Dec 23, 2013

Posted by in EDITORIAL

Alexandru ZUB – Un istoric al modernității: Mihai D. Sturdza

alexandru zubAvînd a scrie un text, ocazional, despre un distins coleg de breaslă, Mihai D. Sturdza[1], coetaneu de altfel, am ezitat între formula obişnuită de laudatio şi o modalitate mai personală, inerent subiectivă, în care să primeze „întîlnirile” noastre, cîte au fost, de-a lungul anilor. Ambele ar putea fi utile, însă un amestec de tip ego-istoric (după formula propusă – odinioară – de un P. Nora) ar fi poate preferabil. Vom urma, momentan, ultima cale.

Dacă genealogia, incluzînd şi istoria socială a familiilor aristocrate, e domeniul său predilect de cercetare, implicînd o competenţă anume, problematica modernităţii româneşti, cu lunga ei suită de teme şi nuanţe, constituie încă o direcţie de studiu în palmaresul istoricului Mihai D. Sturdza. La această direcţie, cumva tangentă cu preocupările noastre, ne vom referi mai departe, fără intenţii exhaustive, fireşte. Este regretabil însă că nu ne putem baza, în acest excurs ocazional, pe nici o sistematizare existentă, la dispoziţia celui care ar dori să facă, istoriografic, un pas mai departe. Ca orice creaţie umană, îndeosebi pe tărîmul „umanioarelor”, ea pune în joc o multitudine de factori: însuşiri genetice, elemente de biografie personală şi de context socio-politic etc., toate alcătuind un complex imposibil de explorat pînă la capăt. Dacă istoricul deplin din epoca modernă trebuie să fie totodată editor de izvoare, monograf şi filosof, în sensul unei reflecţii sintetice asupra domeniului, ca în tipologia schiţată de Pârvan la începutul secolului trecut, se poate aprecia opera lui Mihai D. Sturdza ca răspunzînd deplin acestei scheme taxonomice.

Volumele sale de caracter genealogic, apărute în 1983 şi 2004, fac parte din instrumentarul meseriei, constituind exemple de erudiţie şi devotament profesional, apreciate ca atare în toată lumea. Răstimpul dintre ele, peste două decenii, măsoară cumva strădania depusă pentru realizarea lor, o muncă exemplară, încununată de succes[2].

Un istoric de vocaţie e tentat să se raporteze la multiple aspecte ale devenirii unei comunităţi sau a omenirii în ansamblu. Astfel s-a şi configurat în timpurile aurorale, limitîndu-şi treptat ambiţiile, pînă la formulele pozitiviste din secolul XIX şi de mai tîrziu. Restrîngerea ariei de investigaţii s-a făcut în beneficiul profesiei, una din cele mai anevoioase (Fustel de Coulanges), dar şi mai demne de stima semenilor din orice timp. Dacă spunem despre cărţi că au un destin, cu atît mai mult putem susţine despre un autor, fie acesta şi istoric, că denotă o atare dimensiune. Este cazul confratelui Mihai D. Sturdza, descendent dintr-o ilustră familie, una cu rol proeminent, în arealul românesc, din ultima jumătate de mileniu[3]. Un asemenea context obligă pe oricine, constituindu-se cumva în destin, unul de cărturar şi de om al cetăţii, cu o memorie activă şi creatoare.

Mihai D. Sturdza s-a născut la 17 septembrie 1934, ca strănepot al domnitorului omonim din epoca regulamentară, şi-a făcut studiile la Bucureşti, unde a absolvit istoria, în 1960, după ce trecuse şi prin închisorile regimului comunist. În 1963, a plecat cu totul din ţară, profitînd anume de mica liberalizare ce se profila, ajutat însă şi din exterior. A studiat apoi ştiinţele politice, la Paris, unde a funcţionat la Ministerul de Externe, fiind o vreme chiar interpret al preşedinţilor Charles de Gaulle şi Valéry Giscard d’Estaing. Era, acolo, un mediu salutar pentru om şi stimulativ pentru istoric. Înclinat spre o cunoaştere cît mai exactă a trecutului, s-a ocupat intens de genealogie, ca şi alţi istorici români, între care Matei Cazacu, Dan Cernovodeanu, Neagu Djuvara, Petre Ş. Năsturel, nume semnificative pentru exilul românesc şi totodată pentru istoriografia noastră. Grandes familles de Grčce, d’Albanie et de Constantinople. Dictionnaire historique et généalogique (Paris, 1983) şi Enciclopedie istorică, biografică şi genealogică a familiilor boiereşti din Moldova şi Ţara Românească (Bucureşti, 2004) sînt marile lucrări elaborate de Mihai D. Sturdza în sfertul de secol petrecut în metropola franceză, timp în care s-a ocupat şi de alte domenii, îndeosebi de fenomenul modernizării româneşti şi de „concertul european”. În toate, el s-a bazat pe fonduri de arhivă mai greu accesibile, de care s-a folosit pentru a pune în lumină aspecte noi sau mai puţin antamate de istorici. Rusia şi dezunirea Principatelor Române (studiu tipărit în Cahiers du Monde Russe et soviétique, 1971), Junimea – societate secretă, publicat în revista Ethos (I, 1973) şi Misterele Bucureştiului, apărut abia peste două decenii în Revue des Etudes Roumaines (Paris/Iaşi, 1993), sînt teme semnificative pentru acest tip de anchetă istoriografică, teme al căror interes nu s-a stins încă[4]. Actualitatea lor, decurgînd din unele „permanenţe” ale istoriei, rămîne dincolo de „modele” profesiei sau de capricii personale, posibile şi în discursul istoric.

Dintre istoricii români aflaţi în exil, unii s-au ocupat cu destul folos de legăturile cu Rusia imperială sau cu Rusia Sovietică, analizînd aspecte noi sau mai puţin cunoscute. Matei Cazacu, G. Ciorănescu, Neagu Djuvara, Radu Florescu, Vlad Georgescu, Ştefan Lemny, Mihai D. Sturdza, ultimul (last but not least) fiind şi cel care a adus contribuţiile cele mai solide în acest domeniu.

Studiile de specialitate, amintirile de familie şi experienţa diplomatică de care a beneficiat un bun număr de ani i-au înlesnit identificarea unor teme de larg interes pentru istoriografie, ca şi pentru cultura politică în ansamblu. Contribuţiile publicate în Cahiers du Monde Russe, Ethos, Revue des Etudes Roumaines, Südostforschungen etc. denotă preocupări constante şi sistematice legate de statutul românilor în lumea modernă, explorat în punctele lui nodale, ca şi în aspecte particulare, scoase la iveală de hazardul arhivalic. Pe cele mai semnificative le-a reunit, după întoarcerea în ţară, într-un preţios volum de studii şi eseuri, în care „frica de Rusia şi dragostea de Franţa” apar ca o constantă a istoriei românilor din epoca modernă pînă în zilele noastre, adică pînă în 2006, data editării volumului[5].

Ţările române, plasate la o răspîntie geopolitică şi expuse mereu la presiuni divergente, formează, cum s-a spus, „un spaţiu intermediar, amortizînd şocurile, între giganţii vecini: Austria, Rusia şi Turcia. De aceea ele n-au putut fi reunite într-unul şi acelaşi stat suveran decît vreme de cîteva decenii în secolul al XX-lea”[6]. Acel între din titlul primei cărţi denotă o viziune aporetică, paradoxală, referitoare la situaţia românilor, siliţi mereu, de-a lungul timpului, să se apere de presiuni geopolitice şi să caute o salvare „imposibilă”. Un subtil analist invoca mai demult acel paradox spaţial, considerîndu-l sursă a multor aporii carpato-danubiene[7]. Studiul despre Rusia şi dezunirea Principatelor, reprodus şi în volumul tematic de la „Roza Vînturilor”, pune în lumină, după cum s-a şi spus, „un strălucit istoric din exil, aplicat asupra unor subiecte explozive[8]. La relaţia mereu tensionată şi adesea deschis conflictuală cu Rusia se adăuga problematica masoneriei, exemplificată prin cazul Junimii, descris cu minuţie în studiul din revista Ethos, studiu în care faimoasa grupare de la Iaşi ni se dezvăluie ca o construcţie cu finalitate ocultă, depăşind anume zona culturii[9].

Marile teme din volumul scos în anul 2006 sînt reluate – oportună obsesie profesională – în volumul de curînd apărut la Editura Compania, sub un titlu nu mai puţin caracteristic: Ruşii, masonii, Mareşalul şi alte răspîntii ale istoriografiei româneşti (2013). Relaţiile cu imperiul pravoslavnic şi cele cu lumea apuseană sînt descrise, cu date noi şi concluzii personale, din capul locului, ca un capitol de neocolit al intrării în modernitate şi al unei persistente dileme geopolitice: Românii între Occident şi Rusia. Sînt teme a căror recurenţă în opera istoricului e cu totul semnificativă, indicînd în acelaşi timp extensie şi adîncire tematică. Cele mai multe au fost scrise în anii exilului, în virtutea formaţiei sale de istoric, dar şi ca „o metodă de regăsire a patriei îndepărtate şi pierdute”, după cum se poate citi în prefaţa volumului[10]. Explorînd numeroase fonduri de arhivă şi presa timpului, mărturiseşte autorul, „am descoperit relatări de mult uitate despre locuri şi oameni dintr-un veac dispărut, despre masoni – care nu au făcut România modernă, aşa cum cred unii –, despre multiformele presiuni ale Rusiei, despre învolburata încleştare a celui de-al doilea război mondial, despre speranţele şi luptele fără multă speranţă ale exilului românesc”[11]. E un fel de a defini sensul unui demers istoriografic nespus de complex, desfăşurat de-a lungul cîtorva decenii, cu pasiune, talent şi pacienţă benedictină, cum se cuvine într-o „meserie” ca aceasta, care comportă indiscutabil şi o dimensiune artistică.

Studiile adăugate în noul volum exprimă vechile preocupări ale autorului legate de masonerie, istorie socială, ideologii extremiste, de la baronul reformator Vasile Balş la „Roza liniştii perfecte” şi de la „germanofilul antirus Lupu Kostaki” la „anarhistul” Zamfir Arbore.

Şocantă e cumva denunţarea imposturii lui Curzio Malaparte (Kaputt, 1943), din timpul ultimei conflagraţii mondiale, episod comentat cu acribie documentară şi talent, asemenea altora din cuprinsul cărţii. Nespus de interesante sînt şi comentariile privitoare la procesul şi moartea Mareşalului Antonescu, pentru care s-a folosit de toată informaţia disponibilă.

Minuţioasa analiză a negocierilor de la Stockholm pentru ieşirea din război, în 1944, e poate cea mai plină de elemente capabile să explice „dosarele armistiţiului”[12]. Concluzia autorului, în fond ineluctabilă, este că „indiferent cine ar fi ordonat armistiţiul din 23 august 1944 cu Uniunea Sovietică, soarta României ar fi fost exact aceeaşi, oricare dintre protagoniştii dramei ar fi fost trimis de Moscova în faţa plutonului de execuţie”[13]. Au commencement était la fin, sună diagnoza propusă de o victimă notabilă a noului regim, ajunsă în exil, la adăpostul „cortinei de fier”[14].

Am fost interesat, personal, mai ales de ampla şi riguroasa analiză din studiul privitor la istoriografia comunistă văzută de Europa Liberă, capitol final în economia cărţii, din care se degajă persuasiv atitudinea autorului, faţă de sistemul dictatorial existent în România şi în alte ţări de obedienţă sovietică. Rezultă din acea analiză că, deşi atît de eficient, postul de radio amintit comportă destule puncte obscure, susceptibile de investigaţii în viitor[15]. Sugestiile şi concluziile desprinse din activitatea Institutului de Cercetări care dubla, în scris, Europa Liberă, editînd şi un săptămînal, East European Research Bulletin, alături de un Daily Report, ar trebui să intereseze noile serii de istorici ai lumii contemporane[16].

La fel de incitantă şi de utilă se arată secvenţa despre Căderea comunismului deplînsă de moştenitorii marxismului[17], secvenţă elaborată pe seama unui colocviu ad-hoc de la Paris (27-29 feb. 1992) (Triburile sau Europa), colocviu la care a luat parte şi autorul volumului Românii între frica de Rusia şi dragostea de Franţa, a cărui concluzie merită a fi reprodusă: „Răul (totalitar) nu poate fi lecuit decît făcîndu-se referinţa la rădăcina sa, ideologia marxistă, şi nu la culpabilizări şi lozinci stereotipe, menite să acopere cu infamie patriotismul popoarelor eliberate de comunism”[18].

O coincidenţă demnă de sesizat a făcut ca volumul Românii între frica de Rusia şi dragostea de Franţa[19] să se încheie cu un comentariu despre Cartea neagră a comunismului[20], scoasă sub redacţia lui Stephane Courtois (1997), cu un adaos despre români, în versiunea respectivă din 1998. Un proces al comunismului, făcut prin analogie cu cel dedicat la Nürnberg dictaturii naziste, s-a dovedit iluzoriu.

O atare concluzie e acum un bun public, la îndemîna oricui, însă neadmisă de toată lumea, după cum spunea nu de mult un alt istoric eminent, Şerban Papacostea, în deplină cunoştinţă de cauză: „Istoria românilor sub comunism e încă departe de a fi cunoscută în deplinătatea ei şi în semnificaţiile ei multiple. Încă se resimte puternic continuitatea de opţiune apologetică în raport cu trecutul totalitar din partea celor instalaţi în poziţii de comandă ideologică în vidul de autenticitate lăsat moştenire de regimul comunist”[21].

Cărţile la care ne-am raportat mai sus, succint şi poate simplist, fac parte, acum, din patrimoniul „clasic” al istoriografiei române, alăturîndu-se marilor izbînzi în domeniu. Ele pot fi citite, eventual, ca o „panoramă” istorico-culturală a lumii noastre din ultimele două secole, interstiţiu sincron cu procesul unei lungi, anevoioase şi incomplete modernizări, de-a lungul căreia „frica de Rusia şi dragostea de Franţa” au jucat un rol deloc neglijabil.

Experienţa proprie, ca şi a familiei sale în ansamblu, una nu lipsită de dramatism în anii postbelici, i-a permis cărturarului Mihai D. Sturdza să integreze şi subiectiv, ego-istoric, perioada în cauză, descrisă cu realism şi competenţă profesională. La începutul schimbării de regim, moment plin de iluzii novatoare, el a luat parte la un simpozion tocmai pe această temă, organizat la Institutul de Istorie „N. Iorga”, textul fiind publicat mai tîrziu şi reprodus în volumul de autor România între frica de Rusia şi dragostea de Franţa (2006)[22].

Intelighenţia apuseană – cea de stînga, cu insolitele-i metamorfoze – a trebuit să recunoască finalmente că „prăbuşirea comunismului a făcut din conştiinţa naţională stadiul suprem al evoluţiei lumii contemporane”[23]. E o concluzie ce consună cu „mesajul” studiilor de istorie recentă la care ne-am referit mai sus şi care conturează relevant dimensiunea de modernist a istoricului Mihai D. Sturdza.

 

 

 

 

 

 

 

 

 



[1] Text prezentat la conferirea titlului de membru de onoare al Institutului de Istorie „A.D. Xenopol” Iaşi, 28 noiembrie 2013.

[2] Mihai Dimitrie Sturdza, Grandes familles de Grčce, d’Albanie et de Constantinople. Dictionnaire historique et généalogique, Paris, 1983; Enciclopedie istorică, biografică şi genealogică a familiilor boiereşti din Moldova şi Ţara Românească, Bucureşti, Simetria, 2004.

[3] Cf. Cristian Popişteanu, Dorin Matei, Sturdzeştii. Din cronica unei familii, Bucureşti, Fundaţia Culturală Magazin Istoric, 1995.

[4] Cf. Dan Zamfirescu, şi un cuvînt al editorului, în vol. Mihai D. Sturdza, Românii între frica de Rusia şi dragostea de Franţa, Bucureşti, Ed. „Roza-Vînturilor”, 2006, 253 p.

[5] Mihai Dimitrie Sturdza, op. cit.

[6] Sorin Alexandrescu, Paradoxul român, Bucureşti, Univers, 1998, p. 32-33.

[7] Ibidem.

[8] Dan Zamfirescu, op. cit., p. 7.

[9] Ibidem.

[10] Mihai Dimitrie Sturdza, Ruşii, masonii, Mareşalul şi alte răspîntii ale istoriografiei româneşti, Bucureşti, Compania, 2013, p. 5.

[11] Ibidem.

[12] Ibidem, p. 264-337.

[13] Ibidem, p. 337.

[14] Adriana Georgescu, Au commencement était la fin, Paris, 1951.

[15] Mihai Dimitrie Sturdza, Românii între frica de Rusia şi dragostea de Franţa, p. 207.

[16] Ibidem, p. 219-220.

[17] Ibidem, p. 221-228.

[18] Ibidem, p. 228 (text din Lupta, nr. 178, martie 1992, p. 5-6).

[19] Ibidem, p. 242-252.

[20] Cartea neagră a comunismului. Crime, teroare, represiune, sub red. Stéphane Courtois, Bucureşti, Humanitas, 1998, p. 729-776.

[21] Şerban Papacostea, Adevăr istoric şi mistificare academică, în revista 22, nr. 17 (30 apr.-7 mai 2013), p. 11.

[22] Revista istorică, IX, 1998, 5-6; apoi în vol. Mihai Dimitrie Sturdza, op. cit., p. 201-220.

[23] Mihai Dimitrie Sturdza, op. cit., p. 227.

Revista indexata EBSCO