Dec 23, 2013

Posted by in EDITORIAL

Virgil Nemoianu – SCRIITORI ROMÂNO-GERMANI

nemoianuCam regretabil, dar nici în această privinţă nu putem vorbi de echitatea valorilor sau a laudelor. Se vorbeşte mereu despre „dizidenţii bănăţeni”. Ca bănăţean de origine, nu mi-ar părea defel rău să pot şi eu să mă laud cu aceştia. Vai, simţul răspunderii nu-mi permite să o fac. Adevărul este că acel grup de „dizidenţi” emigrat cam cu un an înainte de năruirea dictaturii ceauşiste era alcătuit mai cu seamă din disciplinaţi membri de partid şi conformişti literari de mijlocie valoare. Erau foarte departe de marii bucovineni Celan, Margul-Sperber, Kittner şi alţii de acelaşi calibru, din punct de vedere al culturii şi al deschiderii universale. Dar nu numai atît, şvabii aceştia emigraţi se aflau net sub standardele altor scriitori, uşor mai vîrstnici decît ei, descinşi, cei mai mulţi, din saxonii sudului Transilvaniei. Astfel Herta Muller mi se pare lipsită de mare valoare, fostul ei soţ R. Wagner e întrucîtva mai merituos, dar nu mai puţin, W. Totok e un ziarist de un conformism obositor, G. Csejka e un bun traducător şi cam atît (precizez că a tradus frumos în germană cartea mea de tinereţe Simptome şi ca un capitol a apărut în trimestrialul ultra-distins „Antaios”, iniţiat de Mircea Eliade şi Ernst Junger, dar dirijat de Ph. Wolff-Windegg). De îndată ce au debarcat în Vest, ei şi alţi cîţiva s-au înscris pe linia „corectitudinii politice” cu viteza fulgerătoare şi astfel au fost îmbrăţişaţi de autorităţile culturale apusene.

Aproape necunoscuţi, chiar şi în România, au rămas însă cei mai buni dintre scriitorii şi intelectualii adevăraţi. Ţin să spun cîteva cuvinte despre ei, nu de alta, dar spre a arăta că nu toată lumea repetă papagaliceşte erorile (intenţionate sau nu) ale lumii germanofone. Ca să fiu drept, încep prin a spune că, cel puţin unul din această lume s-a afirmat drept şi frumos în Vest şi a fost recunoscut la reala sa valoare. Este vorba de Oskar Pastior-Capesius (1927-2006)  deportat în Rusia în copilărie, apoi student la filologia din Bucureşti (cu vreo 2-3 ani înaintea mea), afirmat ca poet liric autentic încă din România, iar apoi recunoscut ca atare şi în Germania unde emigrase. Obţinuse 15 premii germane (în frunte cu ultra-prestigiosul premiu Georg Buchner), 3 premii româneşti (unul al Uniunii Scriitorilor), titlul de doctor honoris causa de la Universitatea din Sibiu, publicase vreo două duzini de volume de poezie (uneori cu nota dadaistă) în Germania la cele mai bune edituri şi tot vreo două duzini de traduceri mai ales din română; la rîndul lui a fost tradus în engleză, franceză, neerlandeză şi română. Despre controversa colaborării cu securitatea nu merită să vorbim, mai ales cînd ştim că lătrătorii aparţin aceleiaşi triste şi infame categorii de sicofanţi şi demagogi („necrofagi”) pe care o cunoaştem prea-bine.

În schimb cu totul necunoscut a rămas Dieter Fuhrmann, nepot al lui Adolf Meschendorfer (1877-1963; probabil cel mai valoros prozator de limba germană din România) şi cu un an mai mare ca mine la filologie. Fuhrmann rămîne unul din cei mai inteligenţi şi mai învăţaţi oameni pe care am avut norocul să-i cunosc, fie în ţara mea natală, fie în Apus. Erudiţia sa era copleşitoare, era superb în materie de gust, de sensibilitate şi de judecăţi intelectuale. Greu de uitat cum peripatetizam cu el nopţile pe străzile Bucureştilor, filozofind cu pauze bahice în obscure cîrciumoare. Era pe deasupra şi un şahist de forţă (numai Dumitru Ţepeneag, dintre cei ai generaţiei mele, se putea compara cu el) şi un bibliofil de-a dreptul maniac. Necăsătorit, spre bătrîneţe şi-a cumpărat (dintr-o măruntă moştenire vest-germană) două apartamente în Vatra Luminoasă (el s-a abţinut de la emigrare) pentru a-şi putea aşeza miile şi miile de cărţi achiziţionate. Înfăptuirile sale de traducător sunt prodigioase: mari cantităţi din operele lui Sadoveanu şi Eminescu au fost traduse de el în germană şi au rămas aproape cu totul nepublicate: cine ştie unde sunt manuscrisele. A murit acum cîţiva ani, în vîrsta de 70 de ani, singur. Trăia, subliniez, într-o sărăcie cumplită.

În tinereţe, în anii studenţiei, Fuhrmann era corector, apoi poate şi redactor, nu mai ştiu, la „Neuer Weg”, ziarul oficial de limbă germană.  A devenit apoi (şi cu ajutorul meu, spun mîndru) redactor la editura Univers. Tot la „Neuer Weg” lucrau ca redactori/ reporteri doi colegi de an ai mei, foarte uşor mai vîrstnici, Heini Lauer şi Hans-Dieter Roth, prieteni nedespărţiţi. Lauer (1934-2010), scund, blond şi voios, a avut parte de o copilărie aventuroasă şi picarescă, cu zig-zaguri între două fronturi pînă ce părinţii au revenit în Banatul natal; istoria acelor ani a relatat-o într-o adorabilă cărticica de amintiri „Şvab micuţ, război mare” (1987; aşa i-aş traduce eu titlul). Prin 1978 a emigrat, iar în Germania s-a afirmat tot ca jurnalist, inclusiv cu masive contribuţii în ziare de frunte cum ar fi „Frankfurter Allgemeine”  sau „Die Zeit”. Prietenul celor doi, Richard Adleff (n. 1932) avea o faţă ciupită de vărsat, un simţ şi talent al sarcasticului de neîntrecut, o cultură bogată, a plecat în Germania şi a publicat mai multe volumaşe de povestiri ironice la edituri mici. Mai erau şi alţii în acest grup, pe care nu-i cunoşteam la fel de bine ca pe aceştia patru, de pildă talentatul poet Georg Hoprich (1938-1969) care, constant hărţuit de Securitate, a sfîrşit prin a se sinucide. Valoros şi serios mi s-a părut Peter Motzan (n. 1946) de la Cluj, pe care nu l-am cunoscut, apoi cu totul remarcabilul clasicizant şi medievist conf. dr. Alexander Baumgarten (mai tînar, n. 1972) pe care am avut bucuria şi plăcerea de a-l cunoaşte personal vara trecută (coincidenţă fericită de nume cu iniţiatorul „esteticii”!!), apoi foarte tînărul Harald Mesch (sper că nu-i greşesc numele), scurtă vreme coleg la facultatea de engleză, apoi cadru didactic la Universitatea München. Tot aşa îmi ajungeau la urechi zvonuri despre „procesul de la Braşov” unde strălucitul Wolf von Aichelburg (cunoscut mie prin intermediul Cercului de la Sibiu) şi merituoşii Erich Bergel, Georg Scherg şi alţii fuseseră condamnaţi la ani lungi şi grei de întemniţare. În schimb, mi s-a relatat, foarte dubiosul Eginald Schlattner avea să ajungă figură faimoasă: iată o imagine separată a „dizidenţilor” din Banat, un ins îmbrăţişat fără discernămînt de către oficialitatea intelectuală a Germaniei-mumă, cum aveau să fie şi aceia.

Dar vreau să mă opresc ceva mai mult asupra sus-numitului Dieter Roth (n. 1936). Înalt, chipeş, amabil, glumeţ, manierat, acesta era şi el, cum spuneam, redactor la „Neuer Weg”, dar curînd după absolvire avea să treacă pe funcţia de redactor, chiar de şef de secţie, cred, la editura (pentru minorităţi) „Neue Literatur” unde i-a păstorit părinteşte tocmai pe viitorii noştri „dizidenţi” atît de proslăviţi astăzi. Nu scria mult, dar scria bine (ceva poezie, eseu) şi ajunsese întrucîtva cunoscut de intelectualii bucureşteni. Cînd, după 1978, a emigrat, a lucrat scurtă vreme la două biblioteci dintre cele mai de frunte ale Germaniei (Mannheim şi mai ales Marbach, arhiva naţională a RFG), dar curînd a fost invitat să preia funcţia de şef al secţiei culturale la „Rhein-Neckar Zeitung” din Heidelberg, probabil ziarul cel mai substanţial al Germaniei de Sud-Vest (Baden-Württemberg). Acolo a scris mai cu seamă critică literară, iar acum, după pensionare, a scos un volum pe cît de masiv, pe atît de interesant Der mude Lord (Lordul obosit; 483 de pagini). Titlul neaşteptat îi provine de la o poreclă (ironică, dar mai ales insidioasă) pe care i-o dăduse autorului pe atunci foarte tînăr, unul din superiorii săi de la „Neuer Weg” (să nu uităm că ziarul era, printre altele, şi organul echivalent al „Scînteii” pentru cititorul de limbă germană).

Cartea e subintitulată „roman”. Noi i-am spune „roman ŕ clé” (roman cu cheie), întrucît e vorba de un volum de amintiri de facultate şi de tinereţe, în care personajele, cu numele foarte uşor modificate, sunt extrem de uşor de recunoscut (în marea lor majoritate) de cei care au trăit în acea perioadă, cum aş fi fost eu însumi. Cartea acoperă mai ales perioada 1956-1978 şi e scrisă într-o germană frumoasă, impecabilă, cu o afectare nostalgică a stilului romantic german. (Recunosc cel mai limpede ascendenţa  marelui romancier Jean Paul Richter.) Diversele capitole sunt punctate de noua „caprichos” (în sensul pictorului Francisco Goya, spaniol, sigur, dar tot romantic), care trec de la naraţiunea realistă la modul fantastic-ludic. Ultimul din acestea (al nouălea) este o profund amuzantă satiră unei cîştigătoare recente a premiului Nobel, compusă în acel registru comic care ştie să-i dea de gîndit cititorului. Tăria „romanului” constă din galeria enormă de portrete şi de întîmplări care constituie o adevărată frescă a vieţii de toate zilele sub comunism şi a modalităţilor de supravieţuire ale integrităţii şi ale sănătăţii mentale. Aş sugera insistent traducerea în română a acestei cărţi (eventual chiar cu note explicative).

Pînă una-alta (şi cum ştiu că sfaturile sau îndemnurile mele sunt urmate extrem de rar) vreau să sper totuşi ca am sugerat în treacat cititorului (şi am reamintit diverselor hebdomadare bucureştene) cîte ceva din bogăţia înfloritoare a literaturii de limbă germană din Romania, cel puţin din cea a ultimelor decenii pre-comuniste.

 

Bethesda, MD octombrie 2013

 

Revista indexata EBSCO