vag, distant şi o privire care evită obiectivul aparatului, lăsîndu-ne să citim în ea o uşoară adiere de orgoliu şi, sub aparenţele gingăşiei şi fragilităţii, o neclintită voinţă şi siguranţă de sine” (p. 22). Trăsăturile ei, pastelat îngroşate de Doina Jela, îşi află evident ecoul în portretul (fizic şi spiritual) al fiicei, „tenacitatea oltenească” a mamei, vocaţia sa etică şi „forţa de a iubi a cuvintelor” regăsindu-se firesc în personalitatea Monicăi, cea care fuge, lăsîndu-şi în urmă mama care o încurajează mereu să nu se întoarcă în ţară pentru ca să se salveze, pe ea şi pe toţi ai săi, prin neuitare, practic „rupînd din ea”: să se salveze, cum bine notează Angela Furtună, ea însăşi amintindu-şi viu şi dureros acele vremuri, de „convulsiile istoriei şi de ravagiile totalitarismului”.

Aşa se face că mare parte din volumul de faţă îi este dedicat geniului acestei mame, despre care publicul românesc ştie, din păcate, atît de puţine şi căreia i se aduce un omagiu, militîndu-se pentru o tardivă, dar îndreptăţită luare aminte. Revelaţia tîrzie pe care o trăieşte Monica Lovinescu privind geniul mamei sale se revelează la publicarea scrisorilor expediate de către aceasta din urmă către fiica aflată în exil la Paris, notează autoarea pentru a le sublinia apoi literalitatea („un adevărat poem al iubirii materne, dar în acelaşi timp un veritabil roman (s.a.)”, care se instituie „ca un adevărat cordon ombilical spiritual, intelectual şi psihologic prin care mama, rămasă captivă în Gulagul românesc de după bolşevizarea României, nutreşte speranţa de a-şi ţine în viaţă copilul” (p. 21). Elanurile pedagogice ale Ecaterinei Bălăcioiu care se va îngriji ca toţi copii satului pe care-i păstorea să meargă la liceu şi, mai tîrziu, o dată ajunsă la Bucureşti, să capete burse sînt şi ele înţelese printr-o aceeaşi cale a oglinzii care nu minte: autoarea le aseamănă cu eforturile pariziene ale Monicăi Lovinescu de a face cunoscut, sonor şi polemic, un nume atît de greu de înseriat cum este cel al lui Paul Goma, în probabil cea mai dificilă perioadă existenţială a acestuia, cînd susţinătorii săi puteau fi lesne confundaţi cu numeroşii „prieteni” imaginari care-i stăteau mereu prin preajmă… Comparaţia continuă şi este frumos dirijată de un condei călit în munca atentă la detaliile mai degrabă de natură spirituală, sufletească; chiar şi atunci cînd speculează, în absenţa documentului real, ancorîndu-şi interpretările în mărturiile unor apropiaţi, Angela Furtună este convingătoare şi deschide noi drumuri în cercetarea unui fenomen atît de delicat cum este lumea exilului românesc. Căci, deşi nu s-a păstrat, jurnalul („obiect de artă”) ilustrat cu desene, autografe şi vigniete ale numeroşilor artişti (Cella Delavrancea, Margareta Sterian, Pica Dona) cu care Ecaterina Bălăcioiu legase trainice prietenii mai atestă un lucru în plus despre această remarcabilă personalitate a momentului interbelic, cvasiabsentă din istoriile literare oficiale: „discretă, misterioasă şi foarte ermetică, nu a reuşit să-şi salveze propria memorie scrisă, dar a dat dovadă de eroism pentru a salva, aproape riscîndu-şi viaţă, opera soţului, E. Lovinescu, din mîinile şi de sub ochii celor veniţi să o confişte” (p. 25). Relatat pe larg, episodul depunerii vastei opere la o ambasadă străină, de unde aceasta a pribegit prin lume mai mult de patruzeci de ani, constituie un punct de plecare bine fundamentat pentru o viitoare cercetare, ca multe dintre ipotezele pe care această carte le lansează cu naturaleţe şi fermitate.

Intro-ul destul de amplu prin care volumul oferă generoase informaţii despre rigoarea educaţiei primite pe Monica Lovinescu într-o distinsă şi elitistă atmosferă familială nu este nici o clipă gratuit: el face vorbire despre construcţia unei personalităţi puternice, în liniile căreia se armonizează duritatea comportamentală, verticalitatea caracterului şi o detaşarea aproape mistică de, în fond, tragedia propriului destin. „Arhitectura de catedrală”, expresie metonimică prin care Angela Furtună îi denumeşte pe părinţii Monicăi, ni se pare, din punct de vedere terminologic, deplin eligilă pentru a o numi şi pe aceasta din urmă. De o asemenea structură avea nevoie, la urma urmelor, pentru a-şi depăşi propriile traume, dar şi pe celelalte – mai grave prin efectele lor pe termen lung, prin imensitatea spaţio-temporală a răului provocat – induse de ideologiile totalitare care, în perioada în care Monica mergea în calitate de bursier al statului român la Paris, acaparau, treptat sau brusc, după caz, Europa, extinzîndu-se şi proliferînd sistematic. Tot mama, „mărturisitor captiv în ghearele sistemului inamic”, este cea care îi scrie, pe un ton glisînd de la rugăminte la ordin autoritar, să nu se întoarcă în ţară şi să îşi accepte menirea, dăruindu-se unei altfel de finalităţi: soarta literaturii române.

            Pierderea mamei, căreia i se refuză, în închisoare, accesul la un tratament medical corespunzător, se adaugă unei lungi liste de lecturi din Raymond Aron, Jules Monnerot, Jeanne Hersch, Thierry Maulnier şi radiografierii în profunzime a lumii ruse, devenind factorii declanşatori ai disidenţei Monicăi Lovinescu. Angela Furtună fixează, de fapt, ca reper fundamental, ca declic de natură psihică momentul în care aceasta vizitează gîndirea complexă a lui Hannah Arendt, parcurgîndu-i studiul despre Sistemul totalitar (partea a treia din versiunea engleză a Originilor). Afirmaţia acesteia din urmă, „doar două sisteme cu adevărat totalitare existaseră în istoria omenirii: Rusia lui Stalin şi Germania lui Hitler”, capătă, pentru intelectualul român, valenţe de teoremă politică; sub asemenea auspicii îşi începe activitatea de combatant „cea mai fină analistă a sistemului comunist (s.a.)”, arătînd că, pe teritoriul literaturii, O zi din viaţa lui Ivan Denisovici s-a dovedit tot atît de importantă în Rusia ca şi Raportul Hruşciov, „iar cotitura reală în procesul de democratizare de la Praga a fost constituirea Clubului 231 (după numărul articolului de lege alocat disidenţei), grupînd victimele neocomuniste ale terorii staliniste din Cehoslovacia” (p. 71). Cu totul remarcabilă este, cum se ştie, contribuţia ei ulterioară la analizarea fenomenului literar românesc sub zodia dejismului şi a ceauşismului, pînă în 1989, cînd, pornind de la neo-stalinizarea pregătită prin celebrele Teze din 6 iulie 1971, reuşeşte să ipostazieze cele patru trăsături fundamentale ale scenei literare din ţara de origine: „curaj redus şi intermintent; statutul social transformat într-un criteriu estetic; eficacitatea unor metode de corupere şi o ruptură între generaţii, cu mulţi opozanţi tineri gata să compromită şi nişte scriitori bătrîni gata să reziste” şi să-l impună pe Paul Goma, considerat în Occident un veritabil Soljeniţîn al românilor, dar marginalizat la el acasă, unde rămăsese un autor de sertar, ca figură de primă scenă în lupta cu „stările amnezice şi colaboraţionismul”.

Finalul cărţii o aşază pe Monica Lovinescu într-o frumoasă, îndurerată descendenţă de etaloane morale precum Hannah Arendt, Nadejda Mandelştam, Anna Ahmatova, Jeanne Hersch, Ecaterina Bălăcioiu-Lovinescu, Marina Ţvetaieva sau Simone Weil, dar reuşeşte să scoată în evidenţă tocmai acel aspect care o singularizează, încheind printr-o grăitoare comparaţie între detractorii acestei personalităţi, confraţii care scriau despre ea în Săptămîna că „este o căţea, o lepădătură, o jigodie”, şi adulatorii ei, cei care o asemuiau unei statui, unei instituţii, unui destin, unei voci, acelei voci însă care „uimea prin neobişnuita concizie a mesajului”. Acestei voci şi adevărurilor pe care le-a rostit i se dedică, aşadar, un studiu complex, cu un aparat bibliografic şi critic pe măsură, în ediţia de lux de la Vinea, cu o grafică de excepţie semnată Devis Grebu şi superbele fotografii ale lui Dinu Lazăr. O reîntîlnire necesară, aşteptată şi salvatoare.

 

 

Revista indexata EBSCO