Dec 23, 2013

Posted by in MOZAIC

Cristian Livescu – Monica Lovinescu – est-etica, memoria şi acţiunea critică

livescuAducînd în discuţie moştenirea lăsată de Monica Lovinescu, trei idei importante, statornice, se reţin din bogata sa activitate eseistică, idei care nu şi-au pierdut din actualitate: est-etica, memoria şi rezistenţa prin critică, faţă de istorie, faţă de politică, faţă de mituri.

Primul dintre acestea, est-etica, s-a impus prin vocea sa mai ales după 1983, în anii de apogeu ai „războiului rece” purtat cu totalitarismul, înverşunarea împotriva regimului de tristă persistenţă avînd resorturi particulare, şi acestea se referă neîndoielnic la sacrificiul martiric îndurat de mama sa în beciurile securităţii, ca urmare a exilului fiicei în Franţa, un exil ce se anunţa – încă din anii ’50 – lipsit de cuminţenie. Prin scris şi transmisia herţiană a gîndurilor, a încercat să-şi răzbune mama, pe Ecaterina Bălăcioiu, arestată la 23 mai 1958, decedată la 8 iunie 1960, în vîrstă de 72 ani, la spitalul Văcăreşti, după doi ani de detenţie, în regim exterminator, la Jilava (din 18 la care fusese condamnată politic). I-a fost dat însă Monicăi Lovinescu să preia şi ceva din vocaţia tatălui său, E. Lovinescu, de numele căruia se leagă o serie impresionantă de Critice, cuprinzînd viaţa literară românească din prima jumătate a secolului XX, dar şi existenţa cenaclului „Sburătorul”, unul de bună condiţie intelectuală, cu deschidere spre europenism, experiment şi modernitate. Accentul pus pe dimensiunea morală a scriitorului se alătură criteriului estetic – prioritar în judecarea oricărei opere – în stare să pună în discuţie respectul ce-şi acordă scriitorul în viaţa de fiecare zi. „Arta la noi nu presupune caracter, şi – fără exces de rea voinţă, aş putea adăuga: dimpotrivă…”, imputa E. Lovinescu o fixaţie în viaţa noastră literară, într-una dintre ultimele sale apariţii publice, conferinţa radio Cariera mea de critic, din 3 febr. 1942, fixaţie conform căreia opera contează, mai puţin sau chiar de loc baletul în social.

Cooptarea criteriului etic în discuţia despre literatură şi posibila reevaluare a întregii noastre istorii literare pe seama lui, susţine Monica Lovinescu, s-au impus de la sine, fie şi ca un semnal de alarmă din partea lucidităţii în vremuri de cumpănă şi, mai ales, a memoriei neiertătoare: „Reintroducerea acestui criteriu etic, ivindu-se la mai mulţi critici şi scriitori români contemporani, ni se pare a fi unul din semnele cele mai interesante ale ultimilor ani. Am semnalat-o ori de cîte ori s-a ivit sub pana unui scriitor din ţară; nu pentru că am crede în înlocuirea singurului criteriu în stare de funcţionare fără rateuri: cel estetic, ci în măsura în care starea de extremă urgenţă a creaţiei în România totalitară implică şi alte poziţii şi instrumente de apărare. Probabil că şi alte finalităţi, mărturia – într-un timp în care se ard hrisoavele şi se dărîmă pietrele – fiind una dintre ele.” (Text datat 13 mai 1988). Autoarea făcea aluzie la N. Steinhardt, care în cartea sa Escale în timp şi spaţiu, recenzată la Europa liberă la data de 26 febr. 1988, scria în ton ferm: „Opera se cere să fie în acelaşi timp şi deopotrivă etică şi estetică, sută-n sută morală şi tot sută-n sută impecabil meşteşugită şi perfect structurată.” „Criteriul estetic – continuă argumentaţia Monica Lovinescu – dublat de cel etic, dar nu înlocuit de el, deoarece nu de moralitatea vieţii personale e vorba, ci de aceea a scriitorului ca ins civic…” Şi din nou apelează la monahul (din evreu creştinat) de la Rohia, care venea cu cîteva nuanţe preţioase, demne de reflecţie: „Deosebindu-mă de părerea generală (nu i se iartă artistului încălcarea prescripţiilor morale în domeniul vieţii particulare, i se îngăduie aproape orice în al vieţii publice), sînt încredinţat că moralitatea autorului nu influenţează opera şi nu impietează asupra valorii ei. Îl compromit însă – şi uneori iremediabil – actele infamante cu caracter public: laşitatea, delaţiunea, nelealitatea. (…) Cu sine – acesta-i domeniul dreptului comun – artistul e liber a face tot ce voieşte. Ci a vinde liniştea, libertatea, bunăstarea unui semen al său ori a semenilor săi, a se arăta orb, rece, distant faţă de suferinţele lor… ori a lovi în cel lovit sau a-şi ridica vocea întru apărarea nedreptăţii, mi se par fapte de flagrant ne-estetism.” Aderînd întrutotul la această opinie în stare să salubrizeze viaţa literară a oricărei epoci, Monica Lovinescu adaugă: „Fără reabilitarea eticului, esteticul nu mai poate fi apărat cum se cuvine”, fapt ce implică demnitatea, modul de a ţine coloana vertebrală dreaptă în faţa paginii albe de hîrtie a Operei, fără de care poate interveni un pericol major: „Gustul demnităţii se poate pierde ca şi acela al libertăţii…”, iar în acest punct adusă discuţia, în termeni camusieni, pe seama opţiunii între libertate şi sclavie, între curaj şi laşitate, între cutezanţă şi frică. „Taina libertăţii nu-i alta decît curajul de a înfrunta moartea”, susţinea Steinhardt în eseul Taina libertăţii, publicat în „Familia”, 12/1987, preluînd o idee sentenţioasă din Homme revolté. „Trebuie să ştii să plăteşti, dacă vrei să fii liber, se impune să nu-ţi fie frică de moarte”, cu parcurgerea unor etape de înfruntat capcanele răului, cum ar fi şantajul, compromisul, complicitatea, pînă la a ajunge să rosteşti împotrivirea, prin grăirea răspicată a lui NU, ceea ce presupune „asumarea unor riscuri grave şi o dispoziţie spirituală eroică: hotărîrea de a-ţi hazarda viaţa mai bine decît de a te lăsa ferecat în lanţuri mai mult sau mai puţin vizibile”. Au fost scriitori care au înfruntat asemenea etape ale refuzului înregimentării forţate, dar foarte mulţi, din păcate, care au traversat muţi deşertul, cu laşitatea tăcerii şi ceea ce avea s-o indigneze, după revoluţie, pe Monica Lovinescu a fost faptul că la prima Conferinţă liberă a scriitorilor, din mai 1990, „la ora libertăţilor”, nu s-a făcu nici un fel de apel la un necesar examen de conştiinţă, considerîndu-se facultativă această sarcină majoră sau trecută în subsidiar, prin resemnarea în ideea de „rezistenţă prin estetic”.

Oricum, est-etica a fost şi este o temă care dă frisoane scriitorului român. Aflîndu-se că nu ştiu ce critic (Gh. Grigurcu, pare-se), pregăteşte o istorie est-etică a literaturii române – cu trimitere la biografismul încărcat la unii autori cu elemente de conjunctură omagială la adresa dictatorilor sau puternicilor zilei, nu puţine articole inflamate de indignare au apărut în media culturală, la adresa unei asemenea idei. Şi mai grotescă a fost panica stîrnită prin deschiderea dosarelor Securităţii, unde est-etica a fost (şi este) pusă la încercare, întîmplîndu-se ca autori care îi frecventau pe soţii Lovinescu-Ierunca să se vădească a fi turnători cu simbrie sau agenţi de influenţă, chestiunea rămînînd deschisă oricum pînă la desecretizarea dosarelor DIE, cînd probabil multe alte enigme privind libera circulaţie, pentru unii scriitori, în spaţiul european şi peste ocean, în perioada comunistă, vor fi elucidate. În toate aceste cazuri, după formularea lui N. Steinhardt, asumată de Monica Lovinescu, valoarea operei rămîne în vigoare, dar ea este compromisă definitiv de stigmatul furnizat de comportamentul ticălos în spaţiul social. Istoria literară vine din urmă, cum spunea Luca Piţu…

În privinţa memoriei – alt reper important al acţiunii critice întreprinse de Monica Lovinescu –, este ştiut că aceasta reprezintă singura ameninţare care pune în pericol un regim autoritar şi represiv. Extirparea memoriei comporta o întreagă stare de urgenţă şi se purta o întreagă ofensivă de „cuminţire”, de educare forţată, la fel ca în cartea lui G. Orwell, 1984, „omul nou” trebuind să fie unul amnezic, care uită pe loc ce-a fost ieri, sau alaltăieri, în favoarea unor imagini propagandistice pastelate, optimiste. Criza conştiinţei intelectuale româneşti de după 1990 a avut drept cauză şi blocarea memoriei, prin amînarea procesului comunismului (iar cînd s-a făcut dădea impresia unei corvezi plătite cu bani buni!), dar mai ales prin arborarea unui comportament de conciliere între torţionarii şi victimele din închisorile politice. Monica Lovinescu intervine indignată, în noiembrie 1990, la apariţia postumă la Humanitas a cărţii lui Constantin Noica, Rugaţi-vă pentru fratele Alexandru, care îndemna la iertare şi la milă creştină faţă de cei ce abuzează samavolnic de puterea dobîndită la un moment dat, anchetatorii, bătăuşii, gardienii inclusiv faţă de cei ce au săvîrşit crime de gulag, prin înfometare, suplicii şi tortură, lăsaţi în seama pedepsei divine. Scria respectatul guru de la Păltiniş: „Nu trebuie să înregistrăm şi să ţinem minte chiar orice. Mi-am propus să nu reţin chipul lor, ca să nu-i recunosc pe stradă cînd voi fi liber, într-o zi… Ei nu sînt ei, e altceva sau altcineva îndărătul lor…” Altfel spus, sistemul, epoca în care trăiesc mişeii, timpul impersonal şi general sînt acelea care i-au făcut să producă orori. Noica vedea şi în Marx un „adevărat frate Alexandru” (după numele unui comandant sovietic care, trecînd printr-o mănăstire din Moldova, le-a lăsat în pace pe maici, numai cu condiţia ca acestea să-l pomenească de bine în rugăciunile lor, ceea ce ele n-au pregetat să facă!), dar şi în simbolul tiranului absolut, care merita clemenţă şi milostenie, cu îndemnul: „Ruga-ţi vă pentru the Big Brother”, adică pentru „bietul Stalin”, cum îl numeşte schivnicul păltinişan, ceea ce trezeşte supărarea la culme a „doamnei de fier” de la Europa Liberă: „Dar atunci, cu ce cuvînt mai putem căina pe milioanele sale de victime din Gulag? E ca şi cum cei omorîţi de Stalin şi de stalinism, de comunişti şi de comunism s-ar vedea ucişi a doua oară: prima, în închisori şi lagăre; a doua, în rugăciuni pentru asasinul lor. Se vor găsi comentatori care să admire filozofica detaşare de propria-i soartă a lui Noica (el suporta cu o indiferenţă rară mizeriile impuse propriului trup), cît şi mărinimia sa. Într-o lume a ideilor pure, nu e loc pentru emoţie, sînge, lacrimi. Numai că ideile acestea se nasc din confuzia planurilor şi nu sînt pure. Lacrimile lui Noica curg, dar numai pentru călăi, justificaţi în deplinătatea ororii lor; numai că astfel de rînduri nu pot rămîne în raiul teoriilor abstracte, de vreme ce atîtea morminte şi gropi comune îi mai aşteaptă încă pe cei care se roagă pentru fraţii victime… Noica avea tot dreptul să facă din suferinţa lui ce voia, s-o transforme chiar în rugă pentru cei care i-o impuneau. Suferinţa colectivă însă nu-i mai aparţinea.” Şi concluzia acestui aspru asediu al narcoticului clemenţei, în dauna dreptului la amintire, survine cu firesc: „Comunismul nu poate supravieţui (în formele lui mai mult sau mai puţin camuflate) decît prin uitare şi amalgamare între opresor şi oprimat, laolaltă vinovaţi, deci laolaltă nevinovaţi.”

Pe mulţi dintre cei dezaprobaţi sau atinşi aluziv pentru est-etica lor prea-plecată sub vremi, glasul Monicăi Lovinescu îi urmăreşte şi astăzi. Avea o voce gravă, severă, cu asprimi vituperante, de procuror obişnuit cu rechizitoriile întunecoase; incisivitatea sa comporta o răceală grea, apăsătoare, dublată de o ironie caustică şi o vervă retorică tăioasă, care se inspirau dintr-o materie textuală bine aleasă – reviste, cărţi, filme, spectacole teatrale, expoziţii, orice apariţie scăpată de sub cenzura comunistă şi care putea divulga detalii preţioase. Comentariile Monicăi Lovinescu pătrundeau adînc în hecatomba spirituală a alienării totalitare, cu un detector al său infailibil: citirea printre rînduri, dublată mereu de apelul la memorie, provocată asociativ. Toate acestea au dat naştere unei opinii cu timpul instituţionalizate, veritabilă oglindă morală a intelectualităţii noastre, aşa cum a supravieţuit ea, în „iarmarocul marxist”. Şi dacă mulţi dintre scriitorii români, de toate generaţiile, s-au abţinut de la plecăciuni penibile şi adecvări ideologice la curtea triumfalismului ceauşist, faptul se datorează în bună măsură acestei instanţe critice „de departe”, ştiind să susţină campanii virulente la adresa unui regim cît se poate de abil în mînuirea şantajului şi înfricoşării. Dacă mulţi din cei care au făcut pactul conformist cu diavolul, cu falsul malefic al unei societăţi intens supravegheate, au retractat mai apoi ruşinaţi, după comiterea unor gesturi recurente de supunere, acest lucru îşi are explicaţii şi în reacţia promptă a incomodei doamne de la Paris, care – într-un stil frust-jurnalier, plin de francheţe – chema vocea conştiinţei rătăcite (sau intimidate) şi a „dezmeticirii”. După cum, dacă o pleiadă de tineri scriitori, apărută la începutul anilor ’80, şi-a luat ca stindard sfidarea imoralităţii predecesorilor (deşi unii din ei n-au putut ocoli mai apoi, după ’90, altfel de imoralităţi), în spatele acestei atitudini tranşante s-a aflat glasul monoton, de pedagog exigent, al Monicăi Lovinescu, atrăgînd atenţia asupra proliferării fie a privilegiilor pentru osanale deşănţate, fie a non-valorilor, cu zel politic în loc de talent. Recitite astăzi, scrierile acestei neliniştite rebele, luptînd cu „cifrul prudenţei”, păcat propriu scriitorului român, nu şi-au pierdut nicidecum din actualitate.

A fost o voce morală inconfundabilă, din păcate greu de înlocuit de altcineva pe măsură, în „noua democraţie”, cînd – cu autoritatea sa – ar fi temperat cu siguranţă excesele de lăcomie mercantilă (sau de altă natură) ale unora din cei pe care Monica Lovinescu i-a admirat necondiţionat.

Revista indexata EBSCO