Nov 30, 2013

Posted by in Actualitatea literara

Adrian G. ROMILA – Din punctul de vedere al mortului

a g romilaRomanul poetului Lucian Alexa emerge, cel mai probabil, dintr-o experienţă personală dramatică, dar mulată ficţional pe o structură cel puţin originală, de nu comică, de-a dreptul. Nu se întîmplă nimic, în roman, sau aproape nimic, numai perspectiva e cea care dă substanţă poveştii. În Moartea e bine mersi (Paralela 45, 2012) eul-narator e un scriitor decedat de cancer, care-şi relatează ultimele clipe de viaţă, în spital, apoi, în cea mai extinsă parte, înmormîntarea. Procedeul justifică putinţa unor inserţii mistic-fantastice şi a unei priviri de ansamblu asupra existenţei, căci, nu-i aşa?, mortul e în altă dimensiune şi poate pătrunde ca spirit subtil în mintea oamenilor şi în esenţa lucrurilor. Aşa cum cei vii n-o vor putea face niciodată. În aceste fel, realismul cel mai acribios şi fabulosul cel mai neverosimil îşi găsesc locul într-o naraţiune unde ironia şi satira contemporană sînt la ele acasă.

Toate persoanele importante din viaţa fostului scriitor se perindă lîngă cadavrul care aude şi vede tot. Dacă în momentele de agonie avem numai doctorii şi colegii de boală, din salon, intervin apoi, după deces, într-un şir nesfîrşit, soţia, cei doi băieţi, rudele, prietenii, duşmanii, vecinii, iubitele, preotul, dascălul, clopotarul, cerşetorii şi amploaiaţii de la pompe funebre. La capul defunctului pus în sicriu se vorbeşte, se deapănă amintiri, se plînge, se fură, se emit batjocuri şi gesturi răzbunătoare, se citesc rugăciuni, se spun bancuri, în timp ce spiritul său hălăduieşte prin minţile participanţilor la priveghi, schimbînd gînduri, trezind revelaţii şi contemplînd atitudini. Dincolo de timp şi de spaţiu, ca o „entitate fantomatică îmbăiată în lumină”, în timp ce trupul îi zace în coşciug îmbălsămat de cei de la morgă şi expus deja putreziciunii, sufletul, aflat în perioada celor 40 de zile de colindat pămîntean, se plimbă curios, nostalgic şi pus pe şotii. În aşteptarea unei judecăţi divine din care lipseşte, totuşi, frica de pedeapsă, amintirea păcatelor tinereţii reevaluează parcursul existenţei şi-şi mai găseşte ultimele plăceri prin insinuarea cu efecte imediate în interiorul celor din jur. Aflăm, astfel, felii din viaţa eroului, din cea familială (nu a fost un soţ prea fidel şi atent), din cea culturală (destul de boemă ca să nu fie ocolită de alunecări regretabile), din cea cotidiană, dar şi detalii din vieţile celorlalţi, pe care defunctul le poate încă schimba, măcar la nivelul comportamentului prezent. Toate personajele îşi povestesc întîmplările mai semnificative şi, prin ele, transpare şi un sumar tablou al societăţii româneşti, dominată, în principal, de pasiuni minore şi de extaze de moment.

Capacităţile spirituale ale mortului justifică şi incursiunile „metafizice” în lumea „de dincolo”. Viziuni cu îngeri, diavoli şi alte fiinţe fantastice completează panoplia unei realităţi animate de toate potenţialităţile. Liantul rezidă, desigur, în puterile extraordinare ale mortului, asupra cărora acesta meditează redundant: „N-am intenţia să colind prin minţile celor prezenţi, la judecata care mă aşteaptă poate să tragă greu o astfel de obrăznicie, chiar şi sufletele au nevoie de intimitate, încă nu am forţa de-a plonja în ceruri, să am o panoramă întreagă a tot ce înseamnă dumnezeirea, începutul şi sfîrşitul, încă mă ţine păcătosul acesta de trup în ghearele materiei, raza de mişcare îmi e limitată, e de mii de ori mai mare decît îmi putea conferi imaginaţia din timpul vieţii. Acolo mă mişcam constrîns de gînduri şi idei, aici mă desfăşor doar sub impulsul sufletului, ceea ce-am rămas după ce-am părăsit trupul. În contrasenzorial nu eşti supus tarelor materiale, duci mai departe doar afectul în stare pură. În faţă am doar oglinda a ceea ce-am fost, de-o limpezime impecabilă, toată înlănţuirea de ipostaze care au ţesut existenţa mea pămînteană. Imaginile se derulează sub impulsul afectiv, nu într-o succesiune temporală, timpul nu mai există. Mă caut şi mă adun în orice trăire lumească. Dar, oare pînă cînd?”. Experienţele „contrasenzoriale” nelimitate compensează descompunerea fizică a cărnii, mult prea vizibilă şi respingătoare pentru cei ce se apropie de sicriul depus în capelă, dar indiferente spiritului dematerializat prin moarte. El poate testa ambele realităţi, şi pe cea a prezenţei cadaverice cu iz de formol, accesibile asistenţei din biserică, şi pe cea a prezenţei spectrale, multidimensionale, accesibile numai fiinţei eliberate de trup. E un model de dedublare interesant, s-o recunoaştem, cu luciditatea aferentă, care măreşte, ca o lupă, detaliile cele mai dezavuabile: „Pielea, în locurile unde era mai subţire, prin spatele urechilor, pe la încheieturile braţelor şi pe la rădăcinile părului de la sprîncene se ciuruise. Eram pămîntiu de-a binelea, aproape că mă înnegrisem de tot, doar mîinile, bine încleştate pe piept, nu intraseră în descompunere, erau doar piele şi os. Am fost tentat, la un moment dat, să-i transmit nevesti-mii să-mi ia verigheta, nu avea nici un sens s-o iau cu mine în pămînt, deja mă logodisem cu moartea, în lumea în care sînt acum nu mai simbolizează ceva anume. Ciudat, barba îmi creştea, nici părul de pe cap nu avea de suferit, pesemne că încă avea cu ce se hrăni. Eram pe placul bacteriilor, devenisem un adevărat colţ de rai pentru microorganisme, poate că nu peste mult timp şi sufletul meu, ceea ce de fapt sînt acum, se va lăfăi şi va rămîne pentru veşnicie conectat la lumina divină”.

În roman, spuneam, nu se întîmplă nimic, doar imaginile şi scenele care emană din perspectiva mortului curg aluvionar, ca-ntr-un panopticum suprarealist, amestecînd bunii cu răii, trecutul cu prezentul, proştii cu cei deştepţi, bolnavii cu cei sănătoşi, incredibilul cu ceea ce se poate. Rarele tandreţuri vin aproape în exclusivitate din partea familiei, a soţiei şi a celor doi băieţi, sugerînd un fel de monadă a afectivităţii ultime, de giulgi psihopomp. Dacă lăsăm la o parte stagnarea epică (destul de descurajantă, adesea) şi unele asperităţi de discurs narativ (în dialoguri, scene şi relatare), romanul lui Lucian Alexa rămîne unul valoros. Se poate trece peste eventualele reproşuri estetice, socotind în ansamblu. Finalul, apoteotic, totuşi, în comparaţie cu staţionarea deloc tensionată a poveştii, pare că reconfigurează totul sub forma unei parabole: cocoşatul Grig, veşnic locatar al cimitirului, îşi opreşte cîinele gata să-l sfîşie pe doctorul venit cu un bucheţel de flori la mormînt şi cu un sentiment de culpă. Îl iartă la timp, adică. Moartea, cu alte cuvinte, se poate datora unei greşeli neaşteptate a specialistului, aşa cum viaţa e şi ea o chestiune de decizie a insignifiantului. Din punctul de vedere al mortului, ambele sînt egale, căci după moarte „altceva” începe. Lucian Alexa şi-a imaginat cam ce.

Revista indexata EBSCO