Dec 23, 2013

Posted by in EDITORIAL

Ioan Holban – Poezia lui Valeriu Matei

ioan-holbanPrimele poeme ale lui Valeriu Matei, reunite sub titlul Stea peste mare (1976-1978), cu ecouri labişiene sînt ale luptei, stau sub semnul stării de urgenţă, cînd fiinţa pendu­lează între zborul şoimului „în zenitul lumii” şi strivirea în „Siberia de zgură”. Tînărul poet răzvrătit şi oamenii lumii sale sînt ca nişte „păsări rănite”, rătăcind în pustia unei nopţi a înstrăinării: plecînd de aici, poezia lui Valeriu Matei este una a exilului interior, al fiinţei în lăuntrul său şi al oamenilor în interiorul unei ţări cu sîrmă ghimpată: „La marginea uitării, muţeniei sortit,/ mi-i zborul fără ceruri şi logosu-i ciuntit,/ exilu-i pretutindeni şi jugu-i tot mai greu…”, scrie poetul în 1977, în nişte amarnice Cîntece la început de drum. Jugul exilului e potrivit pe grumazul naţiei de heralzii negurii care deschid drumul spre Siberia de zgură unde se năruie zariştile de lumină: iată portretul poetului la tinereţe: „pămîntul nopţii/ tremură sub stele/ ca un lăstun rănit de-atîta zbor,/ în miezul lui/ transpar zvîcniri rebele,/ largi zarişti de lumină/ erup spre cer şi mor/ născuţi/ sub sărutul crucii/ celor patru orizonturi,/ într-un spa­ţiu uitat/ de Dumnezeu şi de speranţe,/ am fost hăcuiţi de săbiile în­tunericului,/ goniţi pe drumuri fără de capăt/ cu rănile pieptului des­făcute/ furiei crivăţului…/ reveniţi din moarte,/ ca pomii după îngheţul/ unei cumplite ierni,/ purtăm în suflet/ lumina acestei lumi –/ copii ai timpului fără de timp/ veniţi să dea glas durerii ascunse/ nu cunosc temniţă mai neagră –/ noapte a bucuriei laşe,/ bucurie a celor ce-şi înveşmîntează pruncii/ cu sîrmă ghimpată în loc de faşe,/ neguri prin care nu poţi desluşi/ surîsul fricii de neţărmurita durere –/ noapte a celor fără de nume,/ noapte a celor fără de vrere,/ spaţiu fardat, gata de pus pe dric,/ locul unde nu se întîmplă nimic/ înstrăinată de rod,/ cutremurată de vise/ insula ruptă de ţărmuri/ poartă catargul stelelor moarte,/ orbit de-atîta văz, înaripat de prea multă cădere,/ îi contemplu zborul fără de ţintă,/ goana ce ne îngăduie bucuria de-a fi/ şi arcul de flăcări întins spre orizont –/ crîncen leagăn al mor­ţii/ mesagerii nopţii ne-au răpit/ amintirile şi timpul viselor/ înălţînd peste zări/ flamuri de sînge,/ ei au plodit peste tot/ păianjenii dogmelor,/ pogorînd însîngeratul amurg/ peste seninul privirilor,/ ei, negrii mesageri,/ călărind fiarele turbate-ale îngheţului” (Povara nopţii).

Lumea surpată în întunericul înghe­ţat al exilului interior este una „turbată” de dogme, o insulă ruptă de ţărmuri, un spaţiu uitat de Dumnezeu şi speranţe, unde oamenii timpului fără de timp îşi înveşmîntă copiii în sîrmă ghimpată, în lagărul păzit de colonei „colerici”, de comisari şi scribi laşi; în negura densă, chiar şi simbolurile naţionale ale unei resurecţii mereu improbabile – biserica neamului, codrul, marea – se sting într-un lamento pe malul rîului interzis: „În orăşelul de pe malul Prutului/ casele-au plesnit de-a curmezişul/   ca cireşile după ploaie./ Pe caldarîmul vechi/ paşii în noapte au ecou/ de picătură chinezească/ atunci cînd condamnatul/ e pe sfîrşite./ Nici o lumină. Nici o speranţă./ Doar umbrele străjerilor/ pe malurile rîului interzis” (Doar umbrele). Valeriu Matei nu descrie infernul, ci îl rost(ui)eşte în versuri aspre, avînd sonorităţi­le stîncii lovite de stîncă, ale fierului lovit pe fier: acesta e rea­lul. Dar poezia? Ea e a unui dincolo unde se întrevăd zorii fragili ai reînvierii unui neam care a uitat de sine, ai reconstrucţiei din „visu­rile străbunilor crucificaţi”; iar figurile tutelare ale departelui speranţei sînt Ovidiu, ca un simbol al exilului, dar şi al nostalgiei Sudului şi Prometeu, ca un simbol al răzvrătirii, în sfîrşit, vîscul, un semn poetic peste tot prezent în lirica lui Valeriu Matei, la toate vîrstele sale. Simbolistica vîscului, însă, aşa cum se structurează în poezia lui Valeriu Matei e una originală, nu răspunde deloc înţelesuri­lor pe care le are, în tradiţiile mito-poetice explorate de, să spunem, Plinius cel Bătrîn şi James Frazer, Vergilius şi Vasile Lovinescu; creanga de aur, avînd semnificaţia vieţii, mai puternică decît moartea, a luminii care biruie puterea întunericului, în lirica lui Valeriu Matei, se circumscrie aceluiaşi univers îngheţat al lagărului; poetul scrie despre ceaţa toamnei care acoperă, asemeni vîscului, cărările speranţei (Sonet), despre vîscul dens al  cîmpului de ceară, purtînd povara „redescoperitelor tristeţi” (Negare si regrete), despre bezna de vîsc a adevărurilor ciuntite (Nedreptăţitele perechi) ori despre chingile de somn ale vîscului (De n-aţi fi învăţat): lumina crengii de aur se stinge, şi ea, în singurătatea, neliniştile şi tristeţile unui alt Ovidiu: „singur… marcat de atîtea nelinişti/ şi marea-i nemişcătoare /aş vrea să repet în tăcere/ rolurile jucate/ de cei pe care i-am întîlnit,/ să developez/ în luminile amurgului/ măştile grave-ale atîtor feţe/ dar ele se schimbă/ la fiece răsărit/ şi jocul străin/ în care-am intrat, reîncepe,/ de fiece dată/ la finele lui/ sunt tot mai singur/şi marea-şi întinde spre mine/ braţele-i sfîşiate/ ţărmurile dis­par în ceaţă/ şi clipele – într-un timp făr’ de timp,/ numai picurii reci pe catarge/ ne mai leagă de lumea din jur/ vikingi bolnavi de tristeţea mării –/ suntem colindaţi de neguri şi de dor de ducă,/ mînaţi în larguri de nostalgia sudului” (Clipe).

Cînd, în 1979, scrie poeme sub titlul Sentimentul trezirii, părea că ecuaţia existenţială din care a crescut poezia de început a lui Valeriu Matei îşi va fi găsit rezolvarea; nu numai că noua carte nu elimină nimic şi zariştile de lumină nu se arată încă, dar textele din Sentimentul trezirii adaugă întunericului încre­menit al Siberiei de zgură noi ziduri de tăcere, de gheaţă şi frică: Valeriu Matei desenează întunericul, îl (re)compune din blocuri de sens: în logica poeziei, adică, exprimă inexprimabilul. Decorul şi fi­gura poetului primesc aici tuşe expresioniste: semnele sunt ucise, za­rea e frîntă, nopţile sunt ca smoala oglinzilor cu o lumină lividă, zeul înlănţuit al primelor poeme e, acum, o pasăre în laţ, timpul fă­ră noimă se surpă în durerile tăcute, iar simbolurile dominante ale discursului liric sunt calul psihopomp şi lebăda neagră: „în oglinda izvorului apare/ umbra luminoasă a unicornului/ şi clipa e plină de visuri/ ca ramul de cireş de floarea/ albă şi pură/ în oglinda rîului apare/ umbra calului alb/ şi clipa musteşte/ de freamătul dragostei/ în oglinda lacului apare/ imaginea calului murg/ prevestitoare/ de drumu­ri lungi şi zbuciumate/ în umbra înserării apare/ imaginea calului negru şi pămîntul/ se deschide ameninţător/ ca o gură de balaur nesăţios/ cineva pune coroană de brad/ peste ţărîna umedă/ a unui mormînt” (Imagini). Calul, se ştie e, mai ales, un animal solar şi htonian, prezent în multe rituri ale fertilităţii şi fecundităţii; ca şi în cazul vîscului, în lirica lui Valeriu Matei, calul e, mai degrabă, cel care veghează ţărîna umedă de pe un mormînt; în acest fel, simbolul calului se alătură celui al vîscului, cu înţelesuri „întoarse”, pentru a de­semna, în fond, (pe)trecerea fiinţai pe tărîmul morţii şi al întuneri­cului îngheţat. Această semnificaţie acordată simbolului se întîlneşte, de exemplu, cu aceea a unui bocet din Mehedinţi, pe care îl culege Romulus Vulcănescu în Mitologie română; îl citez aici nu doar pentru farmecul arhaicităţii sale, ci şi pentru înţelesurile pe care le poate adăuga poemului lui Valeriu Matei; „Scoală,/ Ioane,/ scoală,/ vezi ci­ne-a venit/ în bătătura ta./ A tăbărît/ un cal mohorît,/ negru şi urît,/ cu coama cănită,/ cu cinga cernită./ Să iei sama bine,/ el cîn’o pleca/ pe cine-o lua./ Pe tine te ia/ şi te va duce/ La cîmpu cu joc,/ c-acolo mai sunt/ locuri arătătoare,/ flori sămănătoare,/ flori de busuioc/ cu dor şi cu foc”.

În logica internă a liricii lui Vale­riu Matei, poemele din Sentimentul trezirii se structurează în jurul nucleului dramatic desemnat de „chingile” vîscului şi de calul negru, dar şi de lebedele negre care se asociază aceleiaşi teme a pierderii, a trecerii sufletelor spre nefiinţă: „Amurgul sîngerează pe frunza de brădet/ şi vîntul fără noimă destramă vechi drapele,/ trec lebedele negre încet, tot mai încet/ şi-n urmă ape limpezi se-nvolbură-n inele./ Din umbră şi din zgură ele revin mereu,/ renasc din doruri frînte şi-adîncă nostalgie,/ din zariştea cernită-a părerilor de rău,/ din presimţirea tristă a clipei ce-o să vie./ Un ev întreg de patimi se scaldă-n ochii lor,/ sunt vestitorii nopţii trimişi de Nefiinţă/ ce ne privesc în faţă şi, neîncrezător,/ aştern văl de uitare pe-un hău de suferinţă./ Balsamul roşietic de lună muribundă/ le dă sclipirea rară a toamnei în desfrîu/ şi-adîncul le aruncă în jur înceată undă/ şi-mpărăţia stinsă a florilor de rîu./ Din sumbrele imperii vin vînătorii ceţii/ cu arme moştenite de dincolo de soarte/ şi scaldă-n sînge cerul senin al dimineţii/ cînd unda morţii trece în iureş prin nemoarte./ Lovit de forţa oarbă azi sîngerez sub scut/ povara crucii prinde contur pe răni deschise,/ destin e libertatea în care am crezut,/ real e doar pustiul ce bîntuie prin vise. Pe malurile Lethei stau luntrile pustii,/ lopeţile sunt frînte şi nici un vad nu este/ şi doar prezen­tul sumbru-a răsfrînt la căpătîi/ noianul de-amintiri peste a durerii zestre./ Ciorchine constelate sclipesc multicolor –/ sunt semnul împăcă­rii ivit într-un pustiu,/ trec lebedele negre, şi-n urma lor/ celest transpare rîul pe prundul rubiniu” (Lebedele negre). Cum se vede, şi acest simbol se asociază, în constelaţia „neagră” din lirica lui Vale­riu Matei, rîului Lethe, luntraşului care duce sufletele spre lumea lui Hades. Miezul, „gaura neagră” a constelaţiei lirice e copilăria; în Sentimentul trezirii, ca şi, mai târziu, în Stîlpul de foc, Somn de lup ori în Orfeu si singurătatea, Valeriu Matei scrie cîteva poeme în care unii au văzut evocarea, oricît de tristă, a satului natal. Numai că Valeriu Matei nu evocă, nu recheamă, cu vorba lui Gala Galaction, nu-şi aminteşte pentru a-i sălta inima de bucurie, cum se întîmplă, într-un alt registru literar, la Spiridon Vangheli ori Ion Creangă; poetul n-a avut o vîrstă de aur, n-a avut timp pentru ea întrucît s-a născut în vîrsta de fier, de-o seamă cu „stelele ce pier” şi cu „iarba arsă”, între nori negri, cu furtună şi grindină, cu Siberia trimiţîndu-şi popoarele dispărute, visele nostalgice, tristeţea, viscolul şi ur­letul lupilor; toată copilăria celui care s-a născut în vîrsta de fier – iar întoarcerea, „l’éternel retour” nu poate fi decît acolo – se află în poemul Clopotele: „Să plîngem şi să-ngenunchem umil,/ altarele-s lipsite de lumină;/ în satul unde-am fost cîndva copil/ plîng clopotele arse de rugină/ şi geme vîntul printre zidari goale,/ şi bate ploaia descojind pereţii/ bisericii pierdute lîngă poale/ de deal, pe unde trec drumeţii/ spre vechiul cimitir, pe unde-şi poartă/ străbunii lu­mina lor, adevărata,/ unde sub crucea mică lîngă poartă/ îşi doarme somnul de iertare tata./ Pe vatra satului, în case scunde,/ bătrîne lăcrimează la ferestre/ că sfinţii au plecat spre nu ştiu unde/ şi în lăcaş lumină nu mai este,/ şi adeseori cutremurele surpă/ din temelie ziduri de jertfire,/ nebotezaţii prunci abia mai suflă/ şi lumea-i vă­duvită de iubire./ Plîng clopotele arse de rugină/ în satul unde-am fost cîndva copil,/ altarele-s lipsite de lumină,/ să plîngem şi să-ngenunchem umil”.

Din tristeţea fără margini a copilu­lui născut într-un sat în care „plîng clopotele” arse de rugină, iar rugăciunea sa trece în altare lipsite de lumină, se ivesc Elegiile fiului risipitor: Rilke şi pilda din Noul Testament? Poemele din acest volum al lui Valeriu Matei glisează în metafizic, în interogaţia activă adresată lumii şi sinelui, în orizontul filosofiei („cine sunt? de ce sunt atît de departe/ tainele vieţii şi ale morţii? sunt liberi cei/ ce se-nchină trecutului ziua şi noaptea?/ vom şti să fim pămîntul/ pe care va creşte iarba de mîine?” – Întîia elegie). Prizonier al ne­liniştii, cum îşi spune, poetul scrie, uneori, într-o discursivitate puţin controlată, despre nemargine şi poziţia fiinţei în lume, despre parabola orbilor, amintind de literatura lui Nichita Danilov şi despre pasărea cu clonţ de rubin a lui Labiş, despre aripile de plumb ale lui Bacovia şi „orbii umili” ai lui Homer, într-un peisaj de sfîrşit de lume, fără vise, fără dorinţe, rătăcind prin pustia dinlăuntru, vîndut pentru treizeci de arginţi, un alt Cain după izgonirea din Eden: „zi de zi am străbătut cîmpiile toride,/ mi-am sfîşiat carnea prin spinii mărăcinilor,/ am stropit cu sînge/ pulberea drumurilor şi bruma colinelor”, scrie Valeriu Matei în A doua elegie. Ca în toată poezia sa, Valeriu Matei (re)scrie în Elegiile fiului risipitor povestea rătăcirii prin pustie, cu speranţa mereu înşelată a redobîndirii vieţii de dinainte, pe care o identifică în enigma nedesluşită a bolţii înstelate, într-un spaţiu/timp ce pare al Apocalipsei expre­sioniştilor; dar fiinţa din poezia lui Valeriu Matei nu e cea care aş­teaptă sfîrşitul, ci aceea de după final, e lupul hăituit pe cîmpia cu mărăcini, e Cain în aşteptarea celei de-a doua veniri a Mîntuitorului, după ce va fi luat aminte la înţelesurile logosului trimis de El să-i treacă pragul: „nu mă mai uit doar la ceea ce-mi încîntă privirea,/ mă uit în inima mea întristată, dar plină de adevăr,/ fiindcă mi-ai dat/ arma ta cea mai puternică – logosul/ el îmi trece pragul şi are/ curcu­beul tronului tău, iluminînd/ casa unde sunt străin/ şi readuce imagi­nea ta fără de seamăn/ tăinuită în apele adînci ale memoriei” (A opta elegie).

Din neliniştile Elegiilor fiului ri­sipitor s-au născut două cărţi de trecere; Aniversarea cuvintelor şi Moartea lui Zenon. Cartea din 1980 e a întoarcerii la „furtuna din sînge” a primelor poeme, într-un model labişian, tutelat acum de Icar; poetul poartă, din nou, povara durerilor „timpului meu”, scrie elegii în ţara de sîrmă ghimpată, într-o lume pustiită,  între Scylla, şi Charybda altui Odiseu, sfîşiat între infernul de aici, din real şi cel de dincolo, din poezia scribilor laşi; textele adoptă tonalitatea pamfle­tului („săpăm trecutul ca pe un lan de cartofi/ să hrănim regimul cu descoperiri inventate,/ barbarii grohăind în postură de grofi/  să-şi laude capetele lor pătrate;/ Doamne, şi ei vin, şi tot vin, mereu vin/ cu drum de fier, prin aer, pe sub pămînt/ şi poartă cu ei zidul de la Berlin,/ între o vodcă şi alta o ţin într-un cînt” – Arheologie), dar, iată, primesc şi şoapta unui poem de dragoste antologic; „pletele tale miros a flori de salcîm/ şi îngerii roiesc în jurul tău/ ca albinele însetate de polen/ ai o coroană scînteietoare/ din îngeri de pază/ şi eu am norocul şi darul/ de-a fi singurul care o vede/ tocmai de-aceea/ nu mă pot apropia de tine/ de teamă să nu-ţi sperii îngerii,/ să nu gonesc cu dragostea-mi nestăvilită/ ultimele zile ale primăverii/ ascunse-n mireasma salcîmilor” (Mireasmă). Dacă în Aniversarea cuvintelor poetul părea să facă drumul înapoi, spre răzvrătitul cu furtună în sînge din primele cărţi, în Moartea lui Zenon pare a face un pas către altceva, către o Grecie imaginară, aparent spaţiu securizant, poartă de ieşire din ţara de sîrmă ghimpată. Nostalgia Sudului, e adevărat, traversează toată poezia lui Valeriu Matei, încă de la primele volume; găseşte mereu hărăzitul drum spre „mirificul Olimp”, recheamă, nu doar în metafore, episoadele „eroice” ale războiului troian şi ale lup­tei de la Marathon, cu trimiteri explicite, în felul lui Eminescu din Epigonii, la prezentul laşilor, la Iuda, cu arginţii şi sărutul său, şi la cupa socratică; numai că, scrie poetul, zeii Olimpului s-au întîlnit cu „vecinul Tamerlan”, iar păsările care alunecă spre Sud sînt oarbe; Sudul a murit pentru a se naşte Hiperboreea: „solemnă şi încă­runţită, cu Homer şi Pitagora la căpătîi,/ în anul 476 antichitatea îşi murea moartea dintîi,/ gura-i de bronz era verde de-atîtea vorbe,/ ochii egeic de-albaştri se destrămau ca un fum,/ pergamentele erau tic­site de barbari în tolbe,/ coloanele dărîmate se rostogoleau pe drum/ şi noi ne năşteam din această moarte/ ca o mişcare a sevelor spre rădă­cini/ trunchiurile-şi măguleau surcelele cu şoapte,/ noile temple-şi adunau sacerdoţii de prin mărăcini,/ murind, antichitatea ne zămislea pîn’la glezne/ scăldîndu-ne-n apele marilor bezne,/ evul mediu confuz şi tîrziu la venire,/ ne ţinea în genunchi/ cu privirea în ceaţă şi capul pe trunchi/ în timp ce războaiele se consumau coclite/ de sute de ani lîngă ieslea de vite,/ unde noi ne năşteam morţi ca un mit/ fără de magi şi stele vestitoare/ purtînd pe gene culorile renaşterii scînteietoare/ eram verticali şi neprefăcuţi, în sfîrşit” (Timp-netimp şi cădere). N-ar fi prima dată cînd poezia lui Valeriu Matei dinamitează nişte mituri sau doar idei primite; a făcut-o, cum s-a văzut, cu sim­boluri dense, fixate într-o structură a arhetipurilor. Totuşi, tentativa noii răzvrătiri se stinge în Moartea lui Zenon într-un discurs poe­tic despre Elada înţeleaptă, despre aporiile lui Zenon şi despre Empedocle, cu imaginea aedului care scrie cu dalta poemele „in inima muntelui”, în diatribe la adresa aceluiaşi Iuda, a scribilor laşi, în visul lui Dedal, aproape o odă; „Dedal – maestru al zborului/ renăscut din cădere,/ partea de dor a sufletului/ şi-a zidit-o în piatra inimii me­le/ şi de-atunci în vise e doar înălţare/ şi durere de aripi frînte,/dar şi în umbră mi-e soare,/ şi-n disperare-s avînturi neînfrînte,/ mai pot urca, mai pot cădea,/ mi-i zboru-ngemănat cu focul/ propriei arde­ri… se vedea/ în zare muntele şi locul/ unde cuprinzi nemărginirea/ de-azur înalt cu linişti caste,/ eternul aisberg prins de ceruri/ cu firul lacrimilor noastre” (Setea de zbor).

Stîlpul de foc este cartea-pivot a poeziei lui Valeriu Matei care caută o trecere spre altă zonă lirică. Spre o aventură spirituală a ieşirii din timpul-netimpul căderii, care poate începe cu versurile „sub primul semn al zodiacului născut/ am învăţat de timpuriu căderea/ avînd numai cuvintele drept scut/ şi crezul că există Învierea”? Spre textualism prin despărţirea literei de cuvînt, a semnului de semn dintr-un poem precum Tristul cîntec al formelor, în care poetul scrie „se zbate lu­mina/ turnată cuvinte/ înnebunind pustiul/ dintre litere,/ ce-ar fi să despart/ cu o mînă sigură/ semnul de semn,/ trupul literei/ de tru­pul cuvîntului”?. Trecerea e, iată, spre Somn de lup, unde Valeriu Ma­tei ajunge la o poezie în orizontul mitologiei, al arhetipului, aşa cum l-a definit Mircea Eliade în De la Zamolxis la Genghis-Han; „În perspectiva mitologică a istoriei – scrie Eliade, iar poetul îi fixează cuvintele în chip de motto al cărţii – s-ar putea spune că acest popor s-a născut sub semnul Lupului, adică predestinat războaielor, invaziilor şi emigrărilor”. Aceasta e tema. Ca în toată literatura lui Valeriu Matei, cartea se deschide, însă, şi spre existenţa poetului; „Dintre cărţile de poeme pe care am îndrăznit a le da la iveală pînă astăzi, pentru a-mi îmblînzi singurătatea şi a-i da un sens resemnării, Somn de lup este cartea la care ţin cel mai mult. Şi nu doar pentru că ai­ci sunt cîteva poeme – Ritual, Somn de lup, Tînăr aed sau Prima zi a înfrîngerii – de care nu mi-i ruşine; e şi altceva la mijloc – scrie­rea acestei cărţi m-a ajutat să înfrunt una dintre cele mai triste pe­rioade a vieţii mele – pustiul singurătăţii şi al disperării de la fosta mănăstire Noul Ierusalim, unde am ajuns la finele anului 1983”. Somn de lup valorizează, aşadar, o temă şi existenţa poetului însuşi; cariea din 1990 este o saga a fiinţei şi, deopotrivă, a neamului, (re) povestită prin două dintre simbolurile lor totemice; lupul şi cerbul. Mai întîi, lupul se regăseşte în istorie, la neamul care l-a purtat pe flamuri, lîngă regele a cărui sabie a fost „măiestrită” de însuşi Hefaistos şi al cărui destin s-a hărăzit în „hora astrelor” de pe mun­tele Kogaionon. Dar lupul nu e doar un semn pentru că, iată, în jurul acestui simbol cu o mare forţă de sugestie se structurează toate în­ţelesurile adînci ale poeziei lui Valeriu Matei; simbolul apare în majoritatea ipostazelor din sistemul mito-poetic românesc. Astfel, lupii sînt tineri şi cereşti; „de ce au fost să ne iasă înainte/ crivăţul de-a călare pe tundră,/ tundra de-a călare pe arcul/ aurorei boreale, de ce au fost/ să ne iasă în cale,/ Doamne,/ cînd eram lupi tineri şi cereşti/ dincolo de piatră şi de frunză,/ cînd mai eram încă dincolo/ de plînsul înăbuşit al/ părinţilor noştri” (Întrebare fără de sfîrşit).

Lupul, se ştie, comportă două feţe în simbolismul universal şi în cel românesc, în special; e satanic şi feroce, dar poate fi şi benefic, luminos. Lupul ceresc, benefic din poezia lui Valeriu Matei aminteşte de un plin de farmec, puţin cunos­cut, eseu al lui G. Coşbuc, Gura lupului: „Prezenţa masivă a numelui Lupu sau derivatelor sale Lupaşcu, Lupan, Lupei, Lupuşor, Pascu, Păşcan etc. în onomastica tradiţională românească – scrie poetul din  alt veac – se explică prin schimbarea numelui adevărat (calendaristic) al copilului cu cel al animalului care e spaima duhurilor rele, ale întunericului, care umblă prin lume ca nori întunecoşi cu forme fantasti­ce de stafii şi zmei şi cîte alte arătări de spaimă”. Valeriu Matei trimite un semn poetic foarte semnificativ către ritualul şamanic în care protagonistul liric, identificat în simbolul lupului tînăr, ce­resc,  (îşi) îmbracă, din nou, pielea pentru a se lupta cu bătrînii lupi, înfăţişările pustiei, ale tundrei; „Va trebui curînd să-mbraci şi tu/ pielea de lup şi să ieşi noaptea-n cîmp/ să fii hăitaşul umbrelor şi-al lumii/ şi ţinta vechilor heralzi/ descinşi din întuneric./ şi ţinta vechilor heralzi/ deschişi din întuneric. Stele cad./ Şi cade umbra flamurii pe-altar,/ La ora asta vin bătrînii lupi,/ vin să dea cea din urmă luptă/ acelui tînăr ce-a îmbrăcat/ pielea de lup şi iese noaptea-n cîmp./ Supremă încercare-i lupta lor/ pentru acel ce-a hotărît să fie/ hăitaşul umbrelor şi-al lumii/ şi ţinta vechilor heralzi/ pe care ei, de-atîtea ori,/ în anii tinere­ţii lor,/ i-au pus să-ngenuncheze/ sub spadă…/ Cînd vor cădea ră­puşi de mîna ta/ bătrînii lupi, reînviaţi din noaptea/ cu stele-n pierdere,/ vei rămînea/ învingător şi singur lîngă altar/ cu umbrele şi luna deasupra/ şi tropotul de cal vestind/ apropierea vechilor heralzi” (Ritual). În sfîrşit, în lupul singuratic „murmură durerea străbună” pentru că în el fiinţează cei vechi, matricea, Dacia Felix şi oamenii „ca seminţele unui ciorchine originar”; într-o altă ordine, şi acest simbol intră în deriziune, se surpă în timpul-netimpul căderii, în grila neagră a poeziei lui Valeriu Matei; e lupul de du­pă gratii, în menajeria circului de azi; „Mi s-a revelat şi taina marii menajerii –/ gratiile nu pot fi un hotar/ între viaţă şi moar­te./ Deja nu mai am nici un rost/ în oraşul imens,/ nu este al meu, nu sunt al lui./ Am fost tîrît aici/ legat de turela unui tanc,/ de­şi se ştie că nu am valoare strategică./ Am fost pus după gratii/ ca un element decorativ./ De sărbători sunt un simbol/ al creşterii prieteniei/ între spiritul liber, sălbatic/ şi realizările în arta dresajului./ Mi se aruncă, printre gratii,/ vorbe dulci, acadele şi oase sărate./ De cele mai multe ori, însă,/ sunt mîngîiat cu biciul./ Îndeosebi atunci/ cînd îmi arăt colţii şi sperii/ oamenii domes­ticiţi cu lejeritate/ ori îi irit pe maeştrii dresajului./ Mă auzi­ţi cum urlu?.. De ce urlu? De aia!../ Dar, mai ales, mi-e dor, cînd luna e plină,/ de cîntecul din frunză!” (Lup la menajerie).

Cerbul simbolizează lumina, re­naşterea e mesagerul lumii de sus pentru că, în credinţa oamenilor, coarnele sale identifică razele soarelui şi crengile înverzite ale copacilor; nu e altfel în poezia lui Valeriu Matei, care îşi trage seva din fondul arhetipal al culturii noastre: e cerbul cu coarnele în lumină, vestitorul lumii cereşti („singur prin păduri în noapte/ aşteptam ca din departe/ cerbul runcului să vină/ cu coarnele în lumină/ să desprindă dintre ramuri/ ale cerurilor flamuri/ cu mari stele vii sau stinse/ din haosul orb prelinse” – Flamurile cerului) şi cer­bul cu pomul vieţii în coarne: „În spatele valului nu era decît cerul / sprijinit de un turn izolat,/ aici am auzit povestea cu cerbul/ ca­re poartă în coarne/ pomul vieţii neîntinat”, scrie Valeriu Matei în poemul Valul lui Traian. Fondul arhetipal este, cum se vede, determinant în poezia lui Valeriu Matei; îi susţine viziunea poetică, îi asigură tematica construcţiei lirice şi, nu în ultimul rînd, îl salvează, în cornul zării, din universul de plastic al oraşului. În Dimineţile marelui oraş (2003), tema dominantă nu e una expresionistă (nu e oraşul cimitir, tentacular, malefic); oraşul lui Valeriu Matei e al frunzelor, păsărilor, viselor nopţii, polenului de lună, „aleargă spre cîmpie” ca pentru a se izbăvi, iar această viziune se datorează, înainte de toate,forţei fondului arhetipal: ceea ce e definitiv, sa­cru, identitar nu poate fi anulat nici măcar de un sistem din plastic: „Se vînd azi floridin plastic în marele oraş,/ vitrinele înalte îşi strigă-n gol avutul –/ culori fluorescente, de-un farmec fad, trufaş/ forme în care moartea-şi plodeşte începutul./ Afişe roşii-gri vestesc la intersecţii:/ Flori vii nu sunt!… Natura, supusă de peltici,/ în­durerată poate de-atîtea insurecţii,/ tîrîndu-se pe-asfalturi s-a-ndepărtat de-aici./ Multicolor, alaiul din plastic urcă-n pieţe,/ măşti verzi, albastre, roşii privesc nepăsător/ la viaţa ce se zbate în mreje de tristeţe,/ la cerşetorii palizi din marele obor./ Infern de artificii pe vechile tarabe,/ aripi improvizate pe-un şoim sub cer de plastic,/ construcţii inventate în loc de pagini albe –/ istoriei să-i dea un sens subtil, elastic./ Citeşte şi repetă precum te-au în­văţat/ în şcolile absurde profesorii de plastic:/ natura-şi are-o mască a ei, neapărat,/ o mască pentru care sistemu-i inventat/ şi cumpără-ţi în grabă o lebădă din plastic/ s-alunece pe lacuri de vodcă şi amar/ cînd tu, pierdut, asculţi discursul cel bombastic/ ce-l spumegă-n tribune pelticii iar şi iar./ Ideile-s măreţe, din plastic rezistent/ şi idolii-s din plastic în mari mauzolee,/ regimul care-n clipa de azi e rezident/ din plastic e, spoit în curcubeie/ şi-i mîndru că-i impune naturii conţinutul,/ şi-i tare la culoarea din sîngele-i trufaş/ spre zări nemărginite îşi flutură avutul/ flori purpurii din plastic în marele oraş” (Flori moarte).

Tot ce a scris Valeriu Matei după Somn de lup se plasează în raport tensional cu structura de acolo, fie că, după cum se întîmplă în Orfeu şi singurătatea (2003), schim­bă semnele (în fiinţă e întuneric, în nefiinţă e scînteierea), valorifică, în sens eminescian, dicotomia dintre a privi şi a vedea, definindu-şi fiinţa între arşiţa Sudului şi suflarea de gheaţă a ursului-siberian, regăsindu-se într-un monolog al lui Ulise, strivit între stingerea în braţele mării şi întoarcerea într-o Ithaca asediată de laşităţi şi de hoardele roşii („e mai simplu să mori în braţele mă­rii/ apele reci să-ţi cuprindă încet/ trupul în chingile somnului ne­gru/ născut în frigul din peşti,/ în verdele-brun din alge,/ e mai uşor să te laşi înghiţit/ de ceţurile plumburii/ căutîndu-şi refugiu/ în adîncul stîncos al mării,/ decît să revii însingurat şi uitat,/ frustrat de conştiinţa păcatelor imaginare/ într-o Itacă asediată me­reu de obsesii,/ pradă laşităţii oarbe,/ mîngîiată patern de ochii străini,/ ar fi mai bine/ dar povestea are un alt final/ scris pe vîrful săgeţii” – Monologul lui Ulise), fie că se joacă într-o texistenţă barbiană între tîrgul balcanic şi burgul din munţi, ca în Grecia imaginară (2003): Ion Barbu tutelează această carte, dar tot nunta de regnuri pe „arcul din Carpaţi” rămîne alternativa la Fana­rul de acasă, despre care Valeriu Matei n-a încetat să scrie în iro­nie demolatoare şi sarcasm, în pamflet şi diatribă.

Ziliada (2008) e o radiografie crudă a veacului ce se naşte în haos, după Apocalipsă, într-o nouă Geneză care începe cu alungarea din Eden şi sfîrşeşte, în a şaptespre­zecea zi, în zorii lumii noi; şi peste toate, figura poetului răzvră­tit altădată, azi, crucificat; „o cruce vie trecînd prin marea culorilor/ ca un pom despuiat de fulgere,/ o cruce întrezărindu-se prin ceaţă/ ca o pasăre migratoare cu aripi rănite,/ o cruce de pămînt pes­te mormîntul gol/ sunt acum,/ în ziua cu visele crucificate” (Autoportret). Pomul despuiat de fulgere al lui Valeriu Matei dă rodul poeziei adevărate.

 

Revista indexata EBSCO